Creație
Când m-a zămislit din coapsa unei femei
într-o noapte mov de primăvară
Dumnezeu m-a semănat pe dinafară
cu sămânța ierbii dragostei
care încolțind să mă-mpresoare
în mistuitoarea încleștare
dintre carnea mea și seva ei
Te-a adus apoi pe tine lângă altar
să mă vindeci de singurătate
să clădesc din firea ta trei palate
- de argint granit și de cleștar -
să le locuiesc pe toate-odată
suflet cuget trup - iarbă-nspicată
unde să te chem și să apari
Plină de gol
Plină de golul din tine
salcie grea de furtuni
vrei și nu vrei să amâni
jocul ce ți se cuvine
Eu însetatul de vrăji
vin și mă cațăr și tac
golul din tine-l desfac
trupul cu el mi-l înfăș
Cernem petale de mac
lumi se scufundă în noi
ardem în ierburi de soi
creștem în ierburi de leac
Pleci - mai nimic nu te ține
vântului pradă te lași
vii - că-ți știi urma la pași
plină de golul din tine
O vecie
Spune-mi dar cum să nu mă mai surp
rătăcind sub stihiile bleu
măcar ochilor mei spune-le-o
când îmi curgi în torente prin trup
Altfel nici n-aș putea semăna
eu cu malul din mine abrupt
invadat de șuvoaie și rupt
cântând fără saț gura ta
Răscolit de prefaceri adânci
curg cu râuri de lavă în jur
mă acoperi pe gură mă furi
și m-ascunzi după tine - atunci
înțeleg cum se strâng anii mei
- o vecie și încă pe-atât
sublimează în lungul sărut
când îmi dai veșnicie și-mi iei
Cale ferată cu maci
Dragostea mi-e postulat
- sunt un câmp amăgit cu copaci -
Doamne de când m-ai creat
în iatagan te prefaci
și mă spinteci cu drumul ferat
drept peste brâul de maci
Tai paralel și egal
rana-mi supură sângele-n flori
trenul ajuns la semnal
șuieră macii mă dor
cad drăgaice la botul de cal
amirosind a mohor
Numai pe tine te știu
ca pe-o cumpănă-n capăt de lan
taci răstignit și ești viu
ciutura-ți trage alean
macii fragezi mă seacă la brâu
când mă despici - iatagan
La desfrunzirea ierbii
Te simt în aerul ce-n piept m-apasă
și mi se face tot mai cald de-acasă
m-aș duce-n largul stărilor de iarbă
unde s-aștept ca sângele să-mi fiarbă
să ardem lunecând adânci și repezi
de toată-ncrâncenarea să te lepezi
și trupul tău să-mi fie-n brațe harpă
Va fi o regăsire triumfală
a doi pierduți prin lume cu sfială
rătăcitori notorii prin tratate
de armonie și singurătate
un măcinat de foșnetul de coasă
și-o-nchipuire-n lanuri de mătase
reverberând pe culmi când toaca bate
La desfrunzirea cea tentaculară
înveșmântat de trup pe dinafară
mă voi fi dus să-mi regăsesc fântâna
vom fi-mpărțit pe de din două vina
de-a fi plecat cândva în vremi uitate
să căutăm mirabila cetate
în care-un măr își prinse rădăcina
Departe-i toamna
Doamne ce minune ne-a fost dat să fim
în acest mileniu găunos banal
eu să-ți fiu o briză tu să-mi fii un deal
somnul să ne fie joc de heruvimi
Vin tăcut spre tine și se coc livezi
cum mă tot îmbie ramurile pline
mi se face sete vin tăcut la tine
simt că peste dealuri rege mă-ntronezi
Umblu mângâi tremur gata să mă-nfrupt
din atâtea fructe câte mi-ai întins
apoi să-mi pierd urma în același ins
de-ale cărui vise trupul tău m-a rupt
Nu cunosc odihna sațul l-am uitat
spânzurat pe rugul trupului tău gol
simțurile toate rătăcesc spre poli
într-un câmp magnific de adevărat
Ce departe-i toamna de aici de noi
când de dinspre trupuri fulgere irump
caii căutării tolăniți pe câmp
nechezând cer parcă frâiele-napoi
Apoi dă să plouă ne dezmeticim
picături de tihnă se însinuează
peste deal și briză caii mai nechează
aburi de cuvinte către înălțimi
Pastel de iarnă
Suflă Crivățul năprasnic aducând munți de nămeți
albul lor nu-mi mai gonește apăsările din jur
gerul taie-n carnea lumii răni ce supură dispreț
vântul șuier-a dezastru lupii urlă a sperjur
Înc-o iarnă cade-n valuri peste suflete și case
cu tristeți supra-dozate și cu semne de mirări
Cum să treacă omul simplu peste nopțile geroase
între munții de zăpadă și păduri de așteptări
Unde să-și îndrepte bietul toată suferința cursă
peste el când iarna țese neguri și amărăciune
și când vaza cască-n ceruri lângă roata de la ursă
trimițând săgeți de gheață dinspre soarele ce-apune
Nu mai cred în postulatul încălzirii mondiale
când țâțânile visării s-au pietrificat de ger
când și ciorile din stoluri par statui imponderale
negre suflete-nghețate în urcarea către cer
Numai dorul meu de tine mai colindă-n depărtări
năpădit de-amărăciune de tristeți și mohorală
te iubesc din toate astea - vai de algele din mări
de cât jind îmi duce valul către coapsa ta cea goală
Și te regăsesc aceeași ca-n oricare anotimp
uit de Crivățul de-afară își simt clocotul din trup
uit de munții de zăpadă îmi iau sufletul și-l plimb
peste trupul tău în flăcări - vai de haitele de lupi
Spre a rodi pământul
De-ți va fi sete iarăși să mă ceri
pământului din care vin și vii
mai sunt de dat în rod atâtea veri
și-au mai rămas de colindat câmpii
Mi-e malul împlântat adânc în lut
și apa-mi curge-avale înspre gură
același râu cu-același început
printre părinți uitați în bătătură
Din coasta lor tot curg ca un ecou
în setea ce mă mână la o luptă
în care-am fost scăldat să fiu erou
să pot să-ndur plecarea cea abruptă
Când luptă e petrecerea-ntre vii
nu este de ajuns să fii doar râu
spre a rodi pământul - ar mai fi
întinsul vis de roib - de fără frâu
Iarbă de gală
Sunt cal ispitit la o iarbă de gală
zăbala mă roade cuminte la gură
îmi spumegă trupul strunit de zăbală
dar parcă din iarb-a pleca nu se-ndură
Adulmec spre tine-n lăsatul de sete
prin iarba ce-o pasc unduind gura ta
șuvoaie de sevă se strîng să mă-mbete
pământul îmi cade pe frunte drept stea
Adulmec mirosul de fân peste frâu
îmi furi răsuflarea aluneci spre os
mă plec după iarba de gală și știu
că frâul va fi să atârne pe jos
Lotri de cai
Se scutură lumea de șapte păcate
bătrânii se țin pe schelete golașe
copiii cei dragi li s-au dus prin orașe
și-acum jinduiesc după mere rotate
Nimic nu e nou ce a fost va mai fi
iubirea durerea tăcerea - întocmai
Verde-Crud Împărat ne mai vântură dogma-i
- o mie de ani lepădare de și -
Spuneam eu cândva că ne naștem visând
că drumul visat e-o elipsă fatală
cum n-am învățat-o în anii de școală
și doar s-o vedem se mai poate - în gând
Spuneam că va fi ca o coamă de cal
să se arate pe-un deal - orizontul
călare -
arcuită aidoma unui semn de-ntrebare
sub ochii țintind spre un cer ideal
Am fost într-o noapte acolo nebunii
nedormiții și tinerii lotri de cai
iar tu peste deal ce frumoasă erai
când frâul zvârleam după coarnele lunii
Cu o mână pe frâu cu cealaltă pe șa
respiram epitete-ntr-o vagă sfială
iar noaptea fugeam sub un cer de cerneală
cu cai de furat cu iluzia mea
Rugă
Doamne-am ispășit cincizeci de ani
și-mi gem măruntaiele de lavă
mă visez coroană de castan
îngânând furtunile-n octavă
Că de un mileniu și ceva
mă tot prosternez sfios la tine
mă adeveresc în frunza ta
și mă îndârjesc să-mi fie bine
Am ajuns răscrucea de milenii
fără înălțări filozofale
am strivit și-am mângâiat vedenii
întru preamărirea frunzei tale
Iată - am trecut cincizeci de spire
ca bătute-n muchie de piatră
am ucis iluzii bând iubire
îmbătându-mi trupul - Doamne iartă
c-am tot cutezat să vreau mai mult
decât poți să-mi lași așa în fugă
dându-mi trupul jindului ocult
dar ascultă-mi și această rugă:
Am cincizeci de ani - mai dă-mi pe-atât
să mă ghiftui Doamne-al meu de viață
să-mi atârn iubirile la gât
salbă moale-n dealuri de verdeață
Să mă laud c-am avut noroc
câștigând încrederea ta oarbă
și trecându-mi sufletul prin foc
m-am purificat - m-am făcut iarbă
Comentarii