E foarte dureros să scormonești amintiri ca acele pe care vreau să le dau aici în câteva linii; dar cred că lucrul merită să fie cunoscut.
Fusese dus meșterul în strada Plantelor; îl văzusem în ajunul „catastrofei” și vestea nenorocirei mă zdruncinase cu desăvârșire. M-am dus să-l văd.
Mi s-a deschis o ușă și m-am aflat într-o sală lungă, în care erau cel puțin douăzeci de oameni, toți bolnavi: fiecare cu ticuri deosebite. Călcam pentru întâiași dată într-o asemenea casă și era firesc ca tabloul ce mi se desfășura sub ochi să-mi sporească emoțiunea. Tremuram, cu toată uniforma de soldat ce purtam în vremea aceea.
Meșterul se afla tocmai în fundul sălii, într-un grup de 4-5 nenorociți cu care sta de vorbă. Intrând, făcusem fără voie zgomot cu sabia și Eminescu întoarse capul.
- Uite cătana! strigă el bucuros — și-și făcu loc printre ceilalți.
Ajungând lângă mine, mă luă în brațe și mă ridică în sus, sărutându-mă. Mărturisesc că mi-a fost frică în acel moment; emoțiunea mea sporise într-atât, încât mă înecam. Și apoi nu știam cum și ce să vorbesc cu Meșterul: era în stare să înțeleagă, sau nu?
Trecurăm într-o odăiță de lângă salon și ne așezarăm p-o canapea.
- Vii de la cazarmă? Atunci n-ai tutun: Fă o țigară.
Îmi tremurau mâinile destul de tare pentru ca Meșterul să nu observe cât eram de emoționat. Și râse cu poftă.
- Te-ai speriat de nebuni? Sunt oameni pacinici.
- Nu e…
- Ba chiar asta e; ești emoționat fiindcă te afli într-o casă de nebuni.
Mai întâi cu jenă din partea mea, apoi fără rezervă, vorbirăm aproape două ceasuri despre multe și multe. Era în toată firea meșterul, așa cum îl cunoșteam. Doar că fuma mult. N-am putut să observ nici cea mai mică incoerență în vorba lui. În vremea cât vorbeam veneau mereu bolnavi care se uitau la noi sau chiar se amestecau în vorbă. Puteam să fac comparații, și am făcut; rezultatul a fost convingerea deplină că Meșterul era sănătos și n-avea ce căuta în str. Plantelor.
- Adă-mi ceva de cetit, imi zise Eminescu la plecare. Mă distrez studiind ticurile colegilor (și apăsă asupra cuvântului) de aici; dar tot mă plictisesc.
- Ai cetit Corespondența lui Jules de Goncourt?- Nu.
- Atunci ți-o aduc.
- Și ceva gazete. Chiar pe toate dacă poți.
Isprăvise de studiat ticurile bolnavilor, distracție groaznică fără îndoială. S-a uitat repede prin ziare. În vremea asta căutai în volum o scrisoare pe care copiii unui artist o trimet prietenului lor Jules de Goncourt, un cap de operă de gingășie.
- Citește bucățica asta.
O citi și-i plăcu cât nu pot spune. O reciti; o citi de-a treia oară.
Nu, orice s-ar spune, rămân încredințat că Meșterul era — cât putea el să fie — sănătos, atunci și în zilele următoare cât l-am mai văzut.
Rămân încredințat că „catastrofa” n-a fost înainte de ducerea lui în strada Plantelor, ci s-a produs în vremea când se afla acolo. Mediul, groaznicul mediu în care era condamnat să trăiască și care ar zdruncina pe-un om cu totul sănătos — cu condiția să n-aibă nervi ca odgoanele de la vapoare — acest mediu a provocat catastrofa. Să-l fi dus cineva pe Eminescu la țară, în liniște, în singurătate; să fi umblat pe poteci cu cotituri; să fi ascultat glasul vechilor păduri și șoapta pâraielor; să mai fi admirat luna oglindindu-se în ape, în loc să fi fost ținut între morții-vii în casa din strada Plantelor. Meșterul ar fi fost și astăzi între noi. Meșterul cu paltonul cel larg, cu galoșii enormi, cu fața senină, care te muia cu zâmbetul și cu versul lui cel nesfârșit de dulce. (apare în „Fântâna Blanduziei”, Nr. 10, decembrie 1889)
Nu prea știm ce putem lua de bun din acest text — care pare literatură și numai literatură. Acest tânăr soldat vorbește de „catastrofă”, prin care înțelege căderea psihică a poetului, nebunia lui — dar zice că nu s-a petrecut afară, ci între zidurile spitalului. În același timp, însă, aici, între aceste ziduri, îl găsește sănătos. Este o contradicție juvenilă — sau o încercare neizbutită de a ascunde sub vorba „catastrofă” asasinarea lui Eminescu prin cărămidă. El nu putea, apoi, să-l vadă pe Eminescu „în ajunul catastrofei” — și imediat a doua zi să meargă iarăși să-l vadă „în strada Plantelor”. Eminescu a fost dus mai întâi la Mărcuța, lângă Mănăstirea cu același nume, în cartierul Pantelimon de azi, pe atunci în afara Bucureștilor - și abia peste vreo două luni va fi instalat la sanatoriul din strada Plantelor. În același timp, „sala lungă în care erau cel puțin douăzeci de oameni” nu se potrivește cu sanatoriul, unde Eminescu avea camera sa destul de bună - ci mai de grabă cu un centru de triere a bolnavilor sociali cum se pare că a fost Mărcuța. Nici impresia că are în față un om pe deplin sănătos nu este, pentru tânăr, mai mult decât o impresie — ce poate rezulta chiar din însumarea mai multor momente (zile) când l-a văzut astfel pe poet. D. Teleor, referindu-se la momentul 1883 al internării lui Eminescu în stabilimentul doctorului Șuțu, povestește la fel: „ne-am dus la Institutul de boli nervoase din strada Plantelor, unde Eminescu avea camera lui, (…) Era liniștit și vorbea rezonabil. (…) A început să zâmbească, și pe urmă a conversat despre diferite lucruri, întrebând despre toți colegii din redacție. Nouă, firește, ne-a părut foarte bine văzându-l așa de calm și ne gândeam că de ce mai stă la Institut. După vreo zece minute, însă, neam schimbat ideea.(…) Din altă cameră intră pe ușă un nebun… Eminescu, când îl zări, ne spuse: „Acesta e un bulgar” Noi ne uitarăm cu atenție la bulgar, care făcu câțiva pași prin odaie… Apoi bulgarul luă după masă o cutie cu chibrituri, se apropie de Eminescu și începu să-i sune la ureche cutia… Eminescu s-înfuriat la culme, s-a sculat de pe scaun și a alergat după bulgar să-l bată — bulgarul s-a înfuriat și el… Dar așa furie n-am văzut de când sunt eu. Noi ne-am speriat. Au intervenit oamenii de serviciu și i-au despărțit… Pe urmă, crezi că s-au calmat?… De fel… Fierbeau amândoi de mânie. A trebuit să-i puie în cămașa de forță. (…) Nu putea să ierte cum un bulgar să-și permită atâta familiaritate cu el, încât să-i sune în ureche o cutie de chibrituri! „Asta e de neiertat! E nemaipomenit!…”
Desigur, pe noi nu ne interesează aspectele medicale — ținând de diagnostic, etc., lucruri pentru care nu avem nici apetență, nici cădere — ci doar cele care țin de viața exterioară, de împrejurările actului medical, de mentalități, etc. În acest sens considerăm că textul lui Ion Popescu este confecționat ca să con-sune cu amicii săi de la revista „Fântâna Blanduziei” care-l preluaseră pe Mihai Eminescu drept simbol. El îl numește, de pildă, „Meșterul” pentru că așa i-au zis tinerii redactorii (L. Gh. Nicolescu explicase, în numărul din octombrie al revistei, împrejurările în care l-au atras ei pe poet, cum acesta nu se mai desprindea de rotativa tipografiei, etc.). După moartea lui Mihai Eminescu se observă, la memorialiștii săi, două tendințe: cei mai în vârstă (I. Slavici, Al. Vlahuță, Titu Maiorescu, Al. Ciurcu, Gr. Ventura etc.) se întrec între ei care a descoperit mai devreme semnele bolii poetului — iar cei tineri (Al. I. Hodoș, Ilie Ighel, Ion Popescu etc.) sunt solidari în declarații privind sănătatea poetului până în ultima clipă, etc. Pe când „bătrânii” întăresc linia oficială privind boala și moartea lui Mihai Eminescu, în această zonă a prietenilor tineri ai poetului se păstrează și va crește o tradiție orală ce pune sub semnul întrebării ce s-a stabilit oficial.
Trebuie spus că neîncrederea cu care sunt ei priviți are un oarecare temei, dar acest temei nu justifică scoaterea din discuție a opiniilor pe care le lasă. În toamna lui 1889, derutați „ca niște vrăbii speriate” cum spun chiar ei, de moartea Maestrului, își caută alt drum în literatură și se despart de Radu Popea, redactorul șef al „Fântânei Blanduziei” — și, pentru ca lucrurile să capete semnificație mai adâncă, numesc noua lor publicație tot… „Fântâna Blanduziei”. Așa se face că avem două publicații cu același titlu, iar după un timp revista celor tineri poartă indicație „serie nouă”. Nu insistăm, dar câteva fragmente din textul lui Radu Popea, din 8 octombrie 1889, sunt necesare pentru a înțelege fenomenul: „În numărul trecut al acestui ziar s-a înregistrat zvonul despre apariția unei noi Fântâna Blanduziei. Zvonul s-a adeverit. Duminica trecută s-a dar în vileag un ziar cu numele foaei noastre. (…) În luna noiembrie a anului trecut, având dese întâlniri cu d-nii L. Nicoleanu, I. Popescu, D. Marinescu și Dion. Miron, din vorbă-n vorbă ajunserăm la convingerea că ar fi bine să scoatem un ziar săptămânal politic-literar sub conducerea regretatului Eminescu. Cestiunea însă era dacă Eminescu va primi sau nu. După oarecare hesitare, Eminescu a primit și la începutul lunii decembrie s-a și putut anunța prin afișe apariția ziarului cu un lung șir de colaboratori. (…) Cu Eminescu în frunte am mers până la numărul 6 și am mers foarte bine. De la acest număr Eminescu n-a mai scris nimic la Fântâna Blanduziei. Dânsul se găsea mai totdeauna în stare de nervozitate și de aceea am crezut cu toții că ar fi bine să nu stăruim pe lângă el să mai scrie ceva și pentru Fântâna Blanduziei. Nu mult în urmă Eminescu a fost izbit de crunta boală , îndeobște cunoscută, care i-a pricinuit moartea.
Așadar, de la numărul 6 ziarul nostru a fost lăsat pe proprii noștri umeri. Această sarcină, încetul cu încetul, pe mulți dintre cei care se angajaseră la o colaborare regulată i-a obosit, astfel că pe numărul 12, 13, 14, 15 și 16 publicul cititor nici n-a mai putut da de numele lor în ziar. Ba și aceia care scriau în ziar, nu mai scriau cu râvna de mai nainte. Lucrul acesta, firește, a oprit mult din avântul ce-și luase, ceea ce s-a constat la numerii 14, 15 și 16 când numai cu mare greutate s-a putut face rost de banii trebuincioși pentru tipărirea și espedierea ziarului.” În aceste condiții, L. Niculeanu, I. Popescu, Al. I. Hodoș, Cesar Colescu și Nerva Hodoș își dau demisia (și vor fi găsiți la Universul, ziar mult mai important) - iar alți colaboratori îi declară verbal redactorului șef că se retrag. Cei demisionați scot, însă, o altă „Fântâna Blanduziei” și-l atacă pe Radu Popea, care răspunde astfel: „Organul noilor blanduziști susține că prin Fântâna Blanduziei cât timp a continuat fără dânșii s-ar fi profanat numele lui Eminescu. Desfid pe oricine să-mi spună dacă în privința lui Eminescu s-a făcut în vreun ziar atâtea sacrificii de bani și de muncă precum s-au făcut în Fântâna Blanduziei. Ba ceea ce este mai mult, s-au publicat chiar schițe noi din viața răposatului și poezii inedite, care au stors până și admirațiunea adversarilor mei de astăzi. Dar vă întreb, onorabililor adversari, dacă voi ați fost așa de mult isbiți de cauza morții lui Eminescu, pentru ce nu v-ați arătat durerea, stima și admirațiunea pentru cel ce s-a stins din mijlocul nostru într-un mod mai constant, mai atractiv și mai instructiv, căci ca ziariști multe căi vă stau deschise și mai presus de toate aveți la deplina dispoziție Universul? Ați așteptat toamna ca să faceți paradă cu numele lui Eminescu? — Cestiune de calcul, dar nu de sentiment. Dați ca titlu justificativ pentru retragerea voastră descurajarea care a urmat în urma morții lui Eminescu, și aceasta o spuneți că a urmat cu toată încurajarea pe care v-a dat-o publicul. Vă întreb însă: dacă v-ați descurajat atunci când publicul vă da tot sprijinul, cine prezintă garanție că nu vă veți descuraja acum când ați pierdut încrederea publicului, părăsind postul de santinelă unde v-a pus Eminescu și nevoind să țineți seama de dreptul publicului care a plătit ziarul ca să primească lumina de la voi, o! prea mari înțelepți? Răspunsul nu este decât acesta: ați fost, după cum reiese chiar din articolul vostru, flacără de paie și așa poate veți și fi, lucru pe care nu l-aș dori…”
Repetăm, lipsesc multe numere din ambele serii ale „Fântânii Blanduziei” ca să putem reface această polemică. Ilie Ighel nu face parte din grupul celor care pleacă, va rămâne alături de Radu Popea și apoi îl vom găsi la ziarul „Buciumul român”. Această imagine a „santinelelor” care și-au părăsit postul fixat de Eminescu, apoi aceea a „focului de paie” ce i-a cuprins în toamna lui 1889 pe acești tineri care în primăvară fuseseră electrizați de prezența „Meșterului” — reprezintă temeiul pentru care amintirile lor sunt privite cu neîncredere. Pare un paradox când vorbești de „temeiul neîncrederii”; este un paradox și în dezinteresul lor față de arestarea și apoi plimbarea lui Eminescu prin spitale, de la Mărcuța la Caritatea: atât de apropiați spiritual — și în același timp atât de indiferenți contextual?! În textele din noua serie a „Fântânei Blanduziei” își vor face chiar o vină pentru că nu au fost prea des alături de poet în aceste clipe grele. Sunt, așadar, motive ca amintirile lor să stea sub semnul atenției, să fie bănuite de nesinceritate, etc. În același timp, trebuie să ținem cont de faptul că ei au devenit, nume cu oarecare importanță în cultură până în perioada interbelică: scriitori, ziariști (Ion Gorun: 1863-1928; Ilie Ighel: 1870-1938; Ion Popescu: 1862-1923, din 1890 va fi prim-redactor la Universul timp de 20 de ani, etc.). Ar fi putut lua cuvântul pentru a-și întări aceste afirmații din tinerețe — și ar fi avut ocazia s-o facă. Este, probabil, cel mai important motiv pentru care G. Călinescu, în 1930, îi ține sub tăcere. Mai vedem, însă, că această afirmație răspicată a asasinării lui Eminescu în spital apare tocmai în ziarul Universul, acolo unde se „refugiaseră” tinerii colaboratori în 1889, după moartea poetului. În același ziar, același număr publică și G. Călinescu — cel care ulterior va îngropa (definitiv?) aceste adevăruri incomode. Ca o concluzie obligatorie: trebuie să observăm că realitatea (adevărul?) se exprimă simbolic.
Acest folclor oral uitat la Universul răzbate și din scrisoarea Hanriettei Eminescu din 22 iulie 1889 (publicată în 1893), și din amintirea lui Dumitru Cosmănescu din 1926 — dar, lucru foarte important, el este regăsit, înregistrat ca atare și comentat - chiar în anii 1972. Astfel, doctorul Ion Nica reia, în cartea sa „Mihai Eminescu, Structura somato-psihică” / Ed. Eminescu, 1972, la finalul convocării surselor medicale privind boala și moartea lui Eminescu, și „accidentul” bibliografic Dumitru Cosmănescu, citând chiar un fragment din această relatare — și comentând-o. Lăsăm textul să curgă: „… alte opinii, considerate de domeniul fanteziei, tot merită să rețină atenția. Este vorba de mărturia lui Dumitru Cosmănescu, frizerul poetului, care în Universul din 28 iunie 1926 a afirmat că «Eminescu a fost izbit în cap cu o cărămidă și că, peste o jumătate de oră de la această întâmplare, poetul a murit». De asemenea, spune că lovitura a fost sub ureche și a fost atât de puternică, de i-a sfărâmat „osul capului”: Dacă n-ar circula încă o versiune orală asemănătoare, provenită de la o sursă demnă de încredere (un nepot al doctorului Șuțu), care relata unui distins poet de-al nostru (în viață) că Eminescu ar fi fost lovit cu o scândură în cap de tenorul Petrea Poenaru, că acesta i-a «spart țeasta» omorându-l aproape pe loc, n-am crede. Nepotul doctorului Șuțu a explicat și motivele (lesne de înțeles) pentru care versiunea oficială n-a consemnat evenimentele așa cum s-au petrecut. Mai știm că Maiorescu a fost înconștiințat că poetul a murit ca urmare a unei embolii.” (p. 361). Nu știm cine este acest nepot, nici poetul în viață la 1972 (acești martori ai tăcerii au făcut, și ei, ca versiunea Cosmănescu a morții poetului să rămână «de domeniul fanteziei») — dar cuvântul «embolie» există în dicționar și are același sens azi, ca și pe vremea când îl consemna Maiorescu: «astuparea unui vas sanguin cu un cheag de sânge» (DEX, 1964); «"boală pricinuită de un cheag de sânge sau de un corp străin care astupă un vas de sânge» (Cartea Românrească, 1931) - în greaca lui Homer sensul fiind mai clar, embole, embolon, de la emballo, «a arunca, a lovi în sau pe» — ceea ce nu are legătură cu încetarea bruscă a bătăilor inimii — cum se explică «oficial» moartea lui Eminescu. Doctorul Ion Nica aduce, astfel, încă un argument, care este unul de autoritate pentru că îl vizează direct pe Titu Maiorescu. Peste numai o pagină, doctorul Nica formulează această concluzie posibilă: «Poate nu e exclusă eventualitatea unei a doua agresiuni din partea unui nebun, în afara celei descrise (cu piatra scăpată din praștie, din luna mai), care să fi cauzat — așa cum am văzut — moartea violentă a poetului despre care Hanrietta era singură, informând-o pe Cornelia Emilian.» Firește, nu poate fi vorba decât de același nebun: mai întâi a țintit de la distanță cu praștia — apoi a lovit din imediata apropiere. Crimă cu premeditare într-un spital de alienați mintali unde este foarte problematic dacă Eminescu avea ce să caute.
Aceste concordanțe cu mărturia lui Dumitru Cosmănescu ne vor interesa și în demersurile noastre următoare.
Contextul
Ziarul Universul, din 28 iunie 1926, integrează amintirea frizerului Dumitru Cosmănescu într-un grupaj de o pagină întreagă, subtitrată mare: „Cu colaborarea redactorilor și misionarilor Fundației Culturale PRINCIPELE CAROL”, care mai cuprinde texte de Vasile Voiculescu, I. Gr. Oprișan, o amintire după Th. Stefanelli — și, atenție! — un text semnat G. C., care este chiar George Călinescu, despre „La Steaua”.
Cu totul interesant și actual este textul lui Vasile Voiculescu: „Eminescu — Ediția-monument” — pe care-l redăm și pentru că este, probabil, necunoscut astăzi:
„Edițiile poeziilor lui Eminescu se numără pe degetele unei singure mâini. Cele dintâi — ediția Maiorescu și cea de la Iași a lui Șaraga, deși cu destule greșeli, au fost cele mai bune. Încercarea lui Scurtu de a eminesciza titlul operei poetice, scoțând ediția „Lumină de lună”, a dat greș. Până și orânduirea prea didactică a materialului a fost supărătoare, cel puțin pentru vechii prieteni ai ediției Maiorescu. Populara „Bibliotecă pentru toți” a tipărit o ediție de tristă memorie sub îngrijirea unui d. Stănculescu, care, între alte năzbâtii, punea următoarea notiță sub bucata „La Aron Pumnul”: „Elizeu, profet evreu”. Și doar era vorba de câmpiile Elizee din versul „colo în Elizeu”. — Ediția operelor complecte scoasă de d. Cuza nu se poate socoti mai mult ca celelalte, nici prin tehnică, nici prin respectul pentru text. Putem spune cu deplină dreptate, acum când valoarea operei sbucnește ca o lumină de soare, că este extraordinară meschinăria tipograficească sub care a fost nu înfățișată, ci sugrumată, atâta frumusețe de gând și de cuvânt. Ce ediții plebee pentru atâta lux și strălucire de artă! Cugetarea cea mai cuprinzătoare și etern românească, turnată de un Demiurg în cel mai etern grai românesc, n-a avut încă până acum parte de o ediție, nu monumentală, ci măcar demnă. Maiorescu alegea în edițiile lui, cu autoritatea prietenului, oarecum patron. Editorii prosteriori (sic! E joc de cuvinte, nu greșeală de tipar) au înghesuit fără nici un discernământ și fără nici o evlavie toate petecuțele poetice sub pretextul că sunt postume. Nepioasă și condamnabilă râvnă.
N-aș vrea să tulbur sărbătorirea de astăzi cu o imputare, dar mă întreb cu nedumerire, cum nu s-a gândit nimeni, înainte de un monument în bronz, la „ediția-monument” a lui Eminescu. Un monument în bronz va ilustra mai degrabă pe artistul care îl concepe și-l execută. — În centrul sau la marginea unei piețe el nu va exprima nimic din opera poetului așa de scumpă nouă. Dar noi avem, cum ar spune Valery „statua spirituală” a lui Eminescu, pe care o putem înălța pe soclul unei ediții monumentale, ca să-l poată privi cu mintea și sufletul toată suflarea românească. Ungurii, nu numai pentru Petofi, dar chiar pentru un scriitor ca Jokay au tipărit, acesta fiind încă în viață, opera lui completă într-o ediție națională. Așișderea și polonezii pentru Sienckiewicz. Nu mă gândesc la o societate ca cea dantescă, shelley-ană, browning-iană ori stendhal-iană, pentru cultivarea, comemorarea și împrăștierea operei eminesciene, ci la măcar un fel de „Prieteni ai ediției-monument” care să strângă fonduri și să facă propaganda trebuitoare. — O asemenea carte sărbătorească ar sluji neamului nostru înmiit mai mult decât o marmură sau un bronz. Răsfoită în străinătate de mâini simțitoare la frumusețea tiparului, ea ar trezi curiozitate și simpatie pentru opera poetului și pentru poporul care-l sfințește astfel în chiar creațiunea lui. Și e nevoie de aceasta.
Înălțat până la geniu, coborât până la mizerie și nebunie, poet universal, profet, gânditor social și politic, minte împodobită cu toate darurile spirituale, suflet îmbogățit cu toate durerile abstracte, Eminescu ne poate acoperi cu personalitatea lui genială și reprezenta în fața umanității, cu specificul nostru etnic, potențat până la universal.”
Sub cele două coloane ale textului se află amintirea lui Cosmănescu, iar alături, textul lui G. Călinescu, sclipitor prin informație, din care cităm: „Din poezia lui Gottfried Keller „Der Stern” cunoaștem până acum vreo 9 traduceri: 4 în limba germană, 3 în limba franceză, una în limba ungară și una în românește. O traducere franceză a făcut Leo Bachelin și a publicat-o în revista „Viața Nouă”, paralel cu poezia lui Eminescu „La steaua”. Traducerea românească o datorăm lui Gh. Pop și a apărut în „Convorbiri literare”. Din comparația textului original și a celor două traduceri menționate (Leo Bachelin și Gh. Pop) puse toate față în față cu versiunea lui Eminescu, putem ușor constata superioritatea artistică și independența creatoare a poeziei eminesciene. Eminescu nu a tradus, după cum s-a afirmat de unii, poezia lui Keller, el a reușit să creeze operă originală și superioară textului german, care nu i-a servit desigur decât ca model îndepărtat. După poezia lui Eminescu s-au făcut numeroase traduceri în franțuzește, nemțește și ungurește” (urmează 7 trimiteri; rezultă, în totul, vreo 15 texte pe tema „La Steaua”, traduceri din Keller și din Eminescu, subiect bun pentru o întreagă broșură dacă se publică și variantele manuscrise ale lui Eminescu). G. Călinescu va reveni — după obiceiul său — iar în ediția sa: M. Eminescu, Poezii, va nota la subsolul paginii unde se află „La Steaua”: „Poezie aproape tradusă după Der Stern de Gottfried Keller”, dând textul german. Revenirile lui G. Călinescu - mai ales în cele patru ediții ale sale din „Viața lui Mihai Eminescu” — sunt destul de numeroase și schimbă imagini, afirmații, convingeri chiar.
Pagina din Universul mai cuprinde o însemnare a lui I. Gr. Oprișan: ”Meleagurile lui Eminescu” (excursie la Mânăstirea Agafton și întâlnire cu o măicuță bătrână care l-a cunoscut pe poet, fără a nota vreo informație de la ea) - și un fragment din amintirile lui „T. V. Ștefanelli, din 1914, despre Eminescu și Ioniță Bumbac: în 1871 cei doi se ceartă, la Viena, iar Ioniță Bumbac vorbește încontinuu, tare, acoperind vocea poetului care: „După un timp își pierdu răbdarea, își scoase căciula sa mițoasă din cap, o trânti cu putere pe masă și-i zise iritat lui Bumbac: - Na! Vorbește-i acum căciulii mele!”
Dintre textele lui Eminescu, pe lângă un manuscris în facsimil după „La Steaua” redat de G. Călinescu, redacția alege multe fragmente din ziaristică — desigur, urmărind ideea națională la poet.
Am descris această pagină Eminescu pentru că este atipică: ea nu se montează în ziar la 15 iunie, ci la 28 iunie — amintind, într-un fel, nu de data morții poetului, ci de data excluderii sale din presă, acel fatidic 28 iunie 1883 ținut bine minte în perioada interbelică. Cert este că presa vremii semnalează, în acești ani, slaba prezență a publicului la întrunirile dedicate lui Eminescu — și se ivesc diferite inițiative pentru atragerea lui. Perpessicius, de pildă, va spune (în Universul literar, suplimentul Universului) că abia dacă a numărat vreo 50 de persoane la mormântul poetului pe 15 iunie 1926, când se pomenea numele său. Urmează, însă, imediat o largă campanie de presă (prin Universul — dar și prin Viitorul, Adevărul etc.) , prilejuiră de inițiativa grupului din jurul revistei Gândirea de a ridica un monument lui Eminescu la Cluj (motiv pentru care-l găsim în pagina de mai sus și pe Vasile Voiculescu: făcea parte din acest grup). Această campanie va face să se adune, în jurul câtorva lideri politici ai momentului, peste 1000 de oameni dornici să-și aducă aminte de Eminescu — în ziua de duminică, 30 iunie. Textul lui Dumitru Cosmănescu se înscrie în datele acestei campanii de presă — dar nu poate fi în nici un caz suspectat, prin aceasta, de gratuitate: Universul era unul dintre ziarele serioase ale momentului. Dacă George Călinescu nu-l amintește pe frizerul regal decât în trecere (la bibliografie, fără a-l cita) — este pentru că acesta crease, prin întărire, un șablon cultural. Încă din 1893, din scrisoarea Hariettei, se știa de cărămida care a pus capăt vieții lui Eminescu, acesta era zvonul public, asta știa lumea despre sfârșitul poetului — deși biografii lui nu consemnau faptul. Acum, la 1926, sora poetului este confirmată de un martor la evenimente, iar șablonul se pietrifică. George Călinescu va fi unul dintre cei care vor lupta să-l desființeze — și, se pare, va fi luptătorul victorios; prin biografia pe care o dedică el lui Mihai Eminescu, devenită autoritară, reeditată până la saturație (niciodată, însă, ca ediție critică, niciodată cu un aparat critic adecvat care să consemneze cel puțin critica de întâmpinare a cărții, foarte aspră în unele privințe) episodul este scos definitiv din discuție. Tehnica scoaterii din context și a întunecării până la ștergere a golului rămas: informația se pierde, interpretarea devine informație de primă mână.
Comentarii