Templul evreilor și războiul din Orientul Mijlociu

Moscheile de pe muntele templului

În 638, califul Omar ibn al-Khattab (prieten al lui Mahomed, care murise în 632) cucerește Ierusalimul de sub stăpînirea Romeilor (așa-zișii „Bizantini”) și construiește o „casă de rugăciune”: moscheea „Al-Masjid al-Aqsa”, („locul de rugăciune cel mai îndepărtat”). Apoi, în 691, califul 'Abd al-Malik ibn Marwaan zidește ceea ce se cheamă „Cupola Stîncii”. Dar de ce au construit moscheile anume în acel loc, pe care s-a aflat biserica lui Solomon? Pentru că eresul musulmanilor zice că pe Muntele Moria, povățuit de „Îngerul Gabriel”, Mohammed s-a înălțat la „tronul lui Dumnezeu” după ce a fost purtat în călătoria sa minunată de la Mecca la Ierusalim (trecînd prin Sinai și Bethleem), călare pe Al-Buraq („Fulgerul”), un cal magic cu cap de femeie, aripi de vultur, coadă de păun și copite ajungînd pînă în zare. Apoi, și-a legat calul la zidul de Apus al Muntelui Templului, și a ajuns la stînca sfîntă care ar fi stat pe vremuri în biserica lui Solomon, aceea unde Avraam trebuia să-l jertfească pe Isaac. De acolo, s-a înălțat pînă la al șaptelea cer împreună cu „îngerul Gabriel”. Pe drum el s-ar f întîlnit cu „profeții” altor „religii” — paznici ai raiului: Adam, Isus, Sfîntul Ioan, Iosif, Idris (= Seth?), Aaron, Moisi și Avraam — care l-au însoțit pe drumul său către Allah și care l-au primit ca întîi-stătător al lor. Ajungînd în rai, s-a întîlnit cu Allah, care i-a descoperit rugăciunile ce trebuiau rostite de către urmașii săi.¹

Urmașii lui Avraam

Așadar, de ce s-au luptat Musulmanii pentru Ierusalim? Ce a căutat acolo Mahomed? Nimic altceva decît să își ia înapoi moștenirea părintelui lor Avraam din mîna „necredincioșilor” Creștini, în dauna fraților lor Evrei. Aceasta a fost și este judecata lor, care se cred și ei fii ai patriarhului, fiind urmași ai lui Ismail, fiul lui Avraam din roaba Agar. Ca să înțelegem înșelarea în care se află (și ei, și Evreii), să ne amintim că în vremea lui Avraam, omenirea Îl uitase pe adevăratul Dumnezeu ca și în vremea aceea a lui Noe, în afară de acest drept și de soția lui. De aceea, din sămînța acestuia Își alege Dumnezeul a toate un norod „al Lui”, adică un norod care să se întoarcă la El din înșelarea închinării la idoli, zicîndu-i lui Avraam așa: „Eu sînt Dumnezeul tău. Arată-te bine-plăcut înaintea Mea și fii neprihănit!” (Facerea 17:1). Deci norod al lui Dumnezeu și seminție a lui Avraam sînt cei care cred în El și urmează poruncile Lui. Pentru că acesta e legămîntul pe care îl face Dumnezeu cu Avraam, din neamul căruia alege să Se întrupeze, precum zice evanghelia: „… Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” (Matei 1:1), (Căci cine este Dumnezeu care vorbește și face legămîntul cu patriarhul? Este Dumnezeu-Cuvîntul Fiul lui Dumnezeu, prin Care s-a făcut lumea văzută și cea nevăzută, Căci întîia Persoană a Dumnezeirii, Dumnezeu-Tatăl, nu Se arată.) Dar să ne amintim istoriile lui Ismail și Isaac, așa cum le citim la cartea Facerii.

„Sarai, femeia lui Avram, nu-i năștea. Dar ea avea o slujnică Egipteancă, al cărei nume era «Agar». Atunci, Sarai a zis către Avram: «Iată m-a închis Domnul ca să nu nasc. Intră dar la slujnica mea; poate vei dobîndi copii de la ea!» Și a ascultat Avram vorba Saraii. A luat deci Sarai, femeia lui Avram, pe slujnica sa Agar Egipteanca, la zece ani după venirea lui Avram în pămîntul Hanaan, și a dat-o de femeie lui Avram, bărbatul său. Și a intrat acesta la Agar, și ea a zămislit. Și, văzînd că a zămislit, ea a început a o disprețui pe stăpîna sa. Atunci, Sarai a zis către Avram: «Nedreptate mi se face de către tine. Eu ți-am dat pe slujnica mea la sîn, iar ea, văzînd că a zămislit, a început să mă disprețuiască. Dumnezeu să judece între mine și între tine!» Iar Avram a zis către Sarai: «Iată slujnica ta e în mîinile tale, fă cu ea ce-ți place!» Și Sarai a necăjit-o, și ea a fugit de la fața ei. Și a găsit-o îngerul Domnului la un izvor de apă în pustiu, la izvorul de lîngă calea ce duce spre Sur. Și i-a zis îngerul Domnului: «Agar, slujnica Saraii, de unde vii și unde te duci?» Iar ea a răspuns: «Fug de la fața Saraii, stăpîna mea.» Și îngerul Domnului i-a zis iarăși: «Întoarce-te la stăpîna ta și te supune sub mîna ei!» Apoi, îngerul Domnului i-a mai zis: «Voi înmulți pe urmașii tăi foarte tare, încît nu se vor putea număra din pricina mulțimii. Iată tu ai rămas grea - îi zise îngerul Domnului — și vei naște un fiu și-i vei pune numele Ismail, pentru că a auzit Domnul suferința ta. Acela va fi ca un asin sălbatic între oameni; mîinile lui vor fi asupra tuturor și mîinile tuturor asupra lui, dar el va sta dîrz în fața tuturor fraților lui.» Și a numit Agar pe Domnul, Cel ce-i grăise, cu numele acesta: «Ata-El-Roi» (care se tîlcuiește: «Tu ești Dumnezeu atot-văzător»), căci zicea ea: «N-am văzut eu oare în față pe Cel ce m-a văzut?» De aceea se numește fîntîna aceasta «Beer-Lahai-Roi» (care se tîlcuiește: «Izvorul Celui viu, Care m-a văzut»); și se află între Cadeș și Bared. După aceea, a născut Agar lui Avram un fiu, și Avram a pus fiului său pe care i-l născuse Agar numele «Ismail»” (Facerea 16:1-15).

Apoi: „Cînd era Avram de nouăzeci și nouă de ani, i S-a arătat Dumnezeu și i-a zis: «Eu sînt Dumnezeul tău; fă ce este plăcut înaintea Mea și fii fără prihană; și voi pune legămîntul Meu între Mine și tine și te voi înmulți foarte»” (Facerea 17:1). Și: „Dumnezeu a răspuns lui Avraam: «Adevărat, însăși Sarra, femeia ta, îți va naște un fiu și-i vei pune numele Isaac și Eu voi încheia cu el legămîntul Meu, legămînt veșnic: să-i fiu Dumnezeu lui și urmașilor lui. Iată, te-am ascultat și pentru Ismail, și iată îl voi binecuvînta, îl voi crește și-l voi înmulți foarte, foarte tare; doisprezece voievozi se vor naște din el și voi face din el popor mare. Dar legămîntul Meu îl voi încheia cu Isaac, pe care-l va naște Sarra la anul pe vremea aceasta!»” (Facerea 17:19-21).

Și făgăduințele Dumnezeului celui nemincinos s-au împlinit întocmai, doar că și urmașii lui Ismail, și aceia ai lui Isaac și Iacov-Israil le-au înțeles doar în chip trupesc, vrînd să creadă că li s-a dat stăpînirea veșnică a acestui pămînt și asupra tuturor celorlalte neamuri, care nu ar fi norod al lui Dumnezeu. Cu adevărat însă, „Dumnezeu făgăduia seminției lui Avraam îndoite făgăduințe și blagoslovenii: una lumească, iar alta mai presus de lume. Pe prima o făgăduia trupurilor celor din lume, adică lui Ismail și celor șase fii născuți după legea firii din Hetura. Iar pe a doua a dat-o adevăratei lui seminții, adică celor născuți din făgăduință, duhovnicește, după chipul în care s-a născut Isaac. Și făgăduința cea lumească, adică cea despre pămîntul Hanaan, și înmulțirea cea numeroasă ca stelele cerului s-au împlinit mai înainte de venirea lui Hristos. Iar blagoslovenia duhovnicească și făgăduința cea mai presus de lume s-au împlinit cînd a venit Hristos, împărtășindu-se de ea neamurile care s-au făcut fii ai lui Avraam după credință” (Cuviosul Nicodim Aghioritul, în subînsemnările rilcuirii lui Teofilact la epistolele lui Pavel).

Iată ce zice și Sfîntul Apostol Pavel Evreilor:

„«Nu toți cei din Israil sînt și Israiliteni; nici pentru că sînt sămînța lui Avraam sînt toți fii,» Dumnezeu — tîlcuiește Sfințitul Teofilact — Și-a împlinit făgăduiala, adică ceea ce i-a zis lui Avraam: «Ție îți voi da (pămîntul Palestinei) și seminției tale, în veac» (Facerea 13:15). Să vedem așadar care este seminția aceasta, pentru că nu toți cîți s-au născut din Avraam sînt curat seminție și fii ai lui Avraam, precum nici toți cei din Israil, adică cei ce s-au născut din Iacov, sînt Israiliteni. Ci sămînță și fii ai lui Avraam și ai lui Israil sînt cei născuți din Avraam după asemănarea lui Isaac și cei vrednici de fapta bună a lui Iacov-Israil, prin care el s-a învrednicit a vedea pe Dumnezeu. Fiindcă Pavel înadins nu a zis: «cei din Iacov», ci: «cei din Israil», ca să arate cinstitul nume pe care l-a luat Iacov de la Dumnezeu cînd s-a luptat cu El și a fost numit «Israil», ceea ce însemnează «minte văzătoare de Dumnezeu». Căci așa zice Sfînta Scriptură: «Nu se va mai chema numele tău Iacov, ci Israil te vei numi» (Facerea 32:28). Deci, dacă tu — o cititorule! — vei înțelege cine sînt cei ce se nasc după asemănarea nașterii lui Isaac, atunci vei afla adevărată și nemincinoasă făgăduința lui Dumnezeu, fiindcă acelora s-au dat făgăduințele. De aceea, nu se cuvine a fi hulit Dumnezeu, pentru că El a făcut ceea ce a zis, deși unii nu înțeleg.

«numai cei din Isaac — zice — se vor chema seminție a ta; adică: nu fiii trupului sînt fii ai lui Dumnezeu, ci fiii făgăduinței se socotesc drept seminție. Căci al făgăduinței este cuvîntul acesta: „La anul întru această vreme, voi veni și Sara va avea un fiu” (Facerea 18:10)» (Romani 9:7-9). Nu eu — zice — își tîlcuiesc care este adevărata seminție a lui Avraam, ci Scriptura cea Veche, ce zice: «(…) numai cei din Isaac se vor chema seminție a ta» (Facerea 21:12). De aceea, cîți s-au născut după asemănarea nașterii lui Isaac, adică din făgăduință, aceștia sînt adevărații fii ai lui Avraam, ori — mai bine a zice — adevărații fii ai lui Dumnezeu. Pentru că Isaac nu s-a născut cu legea și puterea firii, ci cu puterea dumnezeieștii făgăduințe: «La anul, întru această vreme, voi veni — a zis Dumnezeu către Avraam — și Sara va avea un fiu.» Deci cuvîntul acesta al lui Dumnezeu l-a plăsmuit în pîntecele Sarei pe Isaac și l-a născut. Iar aceasta se întîmplă și cu noi, Creștinii, care sîntem fiii lui Dumnezeu fiindcă, pe cînd ne aflăm în scăldătoarea Sfîntului Botez ca în pîntece de maică, sînt spuse cuvinte dumnezeiești cate ne plăsmuiesc din nou. Căci, botezîndu-ne în numele Tatălui, și al Fiului și al Sfîntului Duh, ne naștem a doua oară, duhovnicește. Și, precum atunci Dumnezeu a făgăduit nașterea lui Isaac și a împlinit-o, așa și la a doua naștere a noastră, cea duhovnicească, mai întîi El a făgăduit-o prin Prooroci, și apoi a împlinit-o. De aceea, zicerea «numai cei din Isaac se vor chema seminție a ta» trebuie a se înțelege în loc de: Aceia sînt sămînța lui Avraam, care s-au născut după chipul nașterii lui Isaac — adică prin cuvîntul dumnezeiesc. Deci cuvîntul lui Dumnezeu nu a căzut, nici n-a mințit, ci a dat ceea ce a făgăduit. Cui? Adevăratei seminții a lui Avraam, anume credincioșilor din «neamuri», care s-au făcut fii ai lui Dumnezeu asemenea cu Isaac, fiindcă și aceștia s-au născut din făgăduință și prin cuvîntul lui Dumnezeu. Iar la ceea ce zic Evreii — anume că zicerea aceasta: «numai cei din Isaac se vor chema seminție a ta», arată că doar cei ce se nasc trupește din Isaac sînt socotiți seminție a lui Avraam — răspundem că, dacă această înțelegere ar fi fost adevărată, trebuia să se socotească seminție a lui Avraam și Idumeii și toți cei născuți dintru aceia. Pentru că strămoșul Idumeilor, Isav, a fost fiu al lui Isaac, dar acum Idumeii nu mai sînt și nici nu se socotesc fii ai lui Avraam, ci sînt foarte despărțiți de neamul lui Avraam și se numesc «de altă seminție»” (Sfințitul Teofilact, în tîlcuirea epistolelor lui Pavel).

Războiul lui Iuda și al Creștinilor celor mincinoși împotriva lui Ismail

De mai bine de o jumătate de veac, „Iuda” și „Ismail” se află într-un război necurmat, pe care cel din urmă îl pierde pe toate cîmpurile de luptă. Și asta din două pricini. O dată, pentru că statul Israel s-a înarmat într-atît încît a ajuns să fe acum a cincea putere militară a lumii. Cum a izbutit aceasta? Căpătînd, prin felurite mijloace tainice și mai puțin tainice, cele mai noi arme și cea mai nouă tehnologie militară din Statele Unite.

A doua pricină a „miraculoaselor” biruințe ale lui „Iuda” împotriva lui „Ismail” e aceea că Israelul se folosește în acest război de însăși armata americană (și de altele, dar în mai mică măsură), a cărei politică este dictată de la Tel Aviv și Ierusalim. Iarăși, cum este cu putință? Se va zice că aceasta se datorează finanței și mass-mediei evreiești din Statele Unite, care înrîuresc hotărîtor politica americană. Într-adevăr, proprietarii mass-mediei americane, industriașii, bancherii și politicienii Evrei din America contribuie cu o sumă între o treime și o jumătate din toți banii care intră în campaniile politice din Statele Unite. Dar aceasta nu lămurește totul, căci cum ar putea fi atras cetățeanul American să moară într-un război care nu e al lui? Răspunsul e că nenumărați Americani doresc acest război din pricini așa-zis teologice. E vorba de „Creștinii” sioniști, o mișcare din care fac parte credincioși ai tuturor „creștinismelor” americane² - evanghelici, baptiști, metodiști și așa mai departe - urmași ai protestanților luterani și ai neoprotestanților. Iar toți aceștia fac parte, după adevăratele dogme creștine, dintr-o veche erezie, numită „hiliasm” sau „milenarism”, despre care e nevoie să zicem cîteva cuvinte.

VECHIUL MILENARISM

S-a întemeiat pe înțelegerea greșită a cîtorva locuri din Cartea Apocalipsei, unde se zice așa:

„Apoi, am văzut un înger coborîndu-se din cer, avînd cheia adîncului și un lanț mare în mina lui. Și l-a prins pe balaur, pe șarpele cel vechi, care este diavolul și satana; și l-a legat pe o mie de ani. Și l-a aruncat în adînc, și l-a închis și a pecetluit deasupra lui, ca să nu mai amăgească noroadele, pînă ce se vor sfîrși cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat cîtăva vreme” (Apocalipsa 20:1-3).

Stihuri al căror adevărat înțeles, după Sfinții Părinți ai Bisericii, este acesta:

„Aici — tîlcuiește Sfîntul Andrei al Neochesariei — Sfîntul Ioan Evanghelistul vorbește de surparea și pierderea diavolului care s-a făcut în vremea patimilor Stăpînului, cînd Hristos L-a judecat pe diavolul, ce se socotea a fi tare, ca să nu mai arunce pe nimeni în prăpastie. Și aceasta se vede de la dracii care-L rugau pe Iisus să nu-i trimită «în adînc». (Scolie: Gheena le este înfricoșată și dracilor. Iar că «diavolul s-a legat» însemnează pierderea slujirii idolilor, sfărîmarea capiștilor idolești, încetarea jertfelor sîngeroase și plinirea voii lui Dumnezeu și cunoașterea Lui de către toată lumea.) Iar marele Justin [Mucenicul și Filosoful] zice că diavolul știa de la început că a fost judecat să meargă în prăpastie și în focul gheenii la vremea întrupării lui Hristos. Și porunca de pierzare asupra diavolului este de la Hristos, dar acelei porunci i-a slujit un înger, ca să arate că diavolul este mai slab în putere decît Puterile cerești și că în zadar îndrăznește el asupra stăpînirii care le stăpînește pe toate. Iar «lanț», după cunoștința noastră, numește puterea cu care l-a legat și a prins puterea lui cea vicleană. Iar «mia de ani» cit va fi legat nu putem ști cît este cu numărul. Tot așa, și cuvîntul poruncit «într-o mie de noroade» spus de David³ nu putem zice că înseamnă zece sute, ci mulțime multă. Așa și aici, socotim că acest număr este însemnare a mulți ani. Însă mulțimea aceasta a anilor se înțelege că va dura pînă cînd se va propovădui pretutindeni evanghelia și se va înrădăcina în lume sămînța bunei credințe. «O mie de ani» este și vremea de la întruparea lui Hristos pînă la venirea lui Antihrist — care ar putea fi zece sute sau mai mult, sau mai puțin — precum singur Dumnezeu știe. Cel ce știe anii fiecăruia dintre noi și a judecat a fi de folos îndelunga-răbdare și lungimea vieții. Iar după aceea, Antihrist va tulbura toată lumea, luînd în sine lucrarea Veliarului, începătorul răutății, și vărsînd drojdiile răutății lui celei otrăvite între oameni, căci își știe nesfîrșirea muncii sale. De ale cărui fapte rele să ne izbăvească pe noi Atotmilostivul Dumnezeu, și să ne ferească de munca cea gătită aceluia și slugilor lui și să ne arate părtași veșnicelor bunătăți gătite celor ce vor sta împotriva lui pînă la vărsarea sîngelui lor. Căci Aceluia I se cuvine mila spre cei ce nădăjduiesc în El, și de la toate Sfintele Puteri îngerești și de la oamenii cei de pe pămînt mulțumire și închinăciune, împreună și Tatălui și Duhului cel de viață făcător, acum, și pururea și în vecii vecilor. Amin!”

Iar Sfîntul Ambrozie al Mediolanului (veacul al 4-lea) zice așa: „Aici, arată osîndirea diavolului. Trei sînt pedepsele cu care este osîndit diavolul. Cea dintîi, cînd a fost aruncat din cer, din fericirea cea tare, pentru nedreptatea sa; a doua osîndire a fost cînd, prin moartea lui Iisus Hristos pe cruce, a fost legat în întuneric și neamul omenesc a scăpat de sub puterea lui; iar a treia osîndire va fi atunci cînd, la Judecata din urmă, va fi trimis în iad, cu toții necredincioșii, în chinurile cele veșnice. […] «Cheia adîncului» este puterea lui Hristos asupra iadului, căci El îngăduie să fie scoși de acolo cei care vrea El, și pe care vrea îi lasă să cadă în această pedeapsă, și cu dreptate. Prin «lanț», arată cît de mare este puterea lui Iisus.”

Apoi, cartea Apocalipsei urmează, și aici trebuie mare luare aminte:

„Și am văzut tronuri, și celor care ședeau pe ele li s-a dat putere să facă judecată. Și am văzut sufletele celor tăiați pentru mărturia lui Iisus și pentru cuvîntul lui Dumnezeu, care nu s-au închinat fiarei și nu au primit semnul ei pe fruntea și pe mina lor. Și ei au înviat și au împărăție cu Hristos o mie de ani” (Apocalipsa 20:4).

„Sfinților Apostoli — zice același Sfînt Andrei — li s-au dat scaune de învățătură, prin care s-au luminat neamurile. Și, după dumnezeiasca făgăduință (Luca 22:30), li se vor da și în veacul cel viitor, spre osîndirea celor ce au lepădat propovăduirea Evangheliei, după David, care zice că «acolo s-au suit semințiile, semințiile Domnului, mărturisirea - lui Israil» (Psalm 121:4). Scaunele s-au așezat și pentru Sfinții care n-au primit semnele fiarei [Antihristului celui mare], adică mucenicilor și celorlalți sfinți li s-a dat putere să judece; cu care, precum vedem, pînă acum îi judecă pe draci. «Și ei au înviat și au împărăție cu Hristos o mie de ani.» Prin aceasta, arată că sfinții sînt proslăviți și închinați împreună cu Hristos de către împărații Creștini și de credincioșii domni, pînă la sfîrșitul veacului acesta de acum. Și mai arată puterea dată lor de către Dumnezeu împotriva a toată boala trupească și puterea diavolească.

Și se arată că diavolul, Antihristul și proorocul cel mincinos se unesc în fapte și în cuvinte. De aceea, fiecare din ei se numește «fiară» și tot la fel e înfățișat și se arată: pentru că și «balaurul» (Satana) se vede purtînd «șapte capete și zece coarne», cu tot atîtea «cununi», și «fiara ce a ieșit din mare», adică Antihrist, este la fel. Iar proorocul cel mincinos le mărturisește lor același sfat, și înțelegere, și lucrare și putere, spre pieirea celor ce se vor amăgi, de care cei ce vor scăpa vor împărăți cu Hristos, așa cum s-a spus mai sus, pînă la a doua venire a Lui, iar după aceea vor moșteni mai mari făgăduințe dumnezeiești. (Scolie: Sfinții «vor împărăți» cu Hristos «o mie de ani», adică vremea de la începutul Creștinismului pină la sfîrșitul lumii. Iar pe urmă vor împărăți în veci.)”

Urmînd această tîlcuire, cuviosul Averchie adaugă: „«Și ei au înviat și au împărățit cu Hristos o mie de ani.» Învierea lor este duhovnicească. Împărățirea sfinților împreună cu Hristos va dura pînă la biruința desăvîrșită asupra necuratelor puteri ale întunericului din vremea domniei lui Antihrist. Apoi, va fi învierea morților, și va începe înfricoșătoarea judecată de pe urmă, cînd sufletele sfinților, unite cu trupurile lor, vor împărăți ch Hristos pentru totdeauna”.

„Iar ceilalți, morții, nu înviază pînă ce nu se vor sfîrși cei o mie de ani. Aceasta este învierea cea dintîi. Fericit și sfînt este cel care are parte de învierea cea dintîi. Peste aceștia, moartea cea de a doua nu are putere, ci vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos și vor împărați cu El o mie de ani” (Apocalipsa 20:5, 6).

„Din Dumnezeiasca Scriptură, învățăm că sînt două vieți și două morți — zice Sfîntul Andrei. Este viața cea dintîi, în trupul cel trecător, după călcarea poruncii [de către Adam]. A doua este viața veșnică, cea făgăduită sfinților. Iar morți sînt tot două: una trupească, trecătoare, ce se va face pentru răsplătirea păcatelor; și alta veșnică, ce este focul gheenii. Și deosebirea morților o știm, adică unii sînt cei osîndiți despre care zice Isaia: «Morții viață nu vor vedea» (Isaia 26:14), care sînt aceia ce duc cu ei faptele cele rele și înțelepciunea lor le este moarte rea. Alții sînt cei lăudați, care-și omoară întru Hristos faptele lor cele trupești, și se răstignesc împreună cu Hristos și mor lumii. Și unii sînt morții cei lepădați și vrednici de plîngere, care nu se îngroapă și nici nu se scoală din morți împreună cu Hristos prin botez (Romani 6:4, Galateni 3:24, Coloseni 2:12). Petrecînd în moartea păcatelor, ei nu vor învia împreună cu El, «pînă nu se va sfîrși acea mie de ani», care ține de la venirea cea dintîi (a lui Hristos) pînă la slăvita Lui venire cea de-a doua, cum s-a spus mai sus. Ci, născîndu-se numai din pămînt (din trup), iar nu din Duh (botez), se întorc în pămînt. Și moartea le este lor începerea muncii celei viitoare, ar cei ce au purtat învierea cea dintîi”, adică scularea din gîndurile [păcătoase] cele omorîtoare și din faptele cele moarte, aceia sînt fericiți, căci nu va avea asupra lor biruință «moartea cea de-a doua», adică munca cea fără de sfîrșit a iadului. Și aceștia preoțesc și împărățesc cu Hristos — după înțelegerea noastră — în acea «mie de ani» pină ce Satana va fi dezlegat pentru a amăgi toate neamurile, (Scolie: Sfinții împărățesc chiar acum cu Hristos, dar încă nu desăvîrșit, ca atunci cînd vot dobîndi împărăție în chip mai adevărat, și mai întărită și mai stătătoare.* Căci, după ce va trece vremea de acum, vor moșteni cele veșnice, fiindcă scurtă va fi vremea între dezlegarea diavolului și răspunsul ce se va da împotriva lui ca să meargă în muncă în gheenă.)

[Deci] sînt două morți și două învieri, [Cum am zis,] cea dintîi moarte este aceea trupească, după pedeapsa dată pentru călcarea poruncii; a doua moarte este munca de veci. Iar învierea cea dintîi este învierea din faptele cele moarte, iar cea de a doua este aducerea din stricăciunea trupului la nestricăciune. Învierea dintîi e atunci cînd se trece de la păcat la faptele în Duhul, iat învierea a doua va fi la sfîrșitul lumii.”

Aici, e de neapărată trebuință să dăm și tîlcuirea Sfințitului Averchie, care — în urma Sfinților Părinți — zice așa, vorbind de erezia milenaristă:

„Primele șase stihuri ale capitolului 20 al Apocalipsei au fost pricina ivirii unei învățături mincinoase privind «domnia de o mie de ani a lui Hristos pe pămînt», care a fost numită «Hiliasm». Îndeobște, aceasta spune că Mîntuitorul Hristos va veni din nou pe pămînt înainte de sfîrșitul lumii, îl va birui pe Antihrist, îi va învia pe cei drepți și va întemeia o nouă împărăție pămîntească. Și că, drept răsplată pentru strădaniile și suferințele lor, cei drepți vor împărăți împreună cu El de-a lungul a o mie de ani, bucurîndu-se de toate bunătățile vieții pămîntești. Abia atunci [zic Hiliaștii] va urma a doua înviere a tuturor morților, judecata de obște și primirea răsplăților veșnice. Această învățătură a avut [are și acum, n. m.] două curente. Unii ziceau [zic și acum, n. m.] că Hristos va reface Ierusalimul în toată frumusețea lui și va reînființa rînduielile Legii lui Moisi cu toate jertfele ei, și că fericirea drepților va sta într-o desfătare trupească deplină. Această învățătură a fost propovăduită în veacul întîi de Cerint și de alți eretici iudaizanți ca Evioniții și Montaniștii, iar în veacul al IV-lea de Apolinariști. Alții ziceau, dimpotrivă, că fericirea drepților va sta atunci numai în desfătări duhovnicești. În această formă, ideile hiliaste au fost propovăduite mai întîi de Papia de Ieropolis. Mai tîrziu, s-au regăsit la Sfîntul Justin Mucenicul, la Sfîntul Irineu, la Ipolit, Metodie și Lactanțiu. În vremuri mai noi, această erezie a reapărut, cu anumite particularități, la Anabaptiști⁴, la discipolii lui Swedenborg⁵, la Iluminați⁶ și la Adventiști⁷.

Însă trebuie să fim cu luare aminte, fiindcă nici una din învățăturile hiliaste nu poate fi primită de un Creștin Ortodox, din următoarele pricini:

1. Potrivit învățăturii hiliaste, învierea morților se va petrece de două ori; prima dată cu o mie de ani înaintea sfîrșitului lumii, cînd doar cei drepți vor învia; și a doua oară, chiar la sfîrșitul lumii, cînd și cei păcătoși vor învia. Însă Mîntuitorul Hristos a vorbit limpede doar despre o singură înviere din morți a tuturor oamenilor — atît a drepților, ce și a păcătoșilor — cînd fiecare își va primi răsplata cuvenită (Ioan 6:39, 40; Matei 13:37-43).

2. Cuvîntul lui Dumnezeu (Sfînta Scriptură) vorbește doar de două veniri ale lui Hristos în lume; cea dîntii a fost în chip smerit, El făcîndu-Se om pentru răscumpărarea noastră, iar cea de-a doua va fi întru slavă, cînd El îi va judeca pe cei vii și pe cei morți. Dar învățătura hiliastă vorbește de încă una — cea de-a treia venire a lui Hristos — cu o mie de ani înainte de sfîrșitul lumii, ceea ce este nerecunoscut Scripturii.

3. Cuvîntul lui Dumnezeu vorbește doar de două împărății ale lui Hristos: împărăția darului, care va dura pînă la sfîrșitul lumii (1 Corinteni 15:23-26), și împărăția slavei, care va începe după Judecata de apoi și nu va avea sfîrșit (Luca 1:33, 2 Petru 1:11). Totuși, hiliasmul vorbește și de o a treia, între acestea două, care va dura o mie de ani.

4. Învățătura despre o împărăție pămîntească a lui Hristos se împotrivește vădit cuvîntului lui Dumnezeu, potrivit căruia «împărăția lui Dumnezeu nu este mîncare și băutură» (Romani 14:17) și „la înviere nici nu se însoară, nici nu se mărită” (Matei 22:30)”⁸. De asemenea, scripturile arată că jertfele și celelalte rînduieli din Legea lui Moisi au avut doar rostul de a le pre-închipui pe acelea din legea cea nouă, încetînd pentru totdeauna odată cu cea dintîi (Faptele Apostolilor 15:23-30⁹, Romani 6:14¹⁰, Galateni 5:6¹¹, Evrei 10:1¹²).

Anumiți învățători din vechime ai Bisericii — precum Justin, Irineu si Metodie — au susținut hiliasmul doar ca pe o părere personală. În același timp, au fost alții care s-au ridicat cu hotărîre împotriva lui, precum Gaius presviterul Romei, Sfîntul Dionisie al Alexandriei, Evsevie de Chesaria, Sfîntul Vasilie cel Mare, Sfîntul Grigorie Teologul, Sfîntul Epifanie, Fericitul Ieronim. Susținerea hiliasmului ca părere personală nu a mai fost cu putință după ce Biserica a hotărît, la al doilea Sobor a toată lumea (din anul 381), să osîndească învățătura ereticului Apolinarie privind domnia de o mie de ani a lui Hristos pe pămînt. Această hotărîre a fost întărită prin introducerea în textul Simbolului de credință a următoarelor cuvinte; «a Cărui împărăție nu va avea sfîrșit».”

(va urma)

Note

¹ Întreaga poveste ar trebui tîlcuită, dar nu e locul aici. Un singur lucru aș zice: cred că nu e vorba de un simplu basm, ci de o înșelare diavolească. Vreau să spun că „Profetul”, acest mare luptător împotriva lui Hristos-Dumnezeu, chiar s-a întîlnit cu diavolii, care au luat chipul Arhanghelului Gavriil, al Proorocilor și așa mai departe.

² „Adusu-Și-a aminte în veac de așezămintul Său, de cuvîntul ce a poruncit întru o mie de neamuri” (Psalm 104:8). Stih pe care Teodorit îl tîlcuiește așa: „Prin acestea, ne învață îndelungarea și statornicia făgăduințelor făcute către Avraam. […] Și Dumnezeul tuturor S-a făgăduit că întru sămînța lui Avraam se vor blagoslovi toate neamurile, iar sămînța lui după după trup este Stăpînul Hristos, Care are stăpînirea veșnică și împărăția nepieritoare. Aceasta arată încă și pomenirea celor «o mie de neamuri», căci cuvîntul nu însemnează număr de ani, ci îndelungarea și veșnicia.”

³ Despre faptul că sfinții „preoțesc” împreună cu Hristos, Sfîntul Ambrozie zice așa: „Aici, numele de «preoți» îi cuprinde pe toți cei aleși «Preoți» sînt adunarea tuturor celor aleși, celor ce prin faptele cel bune Îl prea-măresc pe Dumnezeu.”

⁴ Erezie numită așa de la „ana”=„din nou” și „baptizein”=„a boteza”, fiindcă cereau botezarea din nou la vîrstă adultă. Sectă a Reformaților.

⁵ Emmanuel Swedenborg (1688-1772), teosof Suedez. Teosofia este una din acele înșelări drăcești ce propovăduiesc cunoașterea nemijlocită a lui Dumnezeu, prin „iluminarea” conștiinței. Nu ne mai obosim să spunem de unde vine această „iluminare”, care i-a înnebunit pe mulți.

⁶ Ordin Francmasonic, întemeiat de iezuitul Adam Weishaupt la 1 mai 1776, ordin care s-a îmbogățit în scurtă vreme datorită aderării casei de bancheri Rothschild. Este una din cele mai puternice organizații de pe pămînt care luptă pentru „noua ordine mondială”. Urmașul lui Weishaupt a fost Giuseppe Mazzini (conducătorul revoluților europene din veacul al 19-lea), acela care a născocit planul de înființare a unei împărății a toată lumea prin trei mari războaie (așa gîndea și Albert Pike, conducătorul Francmasoneriei americane). Planul poate fi găsit la Biblioteca Muzeului Britanic din Londra. Dintre acestea, două războaie mondiale s-au săvîrșit deja, iar al treilea s-a încercat și se încearcă în Orientul Apropiat.

⁷ Adventism: erezie numită așa de la „adventus”=„venire” (în latină), întemeiată pe la 1831 de pastorul baptist American W. Miller.

⁸ „Căci la înviere nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sînt ca Îngerii lui Dumnezeu în cer.” „Aici — zice Teofilact — Mîntuitorul arată că va fi înviere, dar nu numai una a trupului — așa cum credeau ei, rătăcindu-se — ci dumnezeiască și duhovnicească […], încît a-i face și pe oameni să petreacă asemenea îngerilor.” Despre aceasta scrie și Sfîntul Simeon Noul Teolog: „Trupurile noastre se vor face duhovnicești și - așa zicînd — asemenea cu ale îngerilor, cînd vor învia din morți. Căci, «dacă se seamănă trupuri sufletești și se scoală duhovnicești» (1 Corinteni 15:44), e vădit că vom fi asemenea îngerilor, deși nu prin fire, ci prin cinstea primită” (Filocalia românească, vol. 6).

⁹ „(…) prin mîinile lor scriind acestea: «Apostolii, preoții și frații, fraților care sînt dintre neamuri în Antiohia, și în Siria și în Chilichia, salutare! Deoarece am auzit că unii dintre noi, fără să fi avut porunca noastră, au venit și v-au tulburat cu vorbele lor și v-au răvășit sufletele, zicînd că voi trebuie să vă tăiați împrejur și să păziți Legea, noi într-un singur gînd am hotărît să trimitem la voi bărbați aleși, împreună cu iubiții noștri Varnava și Pavel, oameni care și-au pus viața pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos. Drept aceea, i-am trimis pe Iuda și pe Sila, care prin cuvînt vă vor vesti și ei aceleași lucruri. Aceasta pentru că Duhul Sfînt și noi am hotărît asupră-vă să nu vi se pună nici o altă povară pe deasupra celor ce sînt de neapărată trebuință: să vă feriți de cele jertfite idolilor și de sînge, și de sugrumat și de curvie. De vă veți păzi de ele, bine veți face. Fiți sănătoși!»” (Faptele Apostolilor 15:23-30).

¹⁰ „Fiindcă păcatul nu va avea stăpînire asupra voastră, de vreme ce voi nu sînteți sub Lege, ci sub har” (Romani 6:14).

¹¹ „Pentru că în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici netăierea împrejur, ci credința lucrătoare prin dragoste” (Galateni 5:6).

¹² „Într-adevăr, avînd doar umbra bunurilor viitoare, iar nu însuși chipul lucrurilor, cu aceleași jertfe care neîncetat se aduc an după an. Legea nu-i poate niciodată face desăvîrșiți pe cei ce se apropie” (Evrei 10:1).