Dacă tradiția și tranziția, ambele elucidate în numărul anterior, au obișnuit economia moldovenească cu statutul periferic, procesele internaționale cu care a debutat noul mileniu de rând cu politicile guvernamentale, alimentează în continuare această insuportabilă stare. Mecanismele internaționale care mediază cele două entități – centrul și periferia – sunt altele în secolul XXI, iar dimensiunea financiară este astăzi principalul instrument de control. În acest context, Republica Moldova are și ghinionul de a avea o conducere care accentuează și mai mult „neputința periferică” a economiei sale.
Involuția structurii
Odată cu acumularea primitivă de capital din secolul al XVI-lea, structura economiilor statelor centrale, iar ulterior din întreaga lume, a evoluat în direcția diminuării ponderii agriculturii atât în structura Produsului Intern Brut (PIB), cât și a forței de muncă ocupate. Respectiv, a crescut ponderea industriei și ulterior a sectoarelor terțiar și cuaternar. Majoritatea țărilor care odată cu Republica Moldova au demarat tranziția spre economia de piață au cunoscut o creștere a ponderii serviciilor pe contul industriei, iar în spațiul ex-sovietic și pe contul agriculturii. Spre deosebire de acestea, în Moldova a avut loc nu doar o simplă reducere a ponderii industriei în PIB, ci o adevărată dezindustrializare a țării. În anul 1989, în industria moldovenească, unde activau circa 400.000 persoane, se crea 47% din venitul național, iar ponderea ei în formarea veniturilor bugetului de stat era și mai mare – 53%. Pe parcursul a numai 5 ani de la tranziție, volumul producției industriale scade mai bine de două ori, constituind în anul 1995 doar 45% din nivelul anului 1990. În aceeași perioadă numărul angajaților în industrie se micșorează până la 162.000 persoane. Pe lângă „privatizarea” efectuată în această perioadă, care a dus mai mult la lichidare de active, industria moldovenească a pierdut și piața metropolei, iar cazul recent din industria vinicolă demonstrează încă o dată (dacă mai era cazul) gradul de dependență de piața rusească. Toate acestea au dus, prin urmare, nu doar la o diminuare a producției industriale, ci la o modificare dramatică a structurii economiei.
Dacă în 1990 ponderea industriei în PIB era de 39%, în 2006 aceasta a ajuns la 14,4%. Mai mult, s-a modificat și structura industriei însăși. Astfel, circa 80% din industrie este prelucrătoare de materie agricolă și respectiv dependentă de evoluția sectorului agricol. Ca o expresie a acestei dependențe este faptul că seceta din anul 2007, împreună cu închiderea pieței rusești pentru vinurile moldovenești, au dus la o creștere a industriei în acest an cu doar 0,6%. Aceste realități demonstrează încă o dată că industria moldovenească trebuie creată din nou. Sunt necesare mari fluxuri de capital, sub formă de investiții directe, însoțite de cheltuieli publice masive.
Sectorul construcțiilor este cel cu cea mai mare pondere de creștere în ultimul timp. În anul 2006 această pondere era de 3,9% din PIB, cifră nesemnificativă dar în creștere. Creșterea se datorează în cea mai mare parte, remitențelor a căror destinatari se pare că au cea mai mare încredere în sectorul imobiliar.
Agricultura revine în forță în Basarabia, nu ca productivitate ci ca pondere în PIB. Ea redevine ramura principală în producerea bunurilor materiale, cu o pondere de aproximativ 20%. Nivelul scăzut de înzestrare cu mijloace tehnice în micile gospodării țărănești, unde predomină cu desăvârșire munca manuală, antrenează o mare parte din populația activă în producția agricolă. Iar tendințele recente de emigrare a forței de muncă, în special din mediul rural, privează agricultura, inclusiv, de această forță de muncă. În pofida fertilității înalte a solurilor și hărniciei băștinașilor, productivitatea muncii în agricultură este foarte redusă. Un lucrător din agricultură hrănește, în medie, 2,5 persoane din mediul urban, pe când un fermier de la centru, de exemplu cel american, – 95 de persoane. Din cauza ineficienței agriculturii moldovenești, dar mai exact din cauza politicilor guvernamentale deficitare, crește anual importul de produse agro-alimentare. Pe piețele din capitală, devine mai ușor de găsit cartofi polonezi și pătrunjel turcesc, decât aceleași produse autohtone. Acesta este un subiect aparte. Ne vom limita, însă, la a adăuga că o bună parte din cetățenii moldoveni suferă de diferite boli cauzate de cultivarea tutunului. Timp în care, din tutunul produs în Basarabia Smirnov&Co., susținut se pare de unii politicieni moldoveni, fabrică țigări pe care, culmea, le comercializează pe piețele moldovenești!
Seceta din vara lui 2007 a dus la o recesiune și mai mare în agricultură, evidențiind dezastrul din sistemul autohton de irigare. Specialiștii estimează o scădere a producției de peste 20%. Guvernul are un amplu „Program” de subvenționare a agriculturii, care constă deocamdată în ajutoare bănești de circa 10 $ pentru fiecare hectar!
Serviciile, este sfera care a cunoscut o creștere în ultimii ani în special sectoarele financiar-bancar, comerțul, transportul și comunicațiile. Această creștere, însă, nu este rezultatul unei economii reale sănătoase, care să stimuleze sfera serviciilor, ci este rezultatul creșterii volumului remitențelor. Prin urmare nu putem să susținem că sectorul are o caracteristică solidă de dezvoltare, pentru că nu știm cât de sigur este „sectorul remitențelor”. El se poate plafona la un moment dat și chiar cunoaște un declin pe termen lung. „Sectorul remitențelor” este, de altfel, sectorul cu cea mai mare pondere în PIB – aproximativ 1/3. Fără comentarii!
Nu putem descrie structura economiei moldovenești fără a aminti despre economia tenebră, care se pare s-a dezvoltat cel mai bine în ultima perioadă. Datele reale din acest sector nu le posedă nimeni, experții însă duc ponderea economiei tenebre până la 50% din PIB!
Dependență versus interdependență
Începând cu anul 2000, economia moldovenească cunoaște o creștere continuă. De la 1,9% în 2000 la 6,1% în 2001… până la 4% în 2006 și tot cam atâtea și în 2007. PIB-ul nominal a crescut de la aproximativ 16 mlrd lei (moldovenești) la peste 50 mlrd (aproximativ 4 mlrd $) în 2007. Acestea sunt niște cifre pe care le invocă arogant în orice dezbatere guvernarea comunistă de la Chișinău. Realitatea însă ne dă puține motive de bucurie.
Creșterea economică a fost susținută în principal de „sectorul remitențelor”, care a sporit de la aproximativ 200 mln $ în 2000-2001, la cca 1,4 mlrd $ în 2007. Migrația cu scopul muncii este un fenomen răspândit în actuala economie mondială și are loc de regulă ierarhic – dinspre periferie spre centru, trecând treptat prin toate regiunile „intermediare”. Actualmente sunt aproximativ 200 mln de emigranți care transferă anual acasă cca 300 mlrd $. Acesta a devenit mecanism de transfer de lichidități dinspre centru spre periferie, ca apoi marea lor parte să se întoarcă înapoi spre centru, în contul bunurilor și serviciilor procurate de acolo. Capitalul de la centru este alimentat cu forță de muncă ieftină și, totodată, cu noi piețe de desfacere. Acest mecanism este și în beneficiul acestor muncitori și al familiilor lor, iar pe termen scurt pentru întregile economii din care provin. Pe termen lung însă aceasta este dependență. Iar faptul că muncim ieftin și consumăm scump, este parte a noului raport centru-periferie. Faptul că aproximativ 1 mln de moldoveni lucrează astăzi în străinătate și transferă anual acasă 1/3 din PIB, nu este decât o expresie a statutului periferic al economiei moldovenești, economie care „crește” și nu dă faliment doar datorită acestor injecții de lichidități. Circuitul, însă, doar începe. Deși o parte se orientează spre sectorul imobiliar, marea parte a acestor lichidități se duc în consum. Aceasta evident că sporește capacitatea de cumpărare a pieței și ridică prețurile la produse și servicii, adică generează inflație. Mai mult, odată ce Basarabia nu prea produce, mare parte a consumului este asigurat din afară. Conform datelor Biroului Național de Statistică, în 2007, exportul moldovenesc a constituit 1341,8 mln $, în creștere cu 27,6% față de anul 2006. Cifre plauzibile, doar că în același an, 2007, importurile au crescut cu 37% și a constituit 3689,9 mln $. Astfel, deficitul comercial a fost de 2348,1 mln $, tendință devenită deja cronică. Investițiile străine directe, care deși au crescut simțitor în același an 2007 (aproximativ 450 mln $) și au ajuns la un total de cca 1,6 mlrd $, nu acoperă deficitul de cont curent cauzat de deficitul comercial. Nu sunt suficiente pentru acesta nici remitențele, iar împrumutul din afară devine unica soluție. Datoria externă a Republicii Moldova în 2006 era de 2,14 mlrd $. Mai departe, începând cu anul 2000, a crescut și bugetul de stat, ajungând în anul 2008 să depășească cifra de 1 mlrd $. De unde vin acești bani? Paradoxal, dar din acel deficit comercial. Creșterea consumului, stimulat de remitențe, duce la creșterea importurilor. Crescând importurile, cresc și încasările indirecte – taxe vamale, accize și TVA. Acestea și formează 85% din Bugetul de Stat! Iată ce mai înseamnă o economie periferică! Dorind să placă publicului, guvernul comunist este nevoit să transforme bugetul într-unul social, inclusiv prin majorare de pensii și salarii. Din 2001 până în 2006 salariile s-au majorat de 1,9 ori, iar pensiile de 2,7 ori. Atâta doar că în aceeași perioadă, productivitatea muncii a crescut de numai 1,6 ori. Salariații și pensionarii moldoveni merită, desigur, un tratament mult mai bun. Problema este aici alta. Aceste majorări trebuie să fie sustenabile. În atare condiții, însă, s-a încălcat unul din principiile fundamentale ale economiei de piață – salariile trebuie să crească în conformitate cu creșterea productivității muncii. Astfel, acele majorări care s-au efectuat s-au regăsit repede în prețuri. Iar inflația a ajuns la 14,1% în 2006 și cca 13,5% în 2007. Banca Națională a Moldovei (BNM) răspunde cu politică monetară restrictivă – rata dobânzii de referință este de 16% – care descurajează încă odată investițiile. Deci nu mai producem din nou, ci importăm. BNM mai intervine pe piață și cumpără valuta „suplimentară” pentru a menține în frâu aceste procese. Doar că prin procurările de valută BNM pune în circulație o sumă adițională de lei care stimulează și mai mult creșterea inflației. Astfel, în continuare BNM retrage leii din circulație prin operațiuni de sterilizare – emite certificate. Băncile comerciale plasează mijloacele financiare în aceste certificate (sunt investiții sigure), iar prin aceasta 1-2 mlrd lei sunt scoși din oferta de creditare pentru agenții economici moldoveni, pentru a nu aminti că costul acestei sterilizări este de cca 200 mln lei, plătiți ca dobânzi pentru deservirea certificatelor emise. Pe de altă parte, solicitarea leului pe piață, prin vinderea de valută de către populație, îl întărește pe acesta în raport cu principalele valute convertibile. Aceasta pentru a câta oară stimulează importurile dar nu producția și exporturile. Importurile generează deficit și acesta datorii. Lanțul este încheiat!
P.S.
Rezervele valutare de la BNM acumulate în urma cumpărării de valută de pe piață și cerute de către Fondul Monetar Internațional, însumând peste 1,3 mlrd $, pentru a acoperi importurile, sunt deținute în dolari (plasați în băncile de la centru) și certificate ale Trezoreriei SUA. De ce oare?!
Comentarii