Despre războaiele și pacea religiilor

Vorbire și viață

Problemele relațiilor interconfesionale au ajuns un subiect aproape obsedant de discuție în zilele noastre. Se depun eforturi, mai mult sau mai puțin sincere, pentru a se crea întâlniri și deschideri sau măcar iluzia lor. La noi cel puțin, în spațiul românesc, ceea ce înainte se trăia simplu, și se rezolva la fel de simplu, conviețuirea celor de religii diferite, atâta câtă era ea, ajunge astăzi să fie vorbire la nesfârșit, fără ca aceste dezbateri să lase să se întrevadă vreun liman izbăvitor. În ciuda aparențelor, pe măsură ce vorbesc, oamenii aparținând diferitelor religii par mai degrabă să se distanțeze, și adesea nu numai unii față de alții, dar, mai grav, și față de ei înșiși. Inflația nu este bună nicăieri. Cei care vorbesc mai mult sunt cei care nu trăiesc. Ei îi instigă cel mai adesea, manipulator, pe cei implicați să scoată sabia, după care, nu o dată, se eclipsează în spatele unor discursuri fățarnic corecte.

Necesitate

La ce bun religia? Cât de actuală este ea astăzi? Este ea resimțită ca liberatoare sau drept constrângătoare de către omul zilelor noastre? În ce măsură ajunge să se raporteze astăzi credinciosul la religia sa, tot mai mult, în termenii plăcerii hedoniste și ai comodității? Mai este omul în stare de sacrificiu sincer și total pentru Dumnezeu? Răspunsurile pot fi felurite, după gradul de trezie spirituală al fiecăruia. Într-un fel, un răspuns îl dă Mircea Eliade atunci când vorbește de existența unui homo religiosus. Este omul general, al întregii istorii. Dar mai este ceva: Dumnezeu există! Ca atare, omul va simți totdeauna, conștient sau inconștient, o orientare polară spre El, un dor de negrăit și presant. Va căuta să și le ostoiască fie într-o căutare singulară, cel mai adesea supusă rătăcirii nesfârșite, fie într-una comunitară, constituită în urma experienței comune, istoric acreditată, a unei religii, care, pe cât se poate, să răspundă cel mai apropiat tensiunilor sale interioare.

Evoluție sau ierarhie?

Există o evoluție a religiilor? Destui istorici ai domeniului par să acrediteze această variantă teoretică. Fetișism, naturism, animism, totemism, magism, idolatrie, politeism, henoteism, monoteism…, iată cam care ar fi câteva dintre treptele scării propuse. Evoluția societății umane ar fi fost însoțită și de evoluția religiei. În fapt, nu este vorba de o evoluție, ci de o ierarhie, provenită din căderi și din urcușuri succesive, diferite. Până astăzi unii sunt idolatri, în ciuda studiilor lor superioare și aprofundate.

Dar în ce fel poate fi afirmată corect o ierarhie a religiilor? Dincolo de convingerea subiectivă a fiecăruia (de tipul nici că-mi pasă, nici că-mi pasă,/ c-a mea e mai frumoasă), s-ar putea afla criterii obiective de apreciere? Poate un om să spună că aparține unei religii, dacă nu-și revendică superioritatea ei doctrinară absolută, prin susținerea unicității valabilității ei integrale? Oare nu calea cea mai corectă și sigură de a se întâlni cu Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat o caută omul? Sau poate el rămâne între locuri (într-un soi de no man’s land religios), cu vana senzație sau pretenție că le poate înțelege și cuprinde (mental) pe toate? Cu alte cuvinte ar putea exista un soi de „punct zero”, absolut neutru față de toate religiile? Dacă o fi, este chiar zero, valoric vorbind, căci de acolo el nu s-ar putea explora competent și eficient în jur.

Există, totuși, întotdeauna, în om, în sufletul său (venind din suflarea de viață a lui Dumnezeu), dacă este cu adevărat atent la sine, ceva esențial care-i spune ce este bine și ce este greșit. Este ceea ce s-a numit conștiință primară. Pentru corecta deslușire a înțelesurilor ce subîntind lumea aceasta, dată nouă spre comunicare cu Dumnezeu (una dintre tezele dezvoltate teologic de Părintele Dumitru Stăniloae), Părinții Bisericii au ajuns la concluzia că inima trebuie să fie mintoasă, iar mintea inimoasă. Este cu mult mai mult decât o simplă conlucrare între inteligență și sentiment, ci întâlnirea într-o unire mistică ipostatică.

Fatalitate?

Este apartenența unui om sau chiar a unui neam la o religie anume un dat fatidic: o binecuvântare sau un blestem? În ce măsură o religie este însușită și asumată conștient de un om sau de o nație? Sau în ce măsură rămâne ea numai o coloratură spirituală arbitrară, datorată statutului geo-politic sau meandrelor istoriei? Și răspunsul la aceste întrebări este dependent de gradul implicării în religia respectivă, al asumării ei.

Cel mai adesea omul are descendențe etnice sau familiale într-o religie, iar un neam rădăcini istorice. Omul se „trezește” (ca să preluăm o bună exprimare țărănească) prin familia sa într-o religie. Neamul și-o revendică istoric. Religia devine nu o dată componentă etnică. Este de dorit o religie națională? Multe intoleranțe provin din instituirea unui (pretins) caracter național al unei religii sau tocmai din lipsa unei religii asumată ca națională? În realitate, o națiune aparține unei credințe, nu invers.

Unii rămân la stadiul de înscriere molcomă în religia pe care au moștenit-o, fără să se întrebe prea mult asupra ei. O privesc ca pe un dat sau, în cazul mai bun, ca pe un dar. Este, de altfel, o cale recomandată de mulți. Alții doresc să-și realizeze religia și atunci o supun unei minime cercetări critice sincere. Rezultatul unei astfel de analize, duse până la capăt, plecate de la propriile scripturi și de la propria tradiție, ajutate și de comunicarea personală (directă sau livrescă) cu marile personalități duhovnicești, ar trebui să fie ori o asumare totală a religiei respective, ori renunțarea la ea și aflarea unei alteia, care să răspundă mai corect realizării comunicării cu Dumnezeu. Și totuși, în acest din urmă caz, nu poți să intri la raionul cu religii ale lumii și să-ți alegi una după gust și pe măsură, cum ai alege o armură. În final, religia este și un răspuns la un apel exterior (al lui Dumnezeu), care ți se adresează din interior (setea de Dumnezeu venind din chipul Lui, pecete prezentă în orice om). Însă Dumnezeu nu vorbește numai individual, ci și comunitar (istoric, etnic, geografic etc.). Religia nu este o problemă strict individuală, cum încearcă unii să o sugereze, marginalizând-o, ci una primordial comunitară.

Sigur, sunt și „chiulangii”, pentru care problema religiei se pune în termenii comodității (morale, culturale etc.). Dar, o religie care se respectă și care-i respectă pe aderenții ei cere eforturi, exercițiu, purificare, rafinare spirituală, cu un cuvânt necesită asceză. Cel ce caută într-o religie parcurgerea și aprofundarea proprie a unei căi deja deschise de Dumnezeu și lărgite de Tradiție, se va simți mai comod sufletește tocmai într-o asceză exercitată cu mai multă exigență, practicată în deplină libertate.

„Religii”?

Mai multe religii ar vrea să însemne ori mai mulți dumnezei, oarecum echivalenți și concurenți, ori mai multe căi de a-L căuta și de a-L descoperi pe Dumnezeu (Unicul!). Cât timp omul caută numai prin propriile eforturi, această pluralitate poate fi înțeleasă, pusă pe seama limitelor sale. În momentul în care Dumnezeu intervine El Însuși într-ajutor și Se revelează personal, datele problemei se schimbă. Orice neatenție sau alterare a Revelației este vinovată. Dar Se revelează Dumnezeu în aceeași măsură tuturor? Am putea spune că El, fiind Cel Ce este (Ieșirea 3, 14), Se revelează, pur și simplu, în existența Sa pură și simplă, într-o manieră personală accesibilă, după credința noastră. Capacitatea de sesizare a Revelației poate diferi, însă, de la om la om, dar și de la neam la neam (neam poate acoperi determinări tribale, etnice, rasiale etc.). Talanții nu se împart egal, și nu știi niciodată dacă este mai fericit cel cu mulți sau cel cu puțini. Cei dintâi sunt, oricum, mai supuși riscului. Atât câștigurile, cât și eșecurile le pot fi mai mari. Efortul de receptare este și el personal, depinzând de buna „strunire” a voinței (= a o face să alerge cum se cuvine pe strunele adevărului). Dar ceea ce este sigur este faptul că Dumnezeu nu poate să Se reveleze, în nici un caz, în mod contradictoriu. De aceea nici nu pot fi religiile „egale” în momentul în care se contrazic din punct de vedere doctrinar.

Apartenență

Pentru omul care-și asumă până la capăt, până la rădăcina ființei sale, o religie, ceea ce înseamnă și apartenența la Biserică (aș evita să spun la „o” Biserică, deoarece nu e vorba de instituții analizabile sociologic, ci Trupul mistic unic al lui Dumnezeu unic), problema se pune în termenii observației asupra sinelui și asupra lumii înconjurătoare. Omul serios poate avea dubii, eventual, în legătură cu capacitatea sa de cuprindere a lucrurilor, dar nu se va îndoi, îndeobște, de cea a Bisericii (în măsura în care a ajuns să o descopere, să o realizeze și să o asume ca a sa), în mersul ei istoric, mereu filtrând și limpezind doctrina, deslușind revelația. Or, după credința creștină, Hristos este Revelația deplină.

Numai cel bine ancorat în adevărul credinței sale poate fi liber și se poate întâlni cu totală deschidere și disponibilitate cu celălalt. Altfel, el nu este decât un vagabond religios, un pierde-vară al credinței (fierbintele ei - cf. Apocalipsa 3,15), un ins lipsit de credibilitate.

Identitate și unitate

Coexistă în om nevoia de identitate (personală și de neam) și dorul de unitate originară. Amândouă s-ar vrea realizate prin și în cadrul religiei. Identitatea se dorește afirmată, după cădere, și prin religie proprie (cu determinări, adesea, rasiale sau naționale). În aceste cazuri, nu corectitudinea credinței contează totdeauna în primul rând, ci dorința ca ea să fie deosebită și proprie. Dimpotrivă, în ceea ce privește unitatea, în cazul ei prevalează, pentru credinciosul atent la condiția relației sale cu Dumnezeu, corectitudinea reflectării mesajului divin revelat. În cadrul creștinismului, Catolicismul a încercat să obțină universalul, în timp ce Ortodoxia a încercat să afle soluția echilibrării universalului cu naționalul. Unitatea de tot centralizată catolică ar vrea să subsumeze aritmetic identitățile locale, Ortodoxia ar dori să le promoveze unicitatea unitară, armonizând în cadrul lor universalul, în toate nuanțele sale convergente. În acest sens, Ortodoxia este mai aplecată asupra exprimării personale a universalului, în timp ce catolicii accentuează unitatea ontologică a individualelor. Dar amândouă aceste credințe creștine țin mult la unitate, ceea ce pare să nu intereseze atât de mult Protestantismul, în mod afirmat subiectivist. Ceea ce propune Protestantismul din totdeauna este o Adunare, nu o unire reală.

Ecumenisme și ecumenism

Vânturată exasperant în zilele noastre, noțiunea de ecumenism este practic uzurpată în conținutul ei clasic. În general, două sunt tipurile de ecumenism propuse.

Unul ar fi acela al ecumenismului - ghiveci, în care toate religiile se amestecă de voie, după (lipsă de) gust. Se preconizează ajungerea la o religie sintetică, o struțocămilă mult mai complicată și, până la urmă, mai monstruoasă.

Un altul este servit după ecuația următoare: ecumenism = relativism + laxism + sincretism. Se susține că toate religiile sunt căi egal revelate și corecte pentru a ajunge la Dumnezeu. Or fi mai multe drumuri (cărări), dar unele sunt rătăcitoare.

De obicei, cavalerii cei mai înverșunați ai acestor tipuri de ecumenism, până acum cu producții cel mult debile, sunt dintre aceia neimplicați solid într-o religie sau dintre cei care plutesc în derivă printre religii.

La scară mai redusă a creștinismului, au fost lansate în acest veac teorii oțioase, cum ar fi aceea a ramurilor (trunchiul comun al religiei primare creștine a generat ramuri cu egală îndreptățire si valabilitate) sau cea a complementarității (fiecare dintre confesiunile creștine a păstrat „ceva” din credința originară, și toate combinate ar da întregul). Constituie o capcană și concepția că diferitele confesiuni creștine sunt numai forme diferite ale aceleiași religii. Într-o religie serioasă, formele nu sunt aleatorii sau arbitrare, ci acoperă epidermic conținutul doctrinar.

Ar fi totuși copilăresc si iresponsabil să spui că toate religiile (sau o bună parte din ele) sunt egal adevărate și fiecare om religios poate merge-n calea-i la fel de voios și lipsit de griji. Noi păstrăm pentru ecumenism accepția pe care a căpătat-o el în șirul Sinoadelor ecumenice, a toată Biserica. Se intra acolo spre discutarea unor probleme doctrinare sau canonice în divergență și se ieșea cu o doctrină unică lămurită și însușită. Dizidenții nu erau excluși, bineînțeles, de la viață, dar erau considerați ca autoexcluși de la Viață, de la Adevăr, de la Cale, din Biserică, mai pe scurt: eretici. Biserica veche înțelegea să fie coerentă și consecventă. Ea știa să se facă asistată și în acest fel, al Sinoadelor ecumenice, de Duhul Sfânt. Ele rămân până astăzi normative.

Fariseism

Dacă tot sunt diferitele religii cam același lucru, de ce nu cedează nimeni? Tocmai pentru că diferențele, cât de insignifiante ar părea ele unora, apar ca esențiale (ținând de esența lucrurilor) celor înscriși asumat într-o religie. Fiecare încearcă să explice celuilalt, mai totdeauna, că deosebirile sunt neesențiale și nesemnificative, dar îi cere totdeauna ca el să cedeze, făcând compromisuri.

Un Dumnezeu războinic?

Scripturile, îndeosebi Vechiul Testament, Îl prezintă pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu al luptei. Domnul este viteaz în luptă (Ieșirea 15,3 - Cântarea de slavă a lui Moise), El întru dreptate judecă și se războiește (Apocalipsa 19,11). Una dintre armele lui Dumnezeu este sabia gurii Lui (Apocalipsa 2,16), Cuvântul (Adevăr și Iubire), așadar. Cuvântul Hristos ne spune fără menajamente inutile: Să nu socotiți că Eu am venit s-aduc pace pe pământ; n-am venit s-aduc pace ci sabie (Matei 10,34). Dumnezeu nu luptă niciodată pentru Sine, căci El nu este niciodată în primejdie. Lupta Sa o dă pentru credincioșii Săi și pentru cei aleși ai Săi (Ieșirea 14,14; Iosua 23,3; Neemia 4,20). Războaiele drepte ale acestora sunt și ale Lui (2 Paralipomena 20,15). Aceasta ar trebui să ne dea curaj și liniște în luptele noastre. Ca Psalmistul, putem chiar invoca ieșirea lui Dumnezeu la luptă în apărarea noastră: luptă împotriva celor ce se luptă cu mine! (Psalmul 34,1).

Un Dumnezeu al păcii!

Dar, cel puțin la fel de mult, Dumnezeu apare ca un Dumnezeu al păcii (1 Corinteni 14,33 - pacea pusă aici în oponență cu „neorânduiala”) Care va zdrobi pe satana (Romani 16,20). El este cu noi, și cu El ne cere Apostolul să ne însoțim (Romani 15,33; 2 Corinteni 13,11; Filipeni 4,9) și să trăim în pace (2 Corinteni 13,11). El sfințește (1 Tesaloniceni 5,23), El ne dă pacea-n toată vremea și-n tot chipul (2 Tesaloniceni 3,16), El este Cel Ce L-a sculat din morți pe Domnul nostru Iisus (Evrei 13,20). El pune-va capăt războaielor până la marginile pământului, arcul va sfărâma și va frânge arma, iar pavezele în foc le va arde (Psalmul 45,9).

Hristos a venit de la naștere vestit ca aducător de pace și bunăvoire pe pământ (Luca 2,14). După Înviere, mesajul dintâi a fost acesta: Pace vouă! (Ioan 20,19.21), pus alături de Nu vă temeți! (Matei 28,5) și Bucurați-vă! (Matei 28,9). Pace, curaj, bucurie - iată triada mirifică și tonifiantă a Învierii. Sigur, bătaia principală a mesajului Învierii este spre pacea interioară, însă și pacea exterioară nu poate surveni decât în urma unei pacificări interioare.

Pacea omului nu poate fi decât în Hristos. Pacea înseamnă ea însăși o biruință mai mare decât orice războire. Hristos a biruit prin pace, omul nu poate birui decât tot așa (Ioan 16,33). Războaiele sunt multe, pacea este unică în substanța ei.

Război nevăzut

Sunt și războaie interioare, nevăzute. În primul rând, războiul cu răul din tine. Numai cine nu-și poartă războiul interior, are timp de cel exterior și îi place, ca atare, să se producă astfel. Războiul interior este cu adevărat necesar si roditor de pace.

Lupta cea bună

Sunt „războaie” pe care ești obligat să le porți. Trebuie să porți „război” pentru adevărul dreptei credințe, dar singura armă biruitoare rămâne iubirea. Pare o banalitate. Dar folosirea iubirii în luptă a ajuns cu totul excepțională, banalitatea zilnică fiind lupta fratricidă dezlănțuită. Apostolul neamurilor pare obsedat de ceea ce el numește lupta cea bună, mai ales în Scrisorile către ucenicul său Timotei. Miza acestei lupte, care constă în principal în vestirea Evangheliei (1 Tesaloniceni 2,2) și în mărturisirea dreptei credințe, este eshatologică: Luptă-te lupta cea bună a credinței, cucerește viața veșnică la care ai fost chemat și pentru care mărturisirea cea bună ai mărturisit față de martori (1 Timotei 6,12). La sfârșitul vieții, în pragul înfățișării la tronul de judecată divin, numai cu această luptă „se laudă” Sfântul Pavel, altfel deloc sărac în merite: Lupta cea bună am luptat, călătoria mi-am împlinit-o, credința am păzit-o. (2 Timotei 4,7).

Experiența propriei lupte, îl face pe Apostol să-i îndemne și pe ceilalți creștini la susținerea ei, îmbrăcându-se în armura luminii (Romani 13,13; a se vedea și Efeseni 6,10-19, unde înarmurarea și înarmarea creștinului luptător sunt redate în extenso), în Iisus Hristos (Romani 13,14, ceea ce se realizează prin botez și prin perpetuarea lui euharistică), întru toate înfățișându-ne pe noi înșine ca slujitori ai lui Dumnezeu (…) în cuvântul adevărului, în puterea lui Dumnezeu; prin armele dreptății (2 Corinteni 6,4.7). Un alt Apostol, Iuda, îndeamnă în același fel: Să vă luptați pentru credința care o dată pentru totdeauna le-a fost dată sfinților. (Iuda 3).

Cu toate că omul, lupta creștinului autentic este cu precădere spirituală (2 Corinteni 10,3-4). Este o luptă ce trebuie purtată, în egală măsură, individual și comunitar: să aud despre voi că stați într-un singur duh, într-un singur suflet luptându-vă pentru credința Evangheliei (Filipeni 1,27).

Războiul exterior

Războiul interior este însoțit cel mai adesea de lupte exterioare. Cu necazurile, cu ispitele. Creștinul, datorită condiției sale existențiale alese, este mai expus acestor lupte, ca orice veritabil ostaș aflat mereu în prima linie a frontului. El luptă fie direct, fie prin simpatie si compătimire (Evrei 10,32). El luptă pentru sine, dar mai ales pentru alții. Lupta sa nu face niciodată victime, ci totdeauna încearcă să salveze. Părintele este dator să lupte fără frică, cu nădejde în Dumnezeu, pentru fiii săi duhovnicești (Coloseni 2,1), capul familiei pentru toți ai casei (Neemia 4,14) etc. Este o luptă neostenită, acompaniată de teribile temeri (2 Corinteni 7,5). Izbânda poate fi asigurată numai de conlucrarea cu Dumnezeu, de transparența celui care se ostenește luptând la lucrarea lui Dumnezeu în el (Coloseni 1,29). Miza tuturor luptelor rămâne mântuirea. Nădejdea și încredințarea creștinilor este mai mare în acest sens: vrednic de crezare e cuvântul și de toată primirea; fiindcă spre aceasta ne și ostenim și suntem ocărâți și ne luptăm, că ne-am pus nădejdea-n Dumnezeul cel viu, care este Mântuitor al tuturor oamenilor, mai ales al credincioșilor (1 Timotei 4,9-10). Dar și datoriile lor sunt mai mari.

Război cu Dumnezeu

Cu voie sau fără voie, unii ajung să se războiască cu Dumnezeu. Neglijențe păcătoase te pot aduce în această situare. Suntem avertizați în acest sens: Nu cumva să vă pomeniți și luptători împotriva lui Dumnezeu! (Fapte 5,39). Vremurile din urmă vor fi mai marcate de acest tip de război: Ei vor porni război împotriva Mielului, dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor și Împăratul împăraților; și cei împreună cu El, chemați și aleși și credincioși [vor birui și ei] (Apocalipsa 17,14). Va fi timpul unui război (spiritual) generalizat: războiul zilei celei mari a lui Dumnezeu Atotțiitorul (Apocalipsa 16,14). Dar, pentru creștin, tot viitorul este astăzi (vine ceasul, și acum este, spune Hristos - Ioan 4,23).

Într-un fel, se războiesc cu Dumnezeu, fără s-o realizeze, toți cei care refuză să I se alăture: Cine nu este cu Mine este împotriva Mea (Matei 12,30; Luca 11,23). Tertium non datur. Cu puțin mai multă atenție la sine, fiecare poate auzi, ca odinioară Saul, glasul tânguitor al lui Dumnezeu: de ce mă prigonești? (cf. Faptele Apostolilor 9,4). Fiecare e chemat la un drum al Damascului și la o orbire vindecătoare, spre străvedere.

Războaie religioase?

Sunt cu adevărat războaiele numite ca atare religioase? Ele sunt, în orice caz, cele care au alimentat o anumită critică destul de acerbă a religiilor în epoca contemporană. Însă, unul dintre Apostoli observa corect: De unde războaiele, și de unde luptele dintre voi? Oare nu de aici: din poftele voastre care vi se războiesc în mădulare? (Iacob 4,1). Sfântul Apostol Ioan este și mai categoric, arătând că satana e cel care amăgește popoarele și le adună la război (Apocalipsa 20,8). O adunare care desface, care risipește.

Războiul armat izbucnește atunci când doctrina, superficial cunoscută, este deturnată în ideologie, iar ideologia se cere aproape inevitabil a fi folosită ca instrument de anihilare și eliminare a celor cu care dorințele de stăpânire despotică intră în coliziune. Practic, în astfel de războaie, motivația religioasă este numai pretext, cauzele imediate, mărturisite sau nu, fiind de altă natură, de cele mai multe ori economică, socială sau politică. Ca în multe cazuri, a avea luptă contra lui a fi: setea de a avea mai mult și mai ușor a unora alimentează exercitarea unor acțiuni exterminatoare mârșave în vederea trecerii în a nu mai fi a altora.

În același timp, și reciproca este adevărată: toate războaiele au un substrat religios, ele demonstrând cu mare evidență depărtarea de Dumnezeu. Până la urmă, orice agresiune este o agresiune împotriva lui Dumnezeu, împiedicare tragică de piatra Hristos (Matei 21,44), lovire iresponsabilă cu piciorul în țepușă (Faptele Apostolilor 9,5).

Originea mai tuturor violențelor mai constă și în faptul că omul se face, cu teribilă plăcere, pre sine celuilalt, deodată, procuror, judecător și călău. Există o mare ispită a diabolizării celorlalți, a trimiterii lor rapide în iad. În ciuda numeroaselor avertismente scripturistice, nimic nu I se uzurpă mai mult lui Hristos decât calitatea de Judecător unic.

Cât privește pacea, și cea mai mică, ea își are originea în Hristos, ea nu poate fi decât întru Hristos. Acesta a fost scopul propovăduirii Sale printre oameni (Pe acestea vi le-am grăit pentru ca-ntru Mine pace să aveți - Ioan 16,33).

Structuri și responsabilități ierarhice

În mod normal, orice religie își constituie o clasă sacerdotală, menită să rostuiască și să gireze corectitudinea doctrinei și a cultului aferent. Ea se organizează sub o formă ierarhică. Soliditatea unei religii constă și în temeinicia structurării ierarhiei sale. Acest lucru depinde de măsura în care Dumnezeu este acceptat să se implice în constituirea ierarhiei, asistând-o activ. Practic, pot fi observate două ierarhii. Una instituțională, alta spirituală (aici în sensul de duhovnicească). Ele pot interfera într-o măsură mai mică sau mai mare, dar nu ajung niciodată să se suprapună (situație ideală, paradisiacă). Important este ca cele două ierarhii să rămână într-o legătură cât mai organică și să se potențeze reciproc. Cea duhovnicească rămâne însă sarea credincioșilor, prin ea, mai ales, se lucrează pacea: Aveți sare întru voi și trăiți în pace unii cu alții (Marcu 9,50).

Până la urmă, ierarhiile sunt cele responsabile sau chiar vinovate de derapajele războinice în raportul dintre religii. Acestea au loc îndeosebi atunci când clasa sacerdotală ajunge să fie o castă în căutare de privilegii de tot felul. Dar tot ierarhiile pot avea și meritul principal al păcii. Ele trebuiesc stimulate de credincioși în această direcție: Dar vă rugăm, fraților, să-i aveți în cinste pe cei ce se ostenesc între voi și sunt mai-marii voștri întru Domnul și vă dojenesc; și pentru lucrarea lor să-i socotiți vrednici de prisoselnică iubire. Fiți cu pace între voi (1 Tesaloniceni 5,12-13).

În principiu, mai toate religiile preconizează o dispoziție pașnică față de străinii de ele, mai ales când sunt monoteiste, când acceptă un Dumnezeu unic al tuturor.

La bază, lucrurile repetă în mic pe cele de la vârf. Ciocnirile, petrecându-se între persoane sau între grupuri mici de aderenți, se pot stinge mai lesne. De aceea este de dorit o credință unică: ea ar lipsi pe cei războinici de o serie de pretexte, iar fără pretexte multe porniri belicoase ar arde mocnit, până s-ar stinge, fără să mai izbucnească.

La fel de gravă este și abandonarea de către creștin a calități sale clericale generale (în fiecare om există componenta potențială a preoției universale), față de el însuși și față de cei din jur. El capătă atunci o dispoziție războinică.

Desprinderea clerului de poporul credincios, abandonul fals și formal elitist al turmei de către păstori, infuzarea de porniri violente printre aderenți generează și multe din numeroasele pusee anticlericale. Din păcate, anticlericalismul pare să fie o modă eternă, foarte adesea fără justificări obiective suficiente. Sunt, desigur, unii care scriu despre cler numai „pe față” (de bine) - mediile eparhiale, dar și alții care scriu numai „pe dos” (adesea chiar pe dos) - mediile intelectualiste rebele. Dar numai cu ochiuri pe față sau numai pe dos nu iese o împletitură ca lumea. Și nici chiar cu „unul pe față, unul pe dos”. Numai modele simpliste și rudimentare. Lucrurile sunt mult mai complexe și trebuiesc analizate fără prejudecăți, sine ira et studio, pentru a li se dezvălui adevăratul conținut și, eventual, a vindeca rănile. Ierarhia este esențială, în cer și pe pământ. Ea este creștină în măsura în care este o ierarhie a jertfei de sine și a iubirii pentru celălalt. Ierarhia nu este destinată să creeze sau să statueze inegalități, ci să le îmblânzească. În urcușul Scării Sfântului Ioan, nimeni nu este întrebat de rangurile-i vane sau de studii, ci de implicare și rodire, de purificare și de luminare.

Încețoșare

O proastă alegere religioasă îl lasă pe om cu ochii în ceață, orbit de false extazieri, expus rătăcirii și îmbolnăvirii ființei.

Apoi, este plină lumea contemporană de tot felul de manifestări ale unor fenomene concepute în chip fals ca având caracterul unor „religii” (doctrine spiritualiste ezoterice, unele sisteme politice, diverse sporturi, anumite categorii de muzică, tot felul de hobby-uri etc.). Se confundă patima și o brumă de obișnuințe ritualistice cu religia și cu cultul. Este plină lumea de idolatrii profane păguboase, care deturnează sufletul din drumul său firesc spre Dumnezeu și spre frumusețea Lui aureolară.

Convergență

Convergența religiilor poate fi gândită a fi ontologică și eshatologică. Ea provine din unicitatea lui Dumnezeu (Unul Sfânt, Unul Domn), din apartenența noastră la un singur rai inițial și la unul singur final (Ierusalimul ceresc, prin numele său cetate a păcii). Divergența apare între aceste spații paradisiace, ca o penetrare a iadului în lume.

Când părintele Rafael Noica afirma, cu bună dreptate, că omul este prin fire ortodox, nu voia să spună că el aparține Bisericii Ortodoxe, ci că este construit spre o dreaptă credință, spre o relație cu Dumnezeu corect dezvoltată. Părintele John Breck (duhovnicesc profesor de Studiul Noului Testament la institutele Sfântul Serghei din Paris și Sfântul Vladimir din New York) spune că nu se poate raporta la alți creștini decât gândindu-se că și ei sunt mai mult sau mai puțin ortodocși (chiar dacă nu aparțin formal Bisericii Ortodoxe), că au păstrat, totuși, câte ceva din dreapta credință.

Convergența finală și definitivă a religiilor nu va fi decât în eshaton, când toate, de obște, se vor fi luminat desăvârșit. Până atunci, religiile sunt marcate, mai degrabă, de divergență, aceasta apărând ca o ruptură în relația firească cu Dumnezeu, în urma căderii paradisiace, așadar. Omul a plecat de acasă risipitor și se va întoarce acasă, la Dumnezeu, îmbogățit de cicatricile vindecării atâtor răni existențiale, răpus de dorul sânului patern, după ce va fi realizat că experiența istorică, oricât de fascinantă, rămâne pentru el o stare dureroasă și precară de străinătate.

Îndemn

Dacă-i cu putință, pe cât ține de voi, trăiți în pace cu toți oamenii (Romani 12,18). Din păcate nu este totdeauna cu putință și nu ține totdeauna de noi. Hristos a prevăzut asta.

Moștenire

Pace vă las vouă, pacea Mea v-o dau (Ioan 14,27)

Fericirea înfierii

Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Matei 5,9).

Comentarii

comments powered by Disqus