Profesorul Nicolae Paulescu s-a născut în București în 1869, făcându-și studiile în același oraș. Fiziolog de geniu, el a devenit pasionat de studiul secreției interne a pancreasului încă de la vârsta de 21 de ani, moment în care studiile în domeniu se aflau la un nivel destul de primitiv, legătura acestor secreții cu teribilul diabet nefiind până acum elucidată. Dacă primele studii asupra pancreasului le-a efectuat la Paris, revenirea în țară se pare că i-a deschis orizonturi noi, în 1916 el efectuând primele experimente pe baza extractelor pancreatice la București.
În 1921, profesorul Nicolae Paulescu descoperă insulin (un hormon secretat de celulele endocrine ale pancreasului, folosit cu rezultate notabile în tratarea diabetului, având ca efect scăderea glicemiei).
Cu toate că Paulescu descoperise insulina, laurii gloriei i-au fost refuzați — doctoral Frederick Grant Banting și profesorul John James Richard MacLeod, de la Institutul Carolina, au primit în 1923 Premiul Nobel pentru descoperirea însulinei. Această cruntă nedreptate se pare că a accentuat implicarea doctorului Paulescu în politica naționalistă. Rezultatele muncii sale de-o viață fuseseră adjudecate de alții. O teză destul de credibilă în opinia noastră este aceea potrivit căreia refuzul Premiului Nobel ar fi avut ca motiv tocmai implicarea în politică a cercetătorului român, animat de o nețărmuită dragoste și un devotament fără precedent față de greu încercata sa patrie, intrat însă în vizorul factorilor de influență globali care lucrau la destabilizarea României și propovăduiau cosmopolitismul.
Chiar dacă atitudinile sale politice pot părea revolute, ele nu trebuie judecate prin prisma comodă a sentinței istorice retroactive. Susținător al lui A. C. Cuza, simpatizant legionar, Paulescu rămâne unul dintre cei mai mari oameni de știință români, iar opera sa trebuie cunoscută și citită în totalitate. Nu avem a ne rușina de teoriile politico-religioase ale unui om care ne-a adus, în epoca sa, pe cele mai înalte culmi ale cercetării medicale. Ar trebui, atunci, să ne rușinăm și pentru că a descoperit insulin și pentru că suntem români, ori acest lucru nu e cu putință.
(Urmare1)
După legislația creștină au venit alte două legislații religioase - Coranul musulmanilor și Talmudul ovreilor - legislații care sunt potrivnice moralei lui Hristos și care au pretenția să lecuiască relele omenirii.
Să examinăm, deci, ce prescriu aceste coduri de legi împotriva patimilor de proprietate și de dominație.
Vom începe prin Coran2.
CORANUL
Pe la sfârșitul secolului al VI-lea după Hristos, apăru în Arabia un legislator, numit MAHOMET, care - pretinzând că se sprijină pe Biblie (din care cunoștea imperfect anumite părți) și pe Evanghelie (pe care o ignora aproape cu totul) - dădu arabilor o legislație religioasă, „Coranul” sau „Alcoranul”, legislație pe care pe urmă voi s-o întindă asupra întregii omeniri.
Acest, „Alcoran” ar fi fost destinat să înlocuiască cu folos legislațiile ovreiască și creștinească.
„Cu voia lui Dumnezeu, îngerul Gabriel ți-a inspirat Alcoranul care confirmă vechile scripturi (Biblia și Evanghelia) și care conduce pe cei buni pe calea mântuirii”3.
Astăzi, după 12 veacuri de existență, legea lui MAnoMBT este urmată de peste două sute de milioane de oameni - adică de o bună parte din Europa, de o treime din Asia și de jumătate din Africa.
Se înțelege ușor importanța enormă ce o prezintă pentru noi această legislație.
Să studiem deci Alcoranul - din punctul nostru de vedere biologic - și să-i punem în evidență prescripțiile, în ceea ce privește patimile de proprietate și de dominație.4
I. Patima de proprietate
a) în nație, încă de la începutul carierei sale, MAHOMET, în capul unei bande de arabi care îi sunt credincioși, săvârși mai multe expediții armate (în număr de 27) și, după nouă ani de lupte sângeroase, puse mâna pe Meca5.
În acest timp, el duce o viață de adevărat bandit, înfocat la jaf și lacom la împărțirea prăzilor.
„Dumnezeu vă poruncește să dați Profetului o parte din prada ce o veți lua de la dușmani, atât din cai și din cămile, cât și din celelalte lucruri jefuite”6.
Califii, urmașii lui MAHOMET, îl luară ca exemplu și organizară o putere militară, care nu avea altă țintă decât cucerirea7.
De la Meca, secta se întinse asupra Arabiei întregi și pe urmă năvăli, de jur împrejur, în țări din ce în ce mai depărtate, cu tendința de a se face stăpână pe toată suprafața pământului.
Islamismul propagându-se numai prin arme, e lesne de înțeles că, în aceste condiții, teritoriile națiilor, cu care musulmanii veneau în contact deveneau o pradă râvnită și cădeau în mâinile lor, în urma unui război nenorocit. Astfel s-a întâmplat cu nenumărate țări, începând cu Persia, trecând prin Peninsula Balcanică și prin Africa de Nord și ajungând până în Spania.
Jaful era atunci un obicei, ba, ceva mai mult, sultanii și pașalele lor, sugeau, peste tot, ca strigoii, sângele popoarelor creștine învinse, pe care le administrau.
Pretutindeni, arabii și mai cu seamă turcii, au sărăcit astfel, până la cea mai neagră mizerie, țările care, ca a noastră, au avut nenorocirea să le cadă în gheare.
b) în trib și în familie, dreptul de proprietate este absolut și exclusiv. MAHOMET interzice frauda sau înșelăciunea.
„Cântăriți cu cântare drepte, măsurați cu măsuri bune și nu rețineți nimic de la aproapele vostru”8.
„Nu corupeți pe judecători prin daruri și plocoane pentru ca să mâncați, cu răutate, averea altuia”9.
El condamnă zgârcenia.
„Să nu credeți că cei ce sunt prea economi și zgârciți… fac bine; din contra, ei fac foarte rău. Ceea ce pun deoparte, fără motiv, îi va sugruma în ziua judecății”10.
El dezaprobă și cămătăria:
„Cămătarii au zis că comerțul este asemenea cu camătă. Dumnezeu permite comerțul, însă oprește cămătăria11. El recomandă o oarecare binefacere către săraci:
„Fiți binefăcători către săraci, care s-au strâmtorat pentru ca să servească pe Dumnezeu și care nu mai pot să lucreze"12.
„Veți ajuta, din ceea ce aveți, pe tatăl și pe mama voastră, pe aliații voștri, pe orfani, pe săraci și pe călători”13.
Într-adevăr, musulmanii, în general, au păstrat o anumită cinste în afaceri și chiar o oarecare dărnicie față de săraci.
Dar toate astea nu sunt adevărate decât în ceea ce privește relațiile arabilor între ei.
Cât despre străini și mai ales despre creștini, - mahomedanii îi tratează ca pe niște robi, ca pe niște oameni lipsiți de dreptul de proprietate.
II. Patima de dominație
a) în familie, autoritatea tatălui e absolută. El are dreptul de viață și de moarte asupra femeilor și asupra copiilor. Totuși, MAHOMET ușurează oarecum rigoarea acestui drept, relativ la copii.
„Nu vă omorâți copiii de frica sărăciei… uciderea copiilor este un mare păcat.”14
Cât despre femei, falsul prooroc le încătușează cu lanțul ignominiei, prin instituția poligamiei, flagel înjositor care dezorganizează familia și care e fructul unirii patimii genitale cu patima de dominație, ceea ce a făcut să se zică, cu drept cuvânt, că islamul este „religia trufiei și a desfrâului”15.
MAHOMET autorizează pe adepții lui să aibă până la patru neveste; el însuși a avut, a un oarecare moment, până la cincisprezece soții legitime. Dar, le dă voie să aibă în plus un număr nedeterminat de concubine (sute sau mii, ca unii sultani), luate chiar dintre roabe.
„Însurați-vă cu femeile care vă plac: două, trei sau patru; dacă vă e teamă că nu le puteți întreține pe toate, nu luați decât una.
Puteți, de asemenea, să vă căsătoriți cu roabele pe care le-ați dobândit”16.
Femeia este considerată de musulmani fie ca o vită condamnată la o sclavie mârșavă, fie ca un instrument de plăcere, destinat să sature dorințele bestiale ale masculilor putreziți de vicii.
„Dintre femeile tale vei păstra pe cele ce-ți convin; te vei despărți de cele ce te plictisesc și te vei culca cu cele ce-ți plac”17.
Fondatorul islamului, dă astfel voie credincioșilor săi să divorțeze de câte ori vor voi. Dar adaugă, ca să poleiască pilula:
„Divorțul, întâia și a doua oară, trebuie să se facă cu blândețe, politețe și binefaceri”18.
Și acest legislator nu ține nici o socoteală de faptul că, de pe urma poligamiei, femeile sunt groaznic chinuite de gelozie, trebuind ca mai multe să-și împartă iubirea unui singur om.
Pentru a lupta contra revoltei trebuințelor genitale, în veci nesăturate ale acestor nenorocite femei, credincioșii lui Mahomet le ascund în închisori fără de ferestre ce dau în stradă, adevărate morminte pentru vii - sau le acoperă cu văluri groase, care nu lasă să se vadă decât ochii.
Dar, pentru a putea ține în frâu o asemenea turmă de femele, în plină perioadă de rut19, monștrii musulmani născociră să recurgă la masculi… fără nevoi sexuale, adică lipsiți de organe genitale. Scopiră deci, cu forța, robi străini, îi făcură eunuci și îi întrebuințară ca păzitori de harem.
Astfel, pentru a garanta continența cadânelor și a asigura posesia lor - exclusiv rezervată stăpânului - au mers până să mutileze ființe omenești, lipsindu-le pentru totdeauna de capacitatea de a crea o familie.
b) în nația arabă puterea e absolută, pentru că a fost considerată, de MAHOMET, ca provenind de la Dumnezeu. „Acela care se supune profetului, apostolul lui Dumnezeu, se supune lui Dumnezeu”20. Astfel, a fost ușor să se transforme instinctul de dominație într-o patimă neînfrânată, adică să se schimbe în despotism și într-o tiranie feroce, care domnește până azi în toate țările musulmane.
Această stare de plâns este agravată și prin faptul că MAHOMET contopește întruna, amândouă autoritățile, civilă și religioasă și vrea ca șeful statului să fie și mare preot. Și, în adevăr, până astăzi, califii și sultanii sunt, în același timp, regi și pontifi. Cu alte cuvinte, celui ce exercită dominația, i se dă ca misie să se opună la dezvoltarea patimei de dominație în el însuși - ceea ce în practică este foarte greu, dacă nu chiar imposibil de realizat.
Acest fapt este un semn indiscutabil că MAHOMET a stabilit o simplă instituție națională, iar nu, după cum pretindea el, o religie universală.
Puterea fiind absolută, sultanul are dreptul de viață și de moarte asupra tuturor supușilor săi. El uzează și abuzează într-atâta, de această teribilă prerogativă că, în zilele noastre, Abdul Hamid a comis, nepedepsit de nimeni, un măcel omenesc îngrozitor asupra supușilor săi armeni, măcel cum nu s-a mai văzut în lume de la marea revoluție franceză, asemenea masacre neputând fi decât efectele izbucnirii patimilor de dominație și de proprietate.
Dar, ceea ce este și mai grav, MAHOMET transmite tuturor musulmanilor această putere de viață și de moarte asupra ghiaurilor.
„Ucideți pe necredincioși, unde îi veți întâlni; luați-i robi și observați pe unde trec, pentru ca să le întindeți curse.”21
„Omorâți pe cei răi, pentru ca să înlăturați răscoala și ca să nu existe în lume altă lege, decât legea lui Dumnezeu.”22
MAHOMET promite chiar recompense eterne celor ce mor în război.
„Dacă sunteți uciși, luptând pentru credință, veți fi adunați înaintea divinei Majestăți ca să fiți răsplătiți.”23
Prima consecință a acestei stări de lucruri a fost niște războaie teribile - adevărate războaie de exterminare, care pustiesc țările prin măcelărirea locuitorilor și prin incendierea locuințelor - războaie nimicitoare, de care e plină istoria musulmanilor, precum și cea a popoarelor cu care ei au venit în contact.
Națiuni odinioară înfloritoare, din Asia Occidentală și din Africa de Nord, sunt acum moarte de pe urma acestor cataclisme, iar civilizațiile lor, atât de înaintate în timpul romanilor, sunt pierdute pentru vecie.
Cele din Peninsula Balcanică, sugrumate de jugul islamului, intraseră în agonie. Dar, de când acest monstru tiranic a intrat în descompunere, multe popoare (românii, grecii, sârbii, bulgarii) care au putut să scape cu viață, renăscură din cenușa lor și luară repede, în câțiva ani, un avânt de viață și de cultură.
Peste tot în drumul său, mahomedanismul a semănat împreună cu devastarea - inerția, somnul sau moartea.
Însă, pseudo-profetul nu s-a mulțumit cu ruinele ce grămădea în trecerea sa.
După un război învinșii, care nu erau uciși, erau luați ca robi.
Robia este într-adevăr o altă plagă, poate cea mai hidoasă, răspândită de această îngrozitoare calamitate, ce este islamismul. Ea este produsul cel mai curat al trufiei omenești, adică al patimei de dominație, împinsă la cea din urmă expresie.
Istoria românească va păstra cu sfințenie amintirea a mii de tinere fete, adevărate fecioare-martire, răpite familiilor îndurerate, pentru ca să umple haremurile și lupanarele islamului24.
Ea nu va uita nici miile de băiețași, munteni și moldoveni, pe care musulmanii îi duceau în sclavie la Stambul ca să îi scopească și să îi introducă astfel în corpul ienicerilor.
O asemenea pretenție, pe care turcii voiau chiar s-o introducă într-un tratat, îl revoltă pe voievodul VLAD-ȚEPEȘ și îl hotărî să ia armele, făcând astfel ca țara să îndure toate grozăviile unui război înfiorător.
De altfel se știe că și în zilele noastre, toți suveranii musulmani din Africa practică pe o scară întinsă comerțul cu robi; se mai știe că toți negustorii de sclavi sunt mahomedani și că, în sfârșit, judecătorii, care judecă după Coran, nu fac nimic pentru a împiedica acest târg infam.
O altă buruiană otrăvitoare, ce crește pe această putreziciune morală, este legea Talionului, pe care MAHOMET o adoptă după Moise, dar agravând-o.
„Am poruncit Talionul: om pentru om, ochi pentru ochi, nas pentru nas, ureche pentru ureche, dinte pentru dinte, rană pentru rană; cel ce va păzi această lege, va face bine25.
„Talionul vă este prescris și la omoruri: liber pentru liber, sclav pentru sclav, femeie pentru femeie.”26
Legea Talionului se aplică chiar la insulte:
„Insultați pe cei ce vă vor insulta… în același fel cum ei v-au insultat.”27
Și când te gândești că Hristos ne sfătuiește să iertăm ofensele „nu până de șapte ori, ci până de șaptezeci de ori, câte șapte ori”!28
În plus, MAHOMET face din răzbunare o datorie, pe care o impune credincioșilor săi ca un ordin sacru:
„Omorâți mai ales pe cei ce și-au dat silința ca să alunge pe profet din Meca.”29
Dar MAHOMET nu întrerupe nici aici faptele sale mârșave.
Printr-o nerușinată minciună30 el s-a dat ca prooroc și, încă mai mult, ca cel din urmă și cel mai mare dintre trimișii lui Dumnezeu; pe când, în realitate, el a fost nu un adevărat fondator de religie, ci un aventurier preocupat, înainte de toate, să stabilească o împărăție.
„Aduceți-vă aminte că Iisus a zis fiilor lui Israil: „Eu sunt trimisul lui Dumnezeu: El m-a însărcinat să confirm Vechiul Testament și să vă anunț că, după mine, va veni un profet ce se va chema Mahomet.”31
Acest înșelător a susținut mai întâi că Mozaismul și Creștinismul, de care se servise pentru a redacta Coranul, nu sunt decât niște criminale alterări ale învățăturii sale, care singură este eternă.
Mai târziu, văzând cum Creștinismul devine universal, își închipui că și doctrina sa din Alcoran ar putea ajunge să fie universală, înlăturând pe cea a Evangheliei și se gândi să întindă Islamismul, prin arme, peste tot pământul32.
Dar pentru ca să poți pretinde că ai fondat o religie universală, trebuie ca mai întâi s-o zidești pe adevăr și nu să recurgi la minciună. Mai mult, trebuie să o dezbraci de orice legătură care ar face-o să atârne de un anumit Sfat național.
Or, aceste condiții n-au fost împlinite de către Mahomedanism - precum nici de Judaism - căci ambele religii sunt bazate pe minciuni și, în plus, constituie, una codul nației arabe, cealaltă codul nației jidovești.
Într-adevăr, nici ovreii nu pot să conceapă decât un judaism universal - adică o curată contradicție, un particularism general, cum zice istoricul MOEHLER - iar Mesia lor, așteptat cu nerăbdare, n-ar fi decât un fel de Mahomet, ieșit din neamul lor33.
III. Legea iubirii
În Coran - care pretinde că înlocuiește Evanghelia - nu se găsește, nicăieri ceva care să se apropie de Caritatea creștină, sau cel puțin să semene cu niște urme de simpatie către alte popoare decât arabii.
Din contra, după Islam, omenirea se împarte în musulmani și necredincioși. Or, împotriva acestora din urmă - care sunt numiți cu dispreț „ghiauri” și câini cu față de om - orice mahomedan nutrește o ură oarbă, pe care n-o satură, de cele mai multe ori, decât prin iatagan.
***
în rezumat
a) Coranul - în loc să combată patima de proprietate - a favorizat jafurile și le-a adăugat incendiul devastator care a acoperit cu ruine țări întregi,
b) Coranul - în loc să lupte împotriva patimei de dominație a stabilit o tiranie cumplită din care au rezultat războaie pustiitoare și o sclavie oribilă. Dacă adăugăm la aceasta legea Talionului și poligamia, cu corolarul său, demasculația păzitorilor seraiurilor, vom avea un tablou care ne va da o idee despre principalele ciuperci veninoase crescute pe gunoiul moral al islamismului.
c) Coranul - ca și Talmudul - se reazemă pe minciună.
d) Coranul a înlocuit caritatea printr-o ură crudă și sângeroasă care nu se întâlnește decât la jidovi.
Într-adevăr, cele două ramuri, arabă și ovreiască, sunt, și una și alta, foarte lacome de sânge omenesc.
Dar dacă mahomedanii, care posedă o oarecare bravură seamănă cu niște tigri sălbatici - ovreii, care nu se manifestă decât prin lașitate, aduc mai mult cu ploșnițele sau cu… păduchii vâscoși și lipicioși - după cum se exprimă DRUMONP34.
Note
1 Paulescu, Instincte sociale, etc., 1910. (C. Sfetea, editor).
2 L'Alcoran de Mahomet, Traduit d'Arabe en Francais par Sieurdu Ryer, La Haye, 1685.
3 Coran, Chapitre de la Vache, p. 11.
4 Patimile sunt niște instincte deviate de la scopul lor natural. Patima de proprietate constă în cupiditate și în avarie, iar cea de dominație, în tiranie și în despotism, (Vezi Paulescu, Instincte sociale, Patimi, etc. 1910, p. 101f).
5 I.L. Gondal, Mahomet et son oeuvre, p. 16. Paris.
6 Coran Chapitre de Exil, p. 433.
7 Hergenroether, Histoire de l'Eglise, III, p. 6.
8 Coran, Chap. De Hod, p. 181.
9 Coran, Chap. de Vache, p. 22.
10 Coran, Chap. de la lignee de Joachim, p. 57.
11 Coran, Chap. de la Vache, p. 36.
12 Coran, Chap. de la Vache, p. 36.
13 Coran, Chap. de la Vache, p. 25.
14 Coran, Chap. du Voyage de nuit, p. 221.
15 G. de Mousseaux, Lejuif, Paris, c. X, p. 285.
16 Coran, Chap. des femmes, p. 60.
17 Coran, Chap. des Bandes, p. 331.
18 Coran, Chap. de la Vache, p. 27-28.
19 Rut - perioadă de activitate sexuală
20 Coran, Chap. des femmes, p. 70; vezi și Chap. des Bandes, p. 332.
21 Coran, Chap. deb Conversion, p. 146.
22 Coran, Chap. du Butin, p. 141.
23 Coran, Chap. de la Ugnee dejoachim, p. 55.
24 Două din rudele mele au fost luate astfel cu forța de turci, pe la 1730, și au dispărut, fără să li se mai dea de urmă. Răpirea acestor tinere fete a fost comisă după uciderea tatălui lor, preot din Oltenia, care, pribegind prin munți cu toată familia, ajunsese până în Râmnicu-Sărat.
25 Coran, Chap. de la Table, p. 88-89.
26 Coran, Chap. de la Vache, p. 20.
27 Coran, Chap. de la Vache, p. 22-23.
28 Matei 18,22.
29 Coran, Chap. de la Conversion, p. 147.
30 De altfel, Mahomet nu se sfiește să recurgă la minciună - și chiar la cea mai sacrilege. După el, Dumnezeu i-ar fi la ordine, pentru ca să aprobe invaziile unei bande de tâlhari care îi săvârșesc planurile criminale de răzbunare; iar îngerul Gavril i s-ar pune a dispoziție, pentru ca să-i justifice hoțiile, răpirile, asasinatele, adulterele și chiar pentru ca să-i regleze afacerile de menaj. Astfel, el zice femeilor sale, indignate de purtarea-i: „De faceți ceva împotriva profetului, să știți că Dumnezeu îi este protector; îngerul Gavril și toți ceilalți îngeri îl vor apăra. De va vrea el să se despartă de voi, Dumnezeu îi va da, în viitor, în locul vostru, alte femei, care vor fi supuse, drept-credincioase, blânde, smerite, cinstite, evlavioase, mulțumite, curate, fecioare și nefecioare”. (Coran, Chap. de la Defense, p. 445).
31 Coran, Chap. du Rang p. 438.
32 Printr-un fel de sminteală de neînțeles și în tot cazul inconștientă, câțiva politicieni agramați, care la un moment oarecare au constituit guvernul României, au obligat pe bieții contribuabili să suporte cheltuielile construirii unei catedrale mahomedane în Constanța, adică să zidească un templu religiei blestemate care a făcut și face încă un rău imens omenirii și care, timp de secole, a pricinuit nenorocitei noastre țări suferințe cumplite.
33 „Mesia trebuie să fie un mare cuceritor care va face ca toate națiile din lume să fie roabe jidovilor”, (Drach, De l'harmonie entre l'Eglise et la Synagogue, 1844, p. 98 - Vezi Chabauty, Les Juifs nos Maitres, 1882, p. 148).
34 Drumont, /a France Juive, 1, p. 39, Paris.
Comentarii