Puține le mai putem ști despre românii din Basarabia și despre țara lor ținută în sălbăticie, în cel mai adânc întunerec al minții și cu gând rău împestrițată prin aducerea a orice fel de neamuri în locul bieților moldoveni momiți cu făgăduieli de pământuri - veșnica lor dorință! - pe malurile reci ale apelor siberiene.
Ei înșiși nu scriu, nu mai scriu: n-am văzut, de un timp, nici Moldovanul d-lui Madan; se vede că loviturile distrugătoare cad acum și asupra foilor de literatură și cultură a poporului, căruia-i împărtășesc în același timp și, cu tot respectul, știrile despre cârmuire și măsurile binevoitoare luate de dânsa. De aceea ni face un dar neașteptat fostul guvernator basarabean după pogromurile ucigătoare de evrei, din Chișinău, prințul Urusov, când tipărește memoriile sale relative la această trecere a sa prin Chișinău. Apărute în rusește, traduse în Universul în ce privește vizita lui Urusov la Iași întru întâmpinarea Regelui Carol și potolirea unei mișcări de răzeși nemulțămiți cu hotarele încălcate, - ele apar acum în întregime supt forma franceză pe care li-o dă, - împreună cu o prefață de obișnuite tânguiri asupra nedreptăților ce sufere prietenosul și dezinteresatul neam al lui Israel, - un domn Perschi, pe care-l bănuim că a fost fericit de Dumnezeul părinților săi cu o coborâre din chiar acest neam ales, și nu cules.
Ce e Urusov, se poate spune ușor. Un om harnic și modest, urând uniforma, desprețuind orice alte discursuri decât ale sale, și chiar pe acestea înainte de a le ținea, așa-l judeca boierimea și „inteligența” din Chișinău, cel puțin după asigurarea prințului însuși. „Bun prieten al jidanilor”, i-ar fi zis opinia publică, prea expertă acolo în chestii jidovești ca să se poată înșela. Ce crede însăși excelența sa despre sine, se vede ușor: că e un om superior, care știe să răzbată-n sufletul suveranului său, care se pricepe a pune la locul lui pe miniștri, care-și dă seama de datoria sa omenească de a iubi pe toți oamenii și de datoria sa oficială de a ocroti deopotrivă pe toți supușii măriei sale împărătești. Atâta și nimic mai mult. Poate că i se pare că e puțin.
De fapt, sunt azi în Rusia oameni pentru cari veacul al XIX-lea n-a trecut asupra ideilor și sentimentelor în legătură cu politica. Ei sunt, deși călătoresc de la Kaluga la Chișinău și de aici la Tver, nobili francezi din Parisul veacului al XVIII-lea, ucenici ai lui Voltaire în stil, ai lui Rousseau în idei, contemporani ai „enciclopediștilor”. În cer poate că nu e nimeni, pe pământ sunt oameni pe cari trebuie să-i privești cu o nepărtenire care se poate numi mai bine indiferență și cu un zâmbet în care scapără ironia. Evreu sau creștin, rus, moldovean, armean, jidan, nobil, preot, om de rând, - toși sunt reprezintanții, asemenea între ei, ai speciei umane, frământată de patimi și înșelată de gânduri pentru care filosoful are un ușor zâmbet de boier mare, bine crescut. Și acum, asupra tuturor acestor supuși, cari cheamă luarea-aminte prin birul pe care-l dau și slujba militară pe care o fac, este guvernul, care nu e ținut și n-ar putea fi ținut să înfățișeze un principiu, să apere o tradiție istorică, să servească un ideal, ci e dator numai să ție liniștea între miile de oameni mărgeniți, cari, altfel, în prostia lor, s-ar încăiera. Unui astfel de om nu-i poți aduce critice întemeiate pe conștiința că el e în adevăr răspunzător. E interesant însă a-i merge pe urmă.
Ceea ce facem aici.
Urusov se crede chemat la apărarea evreilor basarabeni, și ca „filosof” și ca guvernator. Când ajunge la Chișinău, primește o deputație a prigoniților, și-i răspunde cam așa: ei sunt „o rasă bogat înzestrată”, cari neapărat biruiesc supt raportul economic pe moldoveni ș ruși, „blajini și fără răutate”, lipsiți de „mobilitate” și car „n-au tendința de a strânge bogății, nici capacitatea ce trebuie pentru aceasta”; „deși întăi producători ai bogățiilor, producătorii lor imediați, oamenii de țară nu știu să le păstreze nici să le schimbe; îi veți întrece totdeauna în această privință”; evreii sunt rugați apoi să se poarte „cuviincios” cu acești nevrâstnici, să cruțe nedestoinici și slăbiciunea lor. În schimb, li se îngăduie a merge cu alai solemn de 30 000 de oameni pentru a îngropa la cimitire fărâmele cărților sfinte pe care le rupseseră răsculații. Aceasta se petrece fără zgomot și fără bătaie: firește că meritul îl au evreii, cari, după sfatul ce li se dăduse, au cruțat; de atunci, scrie Urusov, s-a născut în sufletul său iubirea pentru ascultătorul neam evreiesc. Dar acest mare iubitor de jidovime e silit totuși a o zugrăvi, - ici și colo, în linii și schițe care fac, fără voia un tablou, - așa cum o știm noi în țară și cum o știu toți aceia cari, oriunde și oricând, au avut a face cu dânsa. La Bender în gară lume de toate treptele și de toate rasele e adunată pentru a primi pe noul guvernator. Acesta recunoaște pe evreii cari erau să-l câștige apoi așa mult: ei îl „arată cu degetul” și vorbesc tare despre dânsul. Cuviință și modestie, și mai ales dovadă de prigonire. La Chișinău, unde evreii sunt 70 000 șa o poporație de 140 000 de oameni - cresc și se înmulțesc în suferință! - ei își răzbună pentru pogrom purtând doliu public, închizând prăvăliile, și mai ales dând drumul lucrătorilor creștini. Deci lipsă desăvârșită a exclusivismului de rasă. După discursul cel mare al excelenței sale, se putea vedea, la plimbare, sâmbătă, „o mulțime compactă de evrei și evreice gătiți”: sfioși și fricoși cum sunt, scot de acolo pe creștini, cari, ei, au prostia de a se crede stăpânii țerii din moși și strămoși. La audiențe, guvernatorul abia poate scăpa de gura evreilor, cari „exagerează faptele” și dau amănunte prea din cale-afară ca să le poată crede cineva în totul”. Cea mai mică făgăduială-i face să năvălească a doua zi chiar după răspunsul definitiv.
În viața de toate zilele, „e de necrezut ușor să prăzi pe moldovean, care merge de la sine înaintea jafului”. Cine folosește și cine l-a adus în acest hal, pe lângă buna administrație muscălească, despre care va fi vorba îndată, înțelegeți: împotriva legii de la 1882, care oprește pe evrei de a ține moșii în arendă, bieții oameni prigoniți le țin mai pe toate, conrupând administrația cu 50 de copeice, taxă de mită, la hectar. Altă lege oprește așezarea evreilor în sate. Ținutul Hotinului are însă nu mai puțin de 8 000 în mijlocul sătenilor. Evreii sunt opriți de a sta la hotare; la Noua Suliță însă, unde se neguțează cu pașaportul cel ieftin - și ilegal - de 3 ruble, un evreu face un venit de 15 000 de ruble pe an; un bon cu iscălitura acestui stăpân al stăpânirii hotărăște tot, în schimb, el ține pe toți funcționarii, cu casa, mâncarea, băutura și toate vițiile. Înaintea orașelor - precupeția fiind oprită și, în orice caz, foarte dăunătoare pentru țeran - stau precupeți cu grămada, și Urusov își bate joc de un ofițer care obișnuia să împrăștie cu biciușca pe acești exploatatori fără milă și fără rușine. Pănă și în biserica Mitropoliei se încumetă să intre evreii, și același ofițer e luat în râs pentru că a împiedecat pe doi din ei să calce în lăcașul sfânt. De altfel, evreul basarabean n-are frică de oaste: alt ofițer, care lovise pe un negustor jidan pentru că-l insultase, e bătut, împreună cu un coleg, de calfele prăvăliilor jidovești, care târăsc prin praf șapca împodobită cu cifra țarului.
Încă o apreciere: evreul are o desăvârșită „indiferență pentru laturea idealistă a oricărui fel de politică” și cel mai strașnic revoluționar se face apărător al ordinii când rublelei sună în tejghea.
Al doilea flagel pentru „proștii” din Basarabia sunt administratorii ruși, pe cari tot Urusov are bunătatea să-i descrie. Să-l urmăm iarăși.
Țarul știe că limba moldovenească e de obârșie latină și se teme de înrâurirea pe care România o poate avea în Basarabia. Ministrul de Interne vrea să smulgă ținutului Ismail legile românești rămase după 1878. Urusov se gândește chiar că acest ținut, cu toată Basarabia de Jos, s-ar putea întoarce la România, „care-i întinde brațele de peste Prut”. Pănă atunci însă, jaful în permanență va domni.
Ostașii împărătești fură de zvântă; guvernatorul însuși o spune, de hatârul evreilor săi măcar. Poliția din Chișinău fură pe an, din partea ei, un milion de ruble, și același guvernator asigură că poliția din Petersburg nu se satură fără 15 milioane. Comisarii de sare merg în trăsură cu patru cai, iau clasa I în tren și pot pierde la jocul de cărți mii de ruble. Ei îngăduie petrecerea evreilor la sate și arenzile jidovești. Unii, pe lângă taxa de 50 de copeice la hectar, sau fie și în locul ei, capătă de la evrei pământ și vite. Călătoresc, cu drept și mai ales fără, pe seama sătenilor, cari dau pe an 360 000 de ruble pentru căruțele și trăsurile înaltei cârmuiri.
Al treilea flagel: boierii n-au neam și aproape n-au lege. Pe moșii culeg dijma târgului; cel de la Ungheni strânge 10 000 de ruble pe an. Nu dau chitanță pentru acest venit medieval, și, dacă vreunul o cere, administrația-l ia în primire. La Chișinău, muzica e veșnic la clubul nobililor, și, la 8 ceasuri de dimineață, când oamenii ceilalți și-au început munca, ea cântă în stradă pentru plecarea triumfală a celor ce au câștigat și a celor ce au pierdut la jocul de cărți. Fac planuri și cheltuieli nebunești, ca acel „Adăpost al nobleței”, clădit de Balș, care a văzut la urmă că nici un „decavat” nu se înjosește a veni să locuiască în el. Fură la așezăminte de binefacere, și capătă decorații împărătești în schimb!
Să credem pe dl. guvernator. D-lui știe ce spune!
Într-un colț, excelența sa a văzut și pe prostul țeran care plătește și îngăduie toate acestea. L-a văzut în genunchi, cu jalba pe cap, l-a văzut dormind lângă carul cu marfa jidanului, l-a văzut luat în râs, înșelat și, totuși, senin. Și a socotit atunci că are înaintea sa un dobitoc nesimțitor, cu fața singură de om. Nefiind creștin și neavând pe umeri o mie de ani de apăsare și suferință, n-a înțeles ce zace în inima acestui biet om năcăjit, despre care spune totuși două lucruri: că nu poartă ură nimănui - semn de stupiditate - și că s-au ridicat cu toții în ultimul război cu dorința pătimașă de a-și sluji împăratul pe câmpul de război, străin de ei, al Asiei depărtate, - semn de „lăudăroșie', scrie tovarășul de neam și de clasă al celor cari de o mie de ani au rupt-o de fugă supt Port Arthur și în tot largul Manciuriei.
Acuma faceți ce voiți, evrei răpareți, funcționari mitarnici, boieri chiulangii și petrecători, guvernatori filosofici cu ironia pe buze. Dar, când se va ridica acesta, prostul de azi, cu arma în mână, sau cu lumina culturii în minte, atunci, - atunci o să vedeți voi!
Comentarii