5 februarie: „După expedierea epistolei lui Mihai către matale a venit doctorul Isac aducând o scrisoare de la d-nul Maiorescu adresată lui, rugându-l s-o deie lui Mihai în mână. Doctorul a pretextat că scrisoarea adresată lui personal a uitat-o acasă, făgăduindu-mi că îmi va arăta-o mai pe urmă. Cătră Mihai scrie relativ la tipărirea ediției a 3-a a poeziilor lui, cerându-i și ce a mai scris nou să trimeată la tipar. De scrisoarea doctorului însă nu pot să-ți spun nimic, până nu voi putea rămânea singură cu doctorul.” Se înțelege, în cele din urmă, că Titu Maiorescu a trimis două scrisori în același plic: una către poet și cealaltă către doctorul Isac. De ce va fi ales această cale, nu înțelegem; poate că nu prea are încredere în Henrietta — ceea ce este, însă, greu de presupus. Probabil a vrut să economisească banii de un timbru. La scrisoarea sa, poetul îi răspunde că „poezii nepublicate de intercalat în volum” nu are (și am atras atenția în altă parte asupra termenului: „de intercalat” — care se referă la structura ediției princeps, la ordinea poeziilor, etc. Titu Maiorescu a pierdut o coală de tipar, 16 pagini, la tipărire, în 1883, și vrea s-o reconstituie, să „intercaleze” poeziile lipsă în ordinea din acea coală editorială — iar Mihai Eminescu refuză colaborarea în acest sens). Faptul că Titu Maiorescu poartă corespondență privată cu doctorul Isac este, însă, în măsură să ne pună în alertă. Iarăși sub semnul probabilității vom afirma că, pentru că junimiștii au câștigat alegerile (într-o coaliție — de altfel, foarte fragilă), criticul vrea să știe starea sănătății lui Mihai Eminescu chiar de la doctor pentru eventualitatea că poetul îl va căuta la București. Amintim că, de acum înainte, Eminescu va merge la Titu Maiorescu doar în audiențe, cu mari emoții — și va fi primit foarte rece, refuzându-i-se piesa de teatru „Lais” la care lucrase poetul în Botoșani fără ca sora sa să știe.
10 februarie: „D-nu Maiorescu scrie doctorului ce crede de boala lui Mihai și de garantează să-l facă sănătos, sau este numai o ameliorare, care poate mai târziu să se ivească cu și mai mare furie și dacă s-a lăsat de băut. Doctorul i-a răspuns franțuzește, el românește nu se poate exprima bine, că se va face cu totul bine făcând și la vară 30 de băi la Halle, numai pentru evaporarea mercurului ce este în corpul lui. Despre băut, atârnă de la banii pe care îi va avea. Dacă are bani mulți în mână, apoi îi pace să beie în companie cu mai mulți ce-i voiesc răul din invidia talentului său.” Scrisoarea este foarte importantă, dar greu de înțeles. Doctorul garantează însănătoșirea — dar cere iarăși băi pentru contracararea mercurului din corpul poetului. Nu știm dacă în continuare el prescrie fricțiuni cu mercur (mai sus am văzut că prevăzuse „hapuri cu fier” și o baie săptămânal) — sau se referă la mercurul deja ingerat până acum. Cu alte cuvinte, nu știm dacă doctorul susține în continuare diagnosticul de sifilis. Dacă da, și dacă el crede că Eminescu „se va face cu totul bine” — ar rezulta că doctorul Isac se crede în posesia unui leac pentru sifilis, ceea ce ar fi de-a dreptul miraculos pentru vremea aceea (abia în 1909 se va descoperi antidotul la această boală). Există, însă, și posibilitatea ca el să fi renunțat la diagnostic și la fricțiuni, acceptând tratamentul cu fier — și să ceată băile de la Halle pentru intoxicația anterioară a corpului poetului. Plutim în acel vag nedefinit — în care, de data aceasta, numai doctorul Isac pare a se orienta. Fraza are simetriile ei: „că se va face cu totul bine făcând și la vară 30 de băi” pare redundant: una este bine, alta este cu totul bine — iar făcând și la vară se referă mai degrabă la acest „cu totul bine”. Așadar: e bine, dar dacă va mai face băi va fi și mai bine, cu totul bine; deci băile sunt facultative, nu sunt absolut necesare. Ar rezulta, totuși, că doctorul Isac nu mai crede în sifilis și nu mai folosește mercurul său otrăvitor, vrea doar să-l înlăture pe cel deja pătruns în corp… În acest caz (ipoteză, dar cum poate fi urmărită?) — această scrisoare în limba franceză a lui Francisc Isac către Titu Maiorescu are, pentru critic, și rol de aviz medical pentru Eminescu.
Cât despre ce vrea să știe Maiorescu în privința cealaltă, „dacă s-a lăsat de băut” — răspunsul e simplu: criticul vrea să știe nu dacă Eminescu mai bea sau nu vreo băutură alcoolică — ci clar: dacă bea „în companie”, adică în localuri publice (ieftine, cu prieteni invidioși, dornici să-l provoace, etc.).
12 februarie: Cere procură pe numele lui Mihai Eminescu pentru a amâna vânzarea casei către altă persoană (a mărit arvuna la 1000 lei ca s-o mai păsuiască o lună călugărițele).
14 februarie: Scrisoare către Cornelia Emilian Fiica, la Paris. Despre frig, alegeri, speranța că se vor vedea la vară.
14 februarie: Avocatul care se ocupă de cumpărarea casei lipsește din oraș.
15 februarie: „Mihai știu bine că are să aibă mare bucurie să vadă casa cumpărată, dar cum este el pesimist nu crede că se va putea cumpăra, are o natură că numai ce vede cu ochii crede. Doctorul zice totdeauna că mare nenorocire este pentru el pesimismul; chiar și în boala lui, necrezând în efectul medicamentelor, progresul în bine merge cu mult mai încet. Răul cel mare, despre care mă-ntrebați, e combătut, și numai când face vr-un abuz revine, căpătând greață și mâncărime de piele. Altfel aș dori acum să-l vadă doctorii din Viena, pentru a se convinge cu câtă ușurință s-au pronunțat asupra bolii ca incurabilă. Doctorul Isac are să publice diagnoza, după cum mi-a promis, îndată ce va sfârși Mihai hapurile. Ieri i-a dat cea din urmă doză mare, căci el azi la amiază pleacă pentru 20 de zile în Italia, sufere și el de boala sa mai tare din cauza iernei.” Iarăși o scrisoare importantă, dar dificil de interpretat. Desigur, „răul cel mare” este cauza bolii, boala ca atare (probabil, „siflisul” în limbajul Henriettei). Care medici de la Viena s-au pronunțat, însă, că boala este incurabilă, nu se înțelege. Să fie vorba de cei consultați în vară, la recomandarea consiliului din 14 iulie de la Iași — sau de medicii din 1883, Leidesdorfer și Obersteiner? Este mai mult ca sigur că Henrietta se referă la ultimul consult vienez, pentru că scrisorile medicale ale acestor doctori le ceruse Cornelia Emilian. Aceste scrisori șezuseră, însă, la doctorul Isac, el le știa și i le explicase Henriettei. Dacă le trimisese sau nu și Comitetului din Iași, nu aflăm. În eventualitatea că și acest Comitet era avizat, din ele, că boala este considerată incurabilă — cu atât mai mult gestul doctorului Isac devine miraculos. Este o eventualitate de luat în considerație, pentru că și Titu Maiorescu se interesase asupra stării reale a pacientului. Ar rezulta că și el știa, de la acel Comitet, că boala este considerată incurabilă de către medicii vienezi — și voia să-l consulte pe medicul botoșănean — care, iată, trebuie să publice un studiu, promite că-l va publica, dar deține și reține adevărul numai pentru sine.
27 februarie: „Dacă v-aș putea descrie influența ce ai făcut mata cu scrisoarea din urmă asupra lui Mihai cred că ai rămânea pe deplin satisfăcută; și ai să-l corijezi și de defectul lui, după cum mi-ai dat și bani spre a-l vindeca. Acest om vă datorește viața și, prin însănătoșirea lui, pot zice și ceea ce a mai scris. D-lui Maiorescu nu i-a scris să-i tipărească a treia ediție, zicându-i că, de nu va putea căpăta pensia, va tipări o ediție nouă și atunci își va procura mulți bani. El e cam supărat pe d-nul Maiorescu, pentru că i-a scris recomandat rugându-l foarte călduros pentru biblioteca lui și niște manuscrise pe care el ar voi să le mântuie și nici un răspuns nu a primit până acum. Scriind doctorului, el nu pomenește de fel de rugămintea lui. Mihai îmi spune că, în Biblioteca din Iași, are un Dicționar lucrat de dânsul din limba sanscrită, aproape iarăși gata, și dorește să știe de mai este sau nu. Eu vă rog, de vei putea afla de este, apoi înștiințează-ne, pentru ca el să-l ceară. Eu mă bucur foarte mult când îl văd că lucrează și singur /sigur/ că varietatea lucrului îi face mai mult gust. De aș putea i-aș aduce cărțile din București, însă cine mai știe de sunt, și de /nu/ sunt irosite de mult.” Informații învălmășite, scrisoare greu de ordonat. Am întregit în paranteze drepte sensul. Henrietta știe că poetul lucrează la mai multe lucruri deodată („varietatea lucrului”) — văzând, probabil și cartea germană pe care o traduce Eminescu („Le joueur de Hute” de Emile Augier, piesa de teatru pe care o are în ediția germană „Reklam”) - dar și poeziile sale (dintre care A.C. Cuza recuperează și-i publică poemul „Kamadeva”). Vedem, însă, că nici Cornelia Emilian nici Titu Maiorescu nu-i returnează în vreun fel manuscrisele anterioare — dar Henrietta înțelege că acestea există și consideră că poetul, „le datorește” tot binefăcătoarei sale, în sensul că, însănătoșindu-se, și-a adus aminte de ele, și le consideră operă a sa.
În privința relației cu criticul, lucrurile devin interesante. Rezultă că Eminescu și-a cerut manuscrisele prin scrisoare recomandată — iar Titu Maiorescu a răspuns către doctorul Isac întrebând dacă poetul este sănătos. Vezi, însă, mai sus, scrisoarea din 5 februarie 1888, despre care este vorba: „… a venit doctorul Isac aducând o scrisoare de la d-nul Maiorescu adresată lui, rugându-l s-o deie lui Mihai în mână. Doctorul a pretextat că scrisoarea adresată lui personal a uitat-o acasă, fâgăduindu-mi că îmi va arăta-o mai pe urmă. Cătră Mihai scrie relativ la tipărirea ediției a 3-a a poeziilor lui, cerându-i și ce a mai scris nou să trimeată la tipar. De scrisoarea doctorului însă nu pot să-ți spun nimic, până nu voi putea rămânea singură cu doctorul” — și, apoi, cea din 10 februarie 1888, cu explicații suplimentare: „D-nu Maiorescu scrie doctorului ce crede de boala lui Mihai și de garantează să-l facă sănătos, sau este numai o ameliorare, care poate mai târziu să se ivească cu și mai mare furie și dacă s-a lăsat de băut. Doctorul i-a răspuns franțuzește, el românește nu se poate exprima bine, că se va face cu totul bine făcând și la vară 30 de băi la Halle, numai pentru evaporarea mercurului ce este în corpul lui. Despre băut, atârnă de la banii pe care îi va avea. Dacă are bani mulți în mână, apoi îi place să beie în companie cu mai mulți ce-i voiesc răul din invidia talentului său.” Se înțelegea că în plicul către Francisc Isac criticul pusese și o scrisoare către poet — pe care cerea să i-o dea lui în mână. Probabil că nici în acea scrisoare separată — care, probabil, a existat - criticul nu-i spune nimic despre manuscrise, ci doar îi anunță scoaterea ediției a treia și-i cere „poezii noi” — cum înțelege Henrietta și cum am fi tentați să înțelegem și noi. Eminescu îi va răspunde criticului abia la 14 martie, după un timp de așteptare așadar: „Mult stimatul meu domn. Vă cer iertare din toată inima pentru greșeala mea de a nu fi răspuns imediat la scrisoarea d-voatre ce mi-a fost comunicată prin bunăvoința d-lui doctor Isac. Cauza întârzierii este că singur nu știam ce să răspund cu siguranță, căci o veste ce-mi sosise din Iași mă pusese în îndoială de mai pot scoate o a treia ediție sau nu. Încă pe când eram la Iași, d-l V.G. Morțun, actual deputat în Adunare, îmi făcuse propunerea de-a scoate la lumină a treia ediție, și-ntr-o scrisoare ce-mi adresase în urmă îmi anunța chiar „pe săptămâna viitoare scot în vânzare volumul ce-am editat.” Nici până acum însă nu știu pozitiv dacă această ediție s-a făcut în adevăr sau nu. Multe îndatoriri ce mi le-a făcut d-l Morțun în timpul boalei mele m-au îndemnat să ezitez a da un răspuns afirmativ. Dacă însă d-l Morțun ar fi renunțat la ideea de a scoate edițiunea a treia, atunci vă rog a da urmare binevoitoarelor d-voastră intențiuni și a încheia cu d-l Socec, iar prisosul eventual de la ediția a doua sau un acont asupra ediției a treia, vă rog să binevoiți a mi le trimite prin mandat poștal (M. Eminescu, Botoșani). Poezii nepublicate, de intercalat în noua ediție, nu am. …”
Aici atrage atenția adresarea oficială, rece. Ca să înțelegem dialogul, trebuie să știm că este vorba de două cărți diferite: una este ediția „Poesii de Mihail Eminescu”, scoasă de Titu Maiorescu în 1883, 1885 — și acum, în 1888, gata să iasă în a treia ediție — și alta este „Mihai Eminescu: Proză și versuri, Editor V.G. Morțuni”, care era gata de pe acum („scot în vânzare volumul ce-am editat”, scrie editorul — iar cuprinsul volumului este, într-adevăr, publicat prin presă în 1888, scriindu-se apăsat că această carte există; rezultă că V.G. Morțun o avea, realmente, tipărită și urma doar s-o pună în vânzare, lucru ce se va face abia în 1990 — desigur, cu schimbarea paginii de titlu și cu unele adaosuri, cum vom vedea). Consultând ediția lui Morțun, observăm că ea cuprinde poeziile publicate de Eminescu în tinerețe, pe care nu le conțineau edițiile Maiorescu, dar și proză („Sărmanul Dionis”, „Făt Frumos din lacrimă”, „Influența austriacă asupra românilor din Principate”, conferința poetului publicată în Convorbiri literare). Ea este o ediție anti-Maiorescu, plănuită, probabil, de Eminescu împreună cu V.G. Morțun pentru a prelua din mâinile criticului întreprinderea editorială de la Socec (sau pur și simplu pentru a completa edițiile Maiorescu). Eminescu vorbește, însă, de „ediția a treia” - și mai spune că nu știe dacă V.G. Morțun scoate ceva sau dacă ediția lui „s-a făcut”, deci afirmă că n-a văzut-o. Într-un interviu târziu, de prin 1914, V.G. Morțun declară că avea de gând, „în tinerețe”, să scoată ediția cu poeziile publicate de Eminescu în „Convorbiri literare” (ediția Maiorescu) — și-i arată lui Al. Șerban ediția Maiorescu citindu-i din enorm de multele îndreptări de text pe care le făcuse:
„Dl. Morțun mai trase o carte din rafturile bibliotecii sale. Și, răsfoind-o melancolic, spuse, vorbindu-și parcă mai mult sieși:
- Aceasta este ediția princeps tipărită de Maiorescu…
M-am aplecat peste paginile pe care ministrul le răsfoia cu atâta evlavie: toate aproape erau corectate cu creionul și purtau pe ici pe colea strofe adăugite.
— Cât am muncit ca să restabilesc textul adevărat al poeziilor… mă lămuri d-nul Morțun. Am fost stăpânit odinioară de dorința de a scoate o ediție curățită de toate schimbările întâiului editor, potrivit cu textul primitiv din Convorbiri literare…. Și-mi citi câteva versuri care îmi sunau mult mai puternic în originalul lui Eminescu decât în versiunea domnului Maiorescu. — Luptele sociale și politice m-au îndepărtat tot mai mult de aceste preocupări literare și treaba a rămas neisprăvită…” („Flacăra”, 1914, nr. 35, p. 3933-395). Este singura lui luare de cuvânt în chestie, biblioteca și arhiva i s-au risipit. Am mai vorbit despre aceste lucruri în cartea „Eminescu și editorii săi”, 2000. Vol. I, p. 157 squ. Acum trebuie să revin. Desigur, aceste îndreptări nu putea fi făcute de V.G. Morțun singur — erau operate de către Eminescu însuși pe ediție princeps, în acei ani de la Iași pe care poetul îi evocă în această scrisoare (anii 1885-1886). Rezultă că poetul a proiectat cu V.G. Morțun și ediția „Proză și versuri”, ca o completare la cele maioresciene — dar și o nouă ediție corectată după ediția princeps. La aceasta se referă poetul când vorbește de „ediția a treia” — de vreme ce amintește de prisosul eventual de la ediția a doua. El vorbește de V.G. Morțun „actual deputat în Adunare” — știind că acesta abia a câștigat locul de deputat și că este, deci, coleg cu Titu Maiorescu, câștigător de asemenea al unui loc la Senat. Poetul cere ca ei doi să se înțeleagă, colegi fiind, adică să se întâlnească acolo, la București, și să stabilească. Rezultatul este că V.G. Morțun nu mai pune în vânzare ediția „Proză și versuri” — iar cât despre ediția corectată, nici nu mai este vorbă. Titu Maiorescu încearcă, desigur, cât îi stă în putință, să curme orice scandal pe marginea operei lui Eminescu — și rămâne, în timpul vieții poetului, singurul său editor. Trebuie spus că încă din 1884, după apariția ediției princeps, criticul bănuiește că sunt de îndreptat unele lucruri și, în cunoscuta scrisoare prin care-i explică poetului, aflat în sanatoriul de lângă Viena, împrejurările tipăririi volumului, mai adaugă: „…și de pe acum trebuie să te gândești la ediția a doua, care va fi reclamată pe la toamnă și în care vei putea face toate îndreptările ce le crezi de trebuință. Poeziile dumitale, până acum îngropate în Convorbiri, sunt astăzi cetite de toate cucoanele de la palat până în mahala la Tirchilești, și la întoarcerea în țară te vei trezi cel mai popular scriitor al României.” (fă și comparația cu sintagma parlamentară a lui Negruzzi din 1887: „nenorocitul poet național Eminescu', vezi mai jos). Poetul nu colaborează, însă, la aceste îndreptări cu Titu Maiorescu — ci, după cum înțelegem, se apropie mai mult de V.G. Morțun — care în anii 1884-1885 îl cultivă cu insistență, plimbându-l chiar pe la cluburile socialiste din Moldova (la Roman, într-o asemenea întrunire, l-a văzut și Garabet Ibrăileanu). Privind, însă, ce a rezultat din „colaborarea” sa cu deputatul socialist nu trebuie să ne facem iluzii că acest volum de poezii pe care l-au proiectat ei ar fi fost vreo țintă către perfecțiune. Mai întâi, că în „Proză și versuri”, 1890, găsim cu totul altă ortografie decât cea a Convorbirilor literare, cu iotacisme infinite, -u final, etc. Editorul a adus opera publicată a lui Mihai Eminescu — la ortografia „Contimporanului”. Dacă așa va fi procedat și cu ediția de poezii, ar fi fost un mic dezastru filologicolingvistic (dar, repetăm, s-ar fi salvat acel sumar al cărții, inclusiv ordinea poeziilor în coala editorială pierdută).
Cu totul interesant este, însă, enunțul lui Eminescu, asupra căruia iarăși trebuie să revenim: „Poezii nepublicate, de intercalat în noua ediție, nu am”
Această a treia ediție iese în vara lui 1888, iar George Muntean a publicat corespondența editurii Socec cu Titu Maiorescu, de fapt, scrisoarea din 30 ianuarie 1888: „D-lui Titu Maiorescu. Loco, str. Mercur No I. Urmând a pune sub tipar o nouă edițiune a Poesiilor lui Eminescu. Vă rugăm a ne spune dacă să trimitem tot D.Voastre corecturile de cetit și cui vom avea să plătim, la timpul său, honorarul cuvenit.” Pe această scrisoare Titu Maiorescu scrie, la rândul său: „Răspuns la 17 martie. Onorarul firește lui Eminescu (Botoșani), (după scrisoarea lui din 14/26 martie). Corecturile le fac eu T.M.” („Eminescu, O sută de documente noi”, Ediție îngrijită de George Muntean, Ed. Eminescu, 2000, p. 139). La 27 iunie 1888, însă, tot Titu Maiorescu îi scrie lui Socec: „Pentru Eminescu, care este aici și nu este în stare sigură de a se îngriji însuși, se formează un comitet de amici care să-l ia iarăși sub un fel de tutelă. Din acest comitet face parte și D.N. Pătrașcu, secretar la Legațiune atașat acum la Ministerul de Externe. Vă rog, dați d-lui Pătrașcu acomptul de 500 lei noi pentru ediția a treia a poeziilor lui Eminescu și priviți deocamdată această scrisoare drept chitanță.” (Idem, p. 140) Acestea sunt avatarurile volumului ca obiect.
Revenind însă la conținutul lui și la acel enunț din scrisoarea lui Eminescu, am atras atenția în altă parte că poetul vorbește de poezii „de intercalat” — deci pune în discuție structura ediției princeps care se reeditează acum, acea arhitectură specială a ei cu punerea una după alta a poemelor într-o ordine anumită ce-i conferă o anumită valoare. Titu Maiorescu însuși îi scrie surorii sale, Emilia Humpel,la 6/18 decembrie 1883: „Poeziile, așa cum sunt ordonate, sunt cele mai strălucite din câte s-au scris vreodată în românește…”
În aceeași scrisoare, însă, criticul mai spune: „În răstimpul acesta am trimis astăzi corectura ultimei coli (no 20) tipografiei Socec-Teclu…" — ori, ediția princeps nu are 20 de coli editoriale, ci 19 coli editoriale, numerotate. Rezultă că din ea lipsește această ultimă coală, 16 pagini. Se poate stabili și unde-i era locul, prin procedee tipografice: Cu poezia Dorința, p. 64 din volum, se încheie coala a patra dar fără vigneta obișnuită iar imediat după aceea urmează Mortua est!, prima poezie din coala a cincia. Între acestea două ar fi locul colii editoriale pierdute. Acest roi al poeziilor pierdute, recuperate în diferite împrejurări în timpul vieții poetului (publicate întâmplător prin presă, readuse de Maiorescu în ediția a III-a, a IV-a și a V-a) fac, în totalitate, urmând grafica ediției princeps, cu foarte mică aproximație 16 pagini, adică o coală editorială. Criticul încearcă să le aducă la ediția sa, repetăm, dar nu știe cum: mai întâi le adaugă la sfârșit, schimbă ordinea între ele în acest adaos, apoi intervine în structură intercalând singur o poezie, schimbând locul altor două. Toate aceste lucruri sunt analizate de noi cu grija maximă de care am fost capabili în cartea amintită. Când vorbește de poezii „de intercalat”, poetul are în vedere acest lucru. El este primul nemulțumit că ordinea poemelor a fost știrbită.
El adaugă, însă: „poezii nepublicate de intercalat” — și credeam că este vorba de poezii noi, cum înțelege și Henrietta,scrise acum la Botoșani. Nici vorbă. De la 1883 (ediția princeps) până acum, în 14 martie 1888, prin presă se publicaseră: 1. Diana, 1884, 2. Din noaptea, 1884, 3. Sara pe deal, 1885, 4. La steaua, 1886, 5. Nu mă înțelegi, 1886, 6. De ce nu-mi vii, 1887, 7. Kamadeva, 1887. Titu Maiorescu preia, în ediția a III-a (care apare în vara lui 1888) în ordine, la sfârșitul ediției: La steaua, De ce numi vii și Kamadeva. Diana fusese publicată în „Convorbiri literare” și este imposibil ca el să nu fi știut de publicarea ei, Oricâte stele, în „Familia” și chiar o citise, Nu mă înțelegi, într-un „Album” unde și el, Titu Maiorescu, avea un text, Sara pe deal, în „Convorbiri literare”. De ce nu preia și aceste poezii — și-i cere poetului încă (alte) „poezii nepublicate”? Rezultă că el îi cere — și poetul se referă strict la - poeziile scăpate din ediția princeps, nepublicate acolo — nu în altă parte. — Și nu numai atât, dar i le cere și intercalate, adică în ordinea în care fuseseră în manuscrisul inițial dat la tipografie. Mai rezultă, făcând legătura cu informațiile de peste timp date de V.G. Morțun („pe ici pe acolo strofe adăugite” trebuind înțeles poezii întregi adăugite pe ici pe acolo) — că această intercalare a poeziilor scăpate fusese făcută deja de către Eminescu în anii ieșeni pentru ediția pe care urma s-o scoată V.G. Morțun. Și în această privință poetul îl roagă pe Titu Maiorescu să ia legătura cu V.G. Morțun și să stabilească împreună ce e de făcut, adică ediția a treia să fie completă și să refacă ordinea inițială. Numai că Titu Maiorescu reușise în alegeri ca junimist — iar V.G. Morțun, ca socialist — partide diferite, păreri diferite, neînțelegeri, etc. O ediție restitutivă, completă și corectată, ar fi fost a lui Eminescu și numai a lui, Titu Maiorescu trebuind să se dea la o parte cu totul de la această întreprindere — or, și ediția a III-a apare tot cu nota sa în care anunță că poeziile sunt scoase, în lipsa poetului etc.” (nota este identică celei de la ediția princeps). La ediția a III-a criticul face numai câteva corecturi de text (elimină greșelile de tipar dar îi scapă altele).
Ceea ce ne interesează aici este că poetul dă girul dublu, la doi editori ai săi, și că adaugă frumuseții (construcției) unei cărți — gestul necesității banilor, de care are mare nevoie. Această a treia ediție a Poesiilor sale putea, de asemenea, să ia un premiu academic consistent (în toamnă) — dar iarăși va fi evitată discuția.
Ceea ce trebuie, iarăși, subliniat — este că de acum înainte poziția lui Titu Maiorescu față de el va fi una strict, sau aproape exclusiv oficială. Ca să-l viziteze trebuia să se înscrie în audiență, să fie bine îmbrăcat. Poetul are chiar emoții și amână de câteva ori o întâlnire la cenaclu din scrupule până și pentru ținută. Mai mult decât ne dau documentele nu putem avansa, dar sunt suficiente indicii să considerăm că Titu Maiorescu a cerut avizul medical al doctorului Isac pentru Eminescu — și l-a preluat cu rezerve. El îl va ține pe poet constant departe de lada cu manuscrise.
Se mai poate înțelege, în fine, și de ce anume Eminescu rescria în această perioadă poezii scrise înainte: el însuși dorea să recupereze poemele din acea coală editorială pierdută la tipografie. Acesta este, însă, și argumentul celor care susțin că poetul era grav bolnav: el nu mai crea nimic original, tot ceea ce așterne pe hârtie în acești ani se regăsește între manuscrisele sale anterioare, el își rescrie din memorie creația. Facem observația că Eminescu nu rescrie poezii care se află în ediția princeps (o excepție ar putea fi Rugăciunea unui dac — dar alta nu mai cunoaștem) - ci poezii care o completează, din această coală editorială pierdută. Să fi uitat el cu adevărat structura inițială a ediției princeps? Noi am avansat ipoteza că acea coală editorială pierdută reprezintă un spațiu compact al volumului, nu este vorba de poezii care ar trebui diseminate între celelalte de la prima până la ultima pagină. Ordinea din interiorul acestei coli editoriale este tot ce nu putem stabili cert — dar locul ei între Dorința și Mortua est! se justifică. În fond, Dorința este o chemare: „Vino-n codru…" — iar după ea s-ar potrivi De ce nu-mi vii, apoi Sara pe deal, după care La steaua… ar face o bună trecere pentru ca Diana să se încadreze cu Pajul Cupidon, etc. Este mult mai simplu de înțeles că Eminescu vrea să atragă atenția asupra poeziilor care lipsesc din volumul său, la acestea revine insistent tot rescriindu-le și uneori făcând să apară în presă — tocmai pentru a ajunge la structura inițială, „structura Morțun” să-i zicem, și a-i pune pe cei doi s-o recunoască și s-o restituie. Cu V.G. Morțun el nu mai are, după acest episod epistolar din martie 1888, nici o legătură (și în câteva scrisori — asupra cărora n-am zăbovit — Henrietta însăși îi mărturisește Corneliei Emilian că Eminescu îl crede neserios, mincinos, etc.); cu Maiorescu — numai legături oficial-protocolare. Dacă ar fi revenit la relațiile apropiate mai vechi, într-o eventuală întrevedere privată Eminescu i-ar fi cerut lada lui cu manuscrise — nu restabilirea sumarului exact al volumului de poezii. Această ladă și-o cere, apoi, și pentru întregirea acestui sumar — dar, desigur, și pentru definitivarea altor volume de poezii. Tuturor acestor ipoteze — și altora de acest fel — li se răspunde într-un singur fel, monocord: dar dacă poetul și le distrugea?! La această întrebare nu mai este de nici un folos răspunsul în termeni juridici: erau manuscrisele lui, avea toate drepturile asupra lor. Asta se putea spune atunci! — sau în anii imediat următori — dar azi, când manuscrisele lui Eminescu au devenit tezaur național, este o inepție să vii cu asemenea argumente. Ți se poate răspunde că Eminescu-omul a fost sacrificat pentru inestimabila bogăție de idei din manuscrisele acestea. Se poate, însă, argumenta că, poetul era rațional și n-ar fi distrus aceste manuscrise ale sale dacă i s-ar fi dat. Iar argumentația ține, iată, de boala sa, de limitele ei, de impresiile altora despre ea.
14 martie: Referire la casa pe care trebuia s-o cumpere.
17 martie: „Iar mata, îngerul scăpător în toate privințele, mai scrie lui Mihai și cere-i socoteală și spune-i să nu beie, căci dacă vor afla binefăcători lui n-au să-i facă pensie. El foarte mult ține la mata și te ascultă. Numai păcatele mele că m-am îmbolnăvit și iarăși are prea mulți bani în mână și nici n-are cine îmi spune cât a primit și de unde…”
(va urma)
Comentarii