Este îndeobște cunoscut faptul că, la nivelul reprezentării comune din România, există un handicap de imagine față de județele Covasna și Harghita, singurele județe din România unde populația majoritară este numeric inferioară. Informațiile dinspre această regiune din Arcul Intracarpatic, variate și distorsionate, periodic devin centrul mediatic, iar zona este percepută ca o zonă cu probleme „sensibile” specifice. Teme referitoare la această zonă precum autonomia așa-zisului Ținut Secuiesc, dar și cele privind relațiile româno-maghiare, în general, sunt prezente constant în mass-media.
Cunoscând influența mass-media asupra relațiilor interetnice, cât și rolul media în formarea și influențarea stereotipurilor, prejudecăților și clișeelor prezente în mentalul colectiv al publicului țintă, ne-am propus să analizăm modul în care Istoria românilor este reflectată în mass-media de limbă maghiară, în general, și în presa din județele Covasna și Harghita, în special.
După imposibilitatea abordării, până în 1989, a unor teme „gingașe', cum sunt și cele referitoare la contenciosul româno-maghiar, și a exagerărilor naționaliste, din perioada comunistă, prezența unor dezbateri libere pe teme istorice în mass-media, este necesară și binevenită. Fără a mai aștepta ca specialiștii din cele două țări, să-și armonizeze punctele de vedere, ale istoriografiei românești și ale celei maghiare, puncte de vedere adesea divergente, asupra unor evenimente, momente și personalități importante ale istoriei comune, în mod deosebit, mass-media locală din județele Covasna și Harghita acordă spații largi materialelor cu tematică istorică.
În acest context, considerăm că nu este lipsită de importanță, cunoașterea modului în care Istoria românilor este reflectată în mass-media de limbă maghiară. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât, problematica respectivă nu este cunoscută de publicul larg din România, din cauza barierei lingvistice. Abordarea acestei teme permite totodată, cunoașterea unui mod specific în care, maghiarii din Ungaria și România, în general, și minoritatea maghiară din cele două județe, în special, prin intermediul principalilor lideri de opinie, se raportează la populația majoritară, din țară și din zonă. Exprimând viziunea proprie elitei comunității maghiare asupra paradigmei relațiilor româno-ungare, tema constituie, în același timp, o dovadă a libertății de exprimare, de care se bucură minoritățile din România, cât și o oportunitate de a identifica unii indicatori de imagine, având drept temă, imaginea celuilalt, a alterității.
Din analiza conținutului articolelor apărute în mass-media de limbă maghiară (din Cluj-Napoca și câteva din Ungaria), dar mai ales din județele Covasna și Harghita, în anul 2004 și semestrul I din 2005, referitoare la Istoria românilor, rezultă următoarele constatări și concluzii:
În toate articolele sunt contestate teme de bază ale istoriografiei românești, cum sunt cele privind continuitatea, caracterul unitar și valorile identitare ale statului român.
„Istoriografia oficială din vremurile comuniste, dominatoare chiar și la începutul secolului XXI, determinată de politică, este falsă. Această istoriografie falsifică fapte istorice fundamentale. Un exemplu în acest sens este originea și continuitatea poporului român la nord de Dunăre (și în Transilvania) din timpul Daciei romane. Pornind de la această concepție, despre poporul maghiar se scrie ca despre «un element intrus, asupritor, străin…» Românii au început să se stabilească în regiunile Carpaților Meridionali și ale Munților Metaliferi din Transilvania, într-un număr mai însemnat, în a doua jumătate a secolului al XIII; apoi în cursul secolelor următoare au emigrat din Țara Românească și Moldova”, Kadar Gyula, „Românii și maghiarii în vâltoarea istoriei/ Spre viitor cunoscând trecutul. Realitatea istorică”, în „Tortenelmi magazin”, nr. 12/decembrie 2004.
„Cândva, în Transilvania, uriașele păduri nelocuite, alterau cu așezări disparate, deseori variate, din văile râurilor. Descoperirile arheologice au indicat urme de așezări umane din mileniile trecute dar acestea nu s-au păstrat, iar despre continuitate nu putem vorbi decât după ce s-au stabilit secuii. Ei au fost cei care au populat dens diferitele zone ale Transilvaniei, iar denumirile de localități atribuite de ei s-au păstrat până azi. (…)”, Gazda Laszlo, „Rădăcinile conștiinței secuilor privind originea și statutul lor de băștinași”, în „Haromszek”, nr. 4561/ 03.09.2005.
„Românii nici nu au luat la cunoștință faptul că însuși părintele teoriei continuității daco-romane, Constantin Daicoviciu a dezvăluit el însuși, în 1973, înainte de a muri, (în fața angajaților Institutului de Istorie, ai Muzeului de Istorie, a colegilor de la Universitate și a studenților) caracterul mincinos al cercetărilor sale — evidențiază autorul însemnării (Kenez Endre Zoltan - n.n.)”, Silvester Lajos, „Cazul calificat al trădării de patrie”, în „Haromszek”, nr. 4142 / 21.04.2004.
„Prin trecutul și așezarea sa geografică, Transilvania este parte a Ungariei istorice până în anul 1918. (…) Autonomia, autoguvernarea Pământului Secuiesc, este îndreptățită și pentru că populația colonizată în ultimii 35 de ani, care a ajuns în orașe cândva pur maghiare, simte, datorită unor false basme istorice — ca de exemplu vechimea daco-romană invocată și acum ca argument — că are dreptul să modifice caracterul maghiar al localităților, că lor li se cuvin bunurile Pământului Secuiesc și privilegiul ocupării celor mai importante locuri de muncă. Credem și mărturisim: toți cei care timp de un mileniu și-au asumat apărarea pământului natal, a patriei, nu și-au vărsat sângele în zadar pentru libertatea noastră!”, Kadar Gyula, „Așezarea istorico-geografică a Transilvaniei”, în „Tortenelmi magazin”, nr. 6-8/ iunie 2004.
Un caz cu torul aparte de manipulare grosolană a publicului cititor, prin vehicularea unor neadevăruri evidente și formularea unor frustrări, obsesii, clișee și prejudecăți față de români și istoria lor, îl constituie articolul „Mit și forță vitală”, semnat de Agoston Balazs, în publicația săptămânală „Magyar demokrata” din Ungaria, din care redăm pe larg.
„Ardealul nu a fost niciodată românesc. Nici acum nu este altfel, în această regiune menținându-se o atmosferă care iradiază cu mare putere. Semnele românizării forțate sunt cu atât mai bătătoare la ochi: lumea culorilor și formelor insipide ale arhitecturii bizantine care folosește materiale ieftine și acordă mai puțină atenție detaliilor și armoniei, steagurile în culorile roșu-galben-albastru, statuile aproape pe aceeași formă ale puținilor eroi și români de vază (Avram Iancu, Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Eminescu etc.) pot fi întâlnite în mai toate orașele, cum, de asemenea, pot fi întâlnite și denumiri ale unor spații publice menite să ne prezinte anexarea Ardealului (străzi și piețe care poartă numele de 1 Decembrie 1918).
În același timp, propaganda națională românească acordă o atenție deosebită consolidării mitului continuității romano-daco-română, născocit în secolul trecut. După cum se știe, românii au fost un popor de păstori din partea de sud a Balcanilor, iar primele grupuri nomade au ajuns în spațiul vital ungar, mai precis în Ardeal, abia în secolul XIII. Nu este întâmplător faptul că, până în secolele XVII-XIX, nu pot să prezinte un român vestit sau care s-ar fi născut în Ardeal și nu este întâmplător nici faptul că până atunci denumirea de român era necunoscută, aceștia fiind numiți valahi sau vlahi. Toți conducătorii lor de oști mai renumiți provin din Țara Românească sau din Moldova. Acest lucru nu a împiedicat însă propaganda națională românească să înalțe aproape în toate localitățile statui înfățișându-i pe „Romulus și Remus” care evocă originea romană. În toate cazurile, pe statui au fost inscripționate texte referitoare la latinitate, în ciuda faptului că, în limba română, pot fi întâlnite numeroase cuvinte de origine slavă și maghiară, iar din punct de vedere religios, românii sunt ortodocși, nu romano-catolici.
Manualele școlare sunt oglinzi fidele ale preocupării propagandei naționale românești de a falsifica istoria. Manualele oficiale în limba română și în limba maghiară editate de către Ministerul Învățământului îi învață pe elevi despre mitul romano-dac și prezența continuă a românilor. (…) Această teorie este ca și cum cineva ar dori să dovedească continuitatea românilor și maghiarilor prin faptul că, în Epoca Romană, pe teritoriul actual al localității Szombathely a existat o localitate cu denumirea Savaria.
Un alt capitol (din manualul de istorie pentru clasa a IV-a, editat în 1998 la București, autori Maria Ochescu și Sorin Oane) se referă la formarea limbii române, încercând să dovedească înrudirea limbii române cu limbile neolatine prin asemănarea dintre salutul „Bună ziua” din limba română și corespondentul acestuia în limbile italiană, spaniolă, franceză și portugheză. Asemănarea există într-adevăr, limba română aparținând familiei limbilor neolatine, în ciuda numeroaselor cuvinte de origine slavă și maghiară, însă autorii au uitat să adauge faptul că limba română actuală a fost creată în mod artificial abia în urmă cu 200 de ani. Uneori, teoria daco-romană este contrazisă de faptul că diferite grupuri etnice românești abia se înțeleg deoarece vorbesc dialecte total diferite. Oltenii, lipovenii, moții și moldovenii vorbesc în mod diferit și, în mod cert, de multe ori, un maghiar vorbește mai frumos și mai bine limba română. (…)
Cu toate acestea, această teorie străvezie dă putere românilor și îi face încrezători în ei înșiși. Îi face să creadă în originea lor nobilă. (…) Cel mai grosolan fals poate fi întâlnit în capitolul intitulat „Românii sub stăpânire străină”. Aici putem citi minciuni clare, ca de exemplu „românii care au trăit în Monarhia Austro-Ungară creată prin unirea Ungariei și Austriei în anul 1867 au fost nevoiți să suporte multe nedreptăți. (…) Populația recunoscută era doar populația maghiară, limba oficială (obligatorie) era limba maghiară, iar denumirile orașelor și satelor puteau fi folosite doar în limba maghiară. (…) Trecerea de la o alianță la alta în timpul primului război mondial, este apreciată de autorii manualului drept război de unificare a națiunii. După „mica unire” din anul 1859 (unirea Moldovei cu Țara Românească), a fost realizată „marea unire”, adică ruperea Transilvaniei de Ungaria, cu mai multe milioane de maghiari și cu tot atâtea fenomene ale culturii și spiritului creator maghiar. În mod regretabil, vestigii dacice și romane nu pot fi întâlnite nicăieri în Transilvania, produsele culturii române invadând Ardealul doar în urma Trianonului, dar acest lucru mai bine nu s-ar fi întâmplat. La intrarea în localități, denumirea acestora este anunțată prin construcții din beton și tablă care îi sperie pe călătorii cu simț estetic. (…) Realizările din perioada interbelică sunt contestate, apreciindu-se că „toate acestea sunt „dovedite” de numeroasele umilințe la care au fost supuși maghiari, tentativele de românizare forțată, diminuarea posibilității de manifestare a culturii maghiare și de aroganța de putere a României mari”.
(…) În legătură cu cea de a doua hotărâre de la Viena din 1940, în temeiul căreia nordul Ardealului a revenit Ungariei, este trecut în mod discret sub tăcere faptul că aceasta a fost luată la cererea României. De asemenea, nici în legătură cu Revoluția din 1989 nu este amintit numele lui Tokes Laszlo și, de asemenea, nu se vorbește nici despre pogromul antimaghiar de la Târgu Mureș din anul 1990. (…)
Acesta este un manual de istorie oficial, aprobat de Ministerul Învățământului din România. În acest mod, copiilor le sunt băgate în mod sistematic în cap neadevăruri, atitudini antimaghiare, un trecut fals din care pot izvorî doar un prezent fals și un viitor fals. Această viziune asupra istoriei este prezentă și în spațiile publice, nu doar sub forma statuilor și a denumirilor amintite ci și sub forma unor tăblițe comemorative care se referă la suferințele și eroismul românilor, la prigoana suferită din partea maghiarilor.
Și în centrul municipiului Oradea, care, din fericire, mai păstrează din punct de vedere arhitectural vestigii ale stilului secesionist ungar a fost strecurat un asemenea text pe o tăbliță amplasă în memoria victimelor comunismului: „În memoria martirilor, refugiaților și victimelor din Ardealul de Nord ale Dictatului de la Viena din 1940”. Falsificarea istoriei atribuie eliberării Ardealului de Nord din 1940 cincizeci de mii de victime din rândul românilor. Aceasta este pur și simplu o minciună deoarece confruntări au existat doar în câteva locuri, iar acolo unde acestea au avut loc s-au datorat faptului că partizanii români au tras în honvezii unguri. Adevărul este că cea de-a doua decizie de la Viena a fost solicitată germanilor și italienilor de către partea română.
După cum am amintit, un rol important în crearea psihologiei sociale și a conștiinței naționale românești revine Bisericii ortodoxe. Ortodoxia este o religie ciudată mai ales în varianta românească a acesteia. Trebuie știut faptul că pentru țăranul român superstițios cuvântul preotului este sfânt. (…) Nu de puține ori icoanele și frescele bisericii românești reprezintă momente ale istoriei (falsificate) românești. De exemplu, de o parte și de alta a intrării în cea mai mare biserică românească din Târgu Mureș, poate fi văzută o asemenea scenă în care un slujitor maghiar al legii îl bate cu vergile pe un român bătrân cu barbă care are aureolă în jurul capului. Românii care vizitează această biserică pot vedea încă din copilărie această scenă. Deci, încă din copilărie, majorității românilor le sunt insuflate sentimentele antimaghiare.
Scrierea istoriei românești se manifestă uneori într-un mod în care ne face să zâmbim. De exemplu, la Târgu Mureș, se află statuia lui Bernady Gyorgy, fost primar al orașului. Puterea română vicleană, nu a demontat această statuie, nu a topit-o, deși putea face acest lucru, cum s-a întâmplat în multe alte localități. În schimb, i-a înălțat o statuie lui Emil Dandea, un fost primar al orașului care nu a făcut nimic deosebit, însă era român. Acest lucru a fost suficient pentru a avea o statuie mai mare și mai reprezentativă decât cea a lui Bernandy.
La Cluj, pe o coloană înaltă, se află statuia diformă și rigidă a lui Avram Iancu care nu se potrivește în stil și formă cu locul în care este amplasată. Acest conducător de hoți care, în 1848, prăda Aiudul și împrejurimile, a ajuns în această piață care-i poartă numele cu scopul de a fi zărit din depărtare de vizitatorul care se apropie de oraș… În plus, dacă dăm crezare unor zvonuri auzite la Cluj, statuia a fost înălțată pe un sol afânat, existând șansa ca aceasta să se răstoarne peste clădirea Operei…
Am scris toate acestea nu pentru a stârni mânia împotriva românilor, însă nu strică să fim clarificați în legătură cu motivarea anumitor fenomene. După cum trebuie știut faptul că antimaghiarismul nu este prezent în viața de zi cu zi, pe stradă, în relațiile interumane sau cel puțin acesta este mult mai puțin sesizabil decât cu câțiva ani în urmă. Antimaghiarismul este însă esența statului român deoarece acest Stat propovăduiește în mod continuu românismul pentru a înăbuși trecutul maghiar. Însă cea mai importantă concluzie este acea că, în timp ce românii își rotunjesc istoria cu asemenea mituri, noi, maghiarii, nu-i respectăm nici pe eroii pe care îi avem, iar trecutul nostru strălucit și glorios îl desconsiderăm. Românii nu trebuie dușmăniți, ci trebuie să învățăm din această forță propulsoare care înseamnă o energie uriașă”, Agoston Balazs, „Mit și forță vitală”, în publicația săptămânală „Magyar demokrata” (Ungaria), nr. 47/ 25.11-01.12 2004.
În majoritatea articolelor, evenimente și momente istorice importante din istoria comună, sunt abordate, dintr-o perspectivă diametral opusă istoriografiei românești, de exemplu: revoluția condusă de Horia, Cloșca și Crișan; revoluția de la 1848/1849 din Transilvania; Unirea de la 1 Decembrie 1918; politica României față de minorități din perioada interbelică, Dictatul de la Viena, înființarea Regiunii Autonome Maghiare, acordarea drepturilor minorităților naționale, după decembrie 1989 ș.a. De fiecare dată, doar tezele istoriografiei ungare sunt cele adevărate. „Este o bucurie pentru maghiarul din Transilvania să-și aducă aminte de Horea, Cloșca și Crișan? Putem observa fericiți aceste nume pe indicatoarele de denumiri de străzi? (…) Nu! Nu putem fi fericiți, mai mult decât atât este umilitor, deoarece numele lor se leagă de uciderea în mod barbar a unor locuitori din mai multe localități maghiare. Chiar dacă am accepta ca fiind adevărate 10% din omorurile și distrugerile invocate de surse considerate competente, ar fi greu de înțeles de ce maghiarul și românul din Transilvania își amintește cu respect, ca de niște eroi pozitivi, de cei care au condus acțiunile de ucidere a maghiarilor. Explicația poate fi căutată în istoria României care se predă în învățământ, material cu caracter propagandistic. Din păcate nici în secolul al XXI-lea nu există o scriere obiectivă a istoriei (române), astfel că măcelul din 1784 este prezentat ca un capitol glorios al trecutului fictiv”, Kadar Gyula, „Ce simbolizează pentru noi Horea?”, în „Tortenelmi magazin”, nr. 12/ decembrie 2004.
„Toate constituțiile române de după 1923, conțin un articol prin care se declară că România este „Stat național unitar! (…) Însă putem afirma liniștiți că România nici în ziua de azi nu este stat național. (…) Să ni se permită să nu considerăm sărbătoare ziua de 1 decembrie, atât timp cât primul articol de lege al statului român consfințește inexistența noastră, adică faptul că România este o țară unitară, populată de români. E de înțeles că marea majoritate a românilor sărbătorește această zi deoarece a fost un câștig real pentru ei anexarea Transilvaniei, a Banatului și a Partiumului, mult mai dezvoltate în plan economic. Însă pentru noi, pentru maghiari nu poate fi sărbătoare această zi de doliu căci am rămas fără patrie, suntem tratați ca cetățeni de rangul doi”. Kadar Gyula, „Aș putea urla de fericire/ Amintindu-ne de 1 Decembrie 1918”, în „Tortenelmi magazin', nr. 12/ decembrie 2004.
„Am relatat de mai multe ori și rezultă și din expunerea (…) prezentată de Barki Eva că nu ne putem baza nici pe Mafia de la Bruxelles (UE) care mușamalizează toate conflictele și care-și dorește supuși globali și consumatori idioți, și nici pe țara „mamă”, ci pe noi înșine. Aceasta nici nu este o problemă așa de mare, cel puțin situația este clară. Numai că… Există o mică problemă: Nu am clarificat încă problemele de fond: Încă nu am pus întrebări decisive și nu am dat răspuns la ele. De exemplu: Cine sunteți Dvs: Secui? Maghiar? Secui-Maghiar? Maghiar din Transilvania? Eventual: Maghiar din România? Vreți Dvs să profitați de dreptul la autodeterminare națională prevăzut în dreptul internațional? Dacă da, în ce măsură? (…) Vreți Dvs să fiți minoritar? Vreți Dvs să fiți în propria patrie chiriaș, slugă sau ospătar, eventual persoană care face curățenia? (…) Vreți Dvs să acceptați în cadrului respectivului „stat succesor” (stat prădător) vreo autonomie de astupare a gurii asigurată de statul succesor — care exercită puterea și care vrea să o mențină cu orice preț printr-o uriașă forță militară — „cu generozitate”, în aparență, pentru a câștiga „încrederea investitorilor occidentali”, dar a o retrage (…) atunci când vrea? Nota bene: România, Ceho(Slovacia), Serbia etc. până acum au dat cu piciorul tratatelor internaționale cât au vrut… Și în toate cele trei state succesoare, astăzi, maghiarii sunt bătuți deseori și cu curaj”. (…) Autonomie? Nu, noi nu vrem autonomie! ACESTA ESTE PĂMÂNTUL NOSTRU! Secuiule, gândește-te!”, Csiby Karoly, „De la umilința chiriașului la autodeterminare națională temerară/ Sau: Ungaria trebuie salvată (sau măcar Pământul Secuiesc)”, în „Europa-Ido, nr. 18/ septembrie 2005.
O prezență constantă o reprezintă raportarea critică la adresa instituțiilor statului român (Prefectură, Poliție, Jandarmerie, Armată, Tribunale etc.), mai ales atunci când reprezentanții acestora nu acționează în consens cu interesele și prioritățile formulate de liderii maghiari. „Publicația de specialitate „Capital, care apare în capitală a denumit județul nostru, Ținutul Trei Scaune ca fiind una din regiunile cele mai puțin simpatice ale țării (…) Nu localnicii sunt responsabili pentru depravarea infrastructurii și a drumurilor, ci guvernul român deoarece menține Pământul Secuiesc, în mod conștient și tendențios într-o situație defavorabilă. (Este și mai mârșavă și mai condamnabilă incriminarea poporului din această regiune în privința infracționalității” la care asistă cu cinism organele de menținere a ordinei. (…) Însă statisticile nu arată care este caracterul acestora (infracțiunilor - n.n.) și cine le comit pe teritoriul județului Covasna. Câte sunt infracțiuni „băștinașe” și câte sunt de „import”)”, Magyari Lajos, „Noi, subdezvoltații și infractorii”, în „Haromszek”, nr. 4287/ 08.10.2004.
„Armată, poliție, jandarmerie, formațiune antitero (căci diavolul nu doarme), partide, instituții de stat, o duzină de spectatori (care vorbesc românește), coroane de flori, sonorizare, rugăciune ortodoxă, retrospectivă istorică, locuțiuni festive, drapele, pași de defilare, totul durează doar o jumătate de oră, în timpul programului de lucru, într-o zi însorită, plăcută — astfel au comemorat anul acesta conducerea românească a județului ziua de 8 septembrie 1944, în fața Primăriei din Sf. Gheorghe. Pe acoperișul acestei clădiri flutură de atunci tricolorul roșu-galben-albastru, vestind eliberarea glorioasă a unui oraș maghiar de sub puterea maghiară, luptă grea dusă pe „pământul sfînt al Transilvaniei.”.”, Demeter J. Ildiko, „Au comemorat cu sensibilitate”, în „Haromszek”, nr. 4566/ 09.09.2005.
„Împreună cu soția mea ne-am îndreptat spre secția de votare de la Colegiul Szekely Miko. Aici am absolvit în urmă cu 21 de ani. Intru în bol (…) unde suntem primiți de reprezentantul armatei române și de reprezentantul jandarmeriei române. Simt o crampă în stomac dar mergem mai departe. (+) Mă întreabă în limba română cine sunt. (?) Am un moment de ezitare și sunt asaltat de o viziune: doamna Ilona îmbrăcată în haine de doliu, cu mâna uscată pe baston (…) poate că vine pentru ultima dată să voteze. Îi simt nesiguranța, tremură, nu înțelege întrebarea care i-a fost pusă. Ar fi dorit doar să voteze. (…) Femeia stă neputincioasă, umilită. (…) Simt o lacrimă în ochi, mi se pune un nod în gât, intru în cabina de vot și votez.”, Dr. Biro Istvan, „Votează românește!” în „Harmoszek”, nr. 4182/ 08.06.2004.
„Faptul că Pământul Secuiesc își trimite fiii în altă parte în căutarea unor mijloace de supraviețuire — cum de altfel a făcut-o de atâtea ori în ultimele 2-3 secole, că are un surplus de populație, îl putem percepe și ca pe o eliberare după deceniile de izolare artificială și de colonizare în scopul românizării”, B. Kovacs Andras, „Șansele, pe Pământ Secuiesc, ale secuilor care caută un loc de muncă”, în Haromszek, nr. 4078/ 04.02.2005.
„Sfera politică românească a dorit și dorește să redirecționeze dezvoltarea de tip occidental a orașelor, ceea ce a vizat înglobarea Transilvaniei atât din punct de vedere teritorial cât și etnic și cultural. (…) Colonizarea puternică a demarat în anii 70. Astfel s-a realizat, până în prezent, procesul de românizare forțată și de cucerire etnică a orașelor maghiare transilvane. Acest proces are „un calendar” bine definit și este neschimbat. (…) Poate că Târgu Mureș constituie primul exemplu în privința unei împotriviri față de un asemenea procedeu. Solidaritatea poate constitui arma unei asemenea rezistențe, care poate fi clădită de maghiarimea transilvană prin instituțiile culturale maghiare transilvănene”, Pomogats Bela, „Orașe maghiare transilvane”, în „Haromszek, nr. 4535/ 04.08.2005.
Biserica Ortodoxă Română, respectiv Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei este percepută ca fiind „cel mai periculos dușman al intereselor maghiare” din zonă, reprezentând „principalul instrument de îndepărtare a celorlalte confesiuni și etnii”, printr-o „expansiune continuă”.
„Citesc că popii, conducătorii Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și Harghitei au obiecții — puțin spus — față de titlul și conținutul cărții realizată de Csaky Zoltan, intitulată „Ocuparea de patrie cu cupole sub formă de ceapă”! „Szekelyhirmondo” (publicație săptămânală ce apare în județul Covasna — n.n.) a mai scris despre această problemă și nu vreau să dezmint dezmințirile glumețe ale dl-ui Selejan (P.S. Ioan Selejan, Episcopul Covasnei și Harghitei — n.n.) privind trecutul de două mii de ani! Aș dori să adaug doar atât că eu nu am auzit de biserica ortodoxă transilvăneană în primii o mie de ani… „Episcopia de pe Pământ Secuiesc” a bisericii ortodoxe a fost construită — se presupune că a fost o măsură politică — în urmă cu zece ani, la Miercurea-Ciuc, acolo, acum 150 de ani, nu exista nici-o persoană de naționalitate română (conform recensământului oficial de stat, din anul 1850, în actualul județ Harghita existau 3.917 credincioși ortodocși și 10.244 credincioși greco-catolici, iar în județul Covasna, 12.236 de ortodocși și 5.392 de greco-catolici, deci un număr total de 31.789 credincioși români — n.n.). Mă gândesc că acesta era și numărul ortodocșilor. Episcopia ortodoxă, colonizată la Miercurea Ciuc, a atras atenția asupra ei nu prin viața confesională, ci prin două lucruri de altă natură: pe de o parte a atacat continuu câteva solicitări firești și drepturi fundamentale ale maghiarilor (de exemplu autonomia și utilizarea pe scară largă a limbii materne), iar pe de alta, a cumpărat un număr însemnat de imobile la Miercurea Ciuc, cu sprijinul imens — pe jumătate secret și discriminatoriu — al statului”, Galfalvi Csaba, „Popi supărați”, în „Szekely Hirmondo”, nr. 18/ 07.13.2004.
„Surse oficiale nu vorbesc despre câți bani a pompat statul român, în anii de după evenimentele din 1989, în biserica ortodoxă. (…) Preoții ortodocși care slujesc pe Pământ Secuiesc au salarii duble, la fel ca în anii 20, reprezentând alte 751 milioane de lei din banii contribuabililor”, (în realitate este vorba de o contribuție la salariul preoților ortodocși, în valoare de două ori salariu minim pe economie — contribuție ce se acordă și clericilor altor confesiuni, din parohiile cu un număr mic de credincioși), „Descălecare sub forma cupolelor de ceapă”, în „Haromszek”, nr. 4549/ 20.08.2005.
Sunt ignorate interferențele româno-maghiare și, în general, tot ceea ce apropie cele două națiuni. Se practică un discurs hiperetnicizat și o politică identitară agresivă, al principalilor formatori de opinie. Sunt predominante articolele care pun accentul pe forțele centrifuge, atomizatoare, autonomiste și nu cele armonizatoare, integrative care au ca obiectiv comunicarea interculturală, respectiv multiculturalitatea.
Comentarii