…(definitive?) diagnosticul de sifilis susținut cu atâta fervoare și mercur de către doctorul Isac. Importanța lui vine din faptul că medicii numiți sunt mari personalități medicale și publice — între ei, un medic militar cu gradul de colonel. Ce bârfește doctorul botoșănean (cuvântul său din textul Henriettei nu este redat) despre Iuliano și Bogdan, medicii care l-au trimis în 1886 pe Eminescu la Mănăstirea Neamț, nu se potrivește de loc față cu acest colonel doctor ori cu profesorii universitari care-l însoțesc în diagnostic. „Consultația” lor este, de asemenea, publicată în cartea Mihai Eminescu: Diverse — și ne amintim că cereau: „1. Să se ducă /Eminescu/ într-o localitate apropiată de oraș, și anume în Tătăraș, spre a putea fi controlat cât se poate mai des de un medic; 2. Să se facă mai întâi un tratament local și după aceea să se reînceapă tratamentul anti-syphilitic” Boala este, deci, la picioare — nu la cap. Exclamația doctorului Isac: „cu rana ce o are la cap este espus a se paraliza creierul” — sună ca replica disperată a unui personaj de tragedie: „- Antidotul! — Antidotul!” Este, adică, nevoie urgentă de dezintoxicarea corpului care a fost scăldat până acum în mai bine de o jumătate de kilogram de mercur. Și totuși, ciudatul medic pensionar din Botoșani se ia după Eminescu la Viena având, poate, cine știe ce lucruri importante să le spună chiar și profesorilor de acolo, pe care-i cunoaște „pe toți” — sau pentru a-și susține propria teorie în privința bolii lui Eminescu și a vindecării sifilisului în general.
Înțelegem, astfel, din scrisoarea Henriettei că poetul a plecat direct de la Iași la Viena, n-a mai rămas în Tătăraș (probabil că medicii au înțeles urgența dezintoxicării) — și știm că el va sta la băi, la Hall, până în septembrie, aproape două luni de zile. Va veni însănătoșit — dar va ajunge tot pe mâna doctorului Isac și a „ajutorului” său neprecupețit Henrietta. Se ridică, însă, o altă întrebare: de ce publică doamna Emilian aceste scrisori care se contrazic flagrant cu realitățile medicale pe care tot ea le publică în altă carte? Din confruntarea de până acum a textelor reiese un „personaj negativ” al poveștii, acest doctor Isac care crede fantasmagoric în sifilisul lui Eminescu și într-o metodă anume de tratare a acestei boli. Mai reiese, apoi, o docilă elevă a sa, care se întâmplă a fi chiar sora lui Eminescu — și care aplică asupra fratelui ei metodele ce i se predau. Vom urmări acest sens al cărții, desigur.
2 august 1887 — scrisoare către Cornelia Emilian — Fiica, de la Lacul-Sărat unde Henrietta merge singură. Știe că Eminescu a ajuns la băi, la Halle, și vorbește despre o scrisoare a doctorului Boghean. În context: „Acum pot scrie, că el /Eminescu/ totdeauna zicea că-l enervează foarte tare că nu știu a scrie” Este adevărat, nu prea știe să scrie, probabil că Eminescu a ascultat-o citindu-i unele scrisori și se va fi enervat.
24 august/5 septembrie: Revenită la Botoșani, își așteaptă fratele.
27 august/8 septembrie: Citind scrisorile primite în lipsa ei de acasă, este foarte mirată cât de mult s-a cheltuit până acum cu Eminescu. Probabil că i se trimite un raport de cheltuieli.
1 septembrie: Abia ajuns acasă, Eminescu este foarte obosit după drum. „Doctorul Isac mi-a spus că băile au să-i facă foarte rău, fizic și moral, depărtat de mine. Pe când aici, la sfârșitul curei, după câteva zile de repaus, fizic și moral, am să văd un progres neașteptat. Este drept, pozitiv.”
12/24 septembrie: „Mihai se află destul de bine, doctorul Isac n-a venit încă din străinătate. Eu îl caut după ceea ce mi-a zis el, că cum se va întoarce de la băi iarăși cura cea serioasă s-o urmez, numai diferența cu gradul de mercur, de jos în sus urcat. Sper că-l voi vindeca și a da Dumnezeu ca poveștile lui d-nu Bogheanu și Focșa vor rămâne tot povești.” Nu știm despre ce este vorba în aceste „povești” — dar cei doi sunt doctori și, desigur, susțin punctul e vedere al consiliului din Iași — pe când ea revine tot la tratamentul lui Isac. Nici chestia cu mercurul nu o înțelegem — dar aflăm că s-a revenit la el. Mai spune că vrea să se mute la Iași și cere să i se găsească o gazdă — desigur, pentru a respecta indicațiile date la 14 iulie.
16/28 septembrie: „…Ieri a venit doctorul Isac din străinătate, și în dată a venit să-l vadă. Tot cu părerea de mai înainte a rămas, că are să se vindece cu totul, zicându-mi că va da cu numele lui un articol, descriindu-i toată boala, și că profesorii ce l-au căutat sunt în cea mai mare eroare, zicând că ar fi bolnavă mintea. Că Isac are rezon, este probabil cu totul. Cum am întreprins cura prescrisă de el, cu totul este bine; ba ieri mai că era și dispus să poetizeze o copilă de 9 ani, ce este foarte frumoasă. Mare dorință am să aibă vreunul din Comitetul lui vr-un interes la Botoșani, să-l vadă, și apoi s-ar convinge că numai ticăloșia de sifilis îl face să îndure atâta.” Nu se înțelege cine „zicând că ar fi bolnavă mintea”, doctorul Isac sau cei care sunt în eroare? Înțelegem, însă, că Henrietta ar vrea să vină unul dintre medicii care au dat „Consultația” de la Iași și să vadă progresele metodei Isac, eventual să stea de vorbă cu acesta, să se lămurească între ei. Ea spune ce vede - și vede că mercurul face bine la sănătate toamna. Doctorul Isac, cât despre el, situația devine alarmantă. A fost mai întâi contrazis de un consiliu de șase medici din Botoșani — și a luat pacientul pe cont propriu, garantând că-l va salva; a fost a doua oară contrazis de un grup de medici universitari la Iași — și iarăși nu vrea să cedeze. Singura scuză este și singurul său argument: a devenit medicul curant, adică îl vede zilnic sau aproape zilnic pe pacient de câteva luni, este cel mai apropiat de trupul lui.
22 septembrie/4 octombrie: „În ceea ce privește pe doctorul Isac, el mi-a prescris cum să-l caut, încât executarea mea /nu/ este mai mult decât știința lui. De mi s-ar permite apoi, eu singură aș scrie rețetele lui, așa de bine mi s-a întipărit în memorie toată diagnoza boalei și esecutarea ei. (…) Despre sănătatea lui Mihai sunt din zi în zi mai mulțumită, deși Isac spune că după două luni are să se facă progresul ce-l cunoaște el, atât al băilor de la Halle cât și al curei.” În final cere iarăși să i se găsească o gazdă la Iași ca să fie mai aproape de ceilalți doctori. Poate că aici greșește, totuși, Comitetul de femei din Iași: Eminescu trebuie rupt de sub influența doctorului Isac. Tot cu chirie stă și la Botoșani — și-ar putea muta gazda la Iași fără mari dificultăți.
2/14 octombrie: „Scuzați vă rog că nu v-am scris așa de multe zile. Cauza este că, văzând din scrisoarea D-voastră că nu mă pot muta la Iași, am fost silită a aștepta pe jidovul care a luat casa în chirie a inginerului ce locuiesc eu. M-am învoit a sta în două odăi până la Sf. Gheorghe cu două sute nouăzeci și cinci de franci. (…) Altfel ne găsim foarte bine, atât eu cât și Mihai. Contez și sperez că la primăvară veți rămânea cu toții mirați de minunea ce a făcut doctorul Isac cu el. (…) B. iarăși a scris o minciună în Curier venind îndată și rugându-mă să nu mă supăr că el priește lui Mihai și numai cu minciuni va putea face pe Domnii din Botoșani să stăruie la Ministeriu. Doctorul Isac s-a înfuriat de minciuna lui, zicându-i că, de nu va reuși, apoi are să-l compriomiță de fața tuturora. Mihai nu numai că urmă de rană n-are nicăieri, dară este cu totul bine, veți vedea chiar ce a scris la o societate în București. De aceea doresc din inimă să trăiesc lângă D-voastră, că tare m-am săturat de oamenii de aici fără inimă și fără caracter.” Nu avem, din păcate, scrisoarea prin care i se motivează Henriettei de ce nu poate să se mute cu fratele ei la Iași.
Asemenea lipsuri pot avea motivații mai serioase — de pildă, este posibil ca lui Mihai Eminescu să i se fi interzis șederea în Iași, pentru tulburențe publice, să zicem. În 1886 el fusese consultat de doi medici la arestul poliției și trimis la Mănăstirea Neamț, în aceste condiții: „Subsemnații doctori în medicină de la facultatea din Paris etc., în urma requizițiunei d-lui Prim-Procuror, din 5 noiembrie 1886, de a consulta starea mintală a lui Mihail Eminescu, mergând la arestul preventiv al despărțirei 1, unde se află pacientul, din interogatoriul și conversația avută cu Eminescu am putut constata că el sufere de o alienație mintală cu accente acute produse probabil de gome sifilitice la creier și exacerbate prin alcoolism; starea lui e periculoasă atât pentru societate cât și pentru el însuși și este neapărată nevoie de a fi internat în o casă specială spre cercetare și observare pe un timp limitat, după socotința medicului curant. Dr. Iuliano, Dr. Bogdan, Iassy, Noemvrie 6” (act publicat de N. Zaharia în 1923). Acesta este actul medical care atârnă ca o tinichea de plumb la gâtul lui Eminescu - și concluziile lui se reverberează în mai toate biografiile care i s-au dedicat. El este contrazis mai întâi de bunul simț — pentru că Eminescu la Mănăstirea neamț s-a simțit bine după toate mărturiile documentare — și apoi de consultul universitar din 14 iunie 1887, organizat de Cornelia Emilian cu cele mai importante personalități medicale ale Iașului. Ce puteau să constate, în fond, medicii Iulano și Bogdan, convocați în grabă de Prim-Procurorul urbei și luându-i „pacientului” un „interogatoriu” după care a avut cu el o „conversație”? Poliția, însă, avea de lucru pentru că „pacientul” era consemnat, ca un individ periculos pentru societate.
Când a fost la Iași pentru consult, pe 13 iulie 1887, am văzut că el a fost condus de doctorandul Focșa și așteptat în gară de „prieteni mai vechi” — iar apoi a fost tot timpul însoțit de cineva — iar la Tătăraș, cum i-au recomandat medicii, n-a mai locuit.
Trebuie spus că textul lui Scipione Bădescu din „Curierul de Botoșani” a făcut ocolul întregii prese românești (el mințea că Primăria Botoșanilor i-ar fi tăiat pensia de 120 lei lunar lui Eminescu, și cerea să se revină asupra deciziei). În 1887 Eminescu n-a publicat nimic în presă. Asta, dacă nu cumva Henrietta, neatentă la cuvinte și gramatică ca de obicei, se referă la doctorul Isac și intenția lui de a publica studiul promis despre Eminescu. De ce s-a înfuriat doctorul Isac, iarăși nu se înțelege — și, mai ales, pe cine are să compromită minciuna lui Scipione Bădescu: pe Scipione Bădescu însuși, pe Eminescu — sau pe doctor (care făcea parte din consiliu, cum aflăm din alte scrisori)?! Importantă este precizarea că rănile poetului s-au închis definitiv. Rezultă că tratamentul local, prescris și de medicii din Iași la 14 iulie, a dat roade.
18/30 octombrie: „Mihai este foarte bine, de aceea vă rog fiți bună ca totdeauna și rugați pe domnul Savul să publice mulțumiri lui doctorul Isac, de bunătatea cea ne mărginită. Cum va /vor/ fi mai măgulitoare, că-i leah și îi place a fi lăudat, deși în fond a făcut adevărată minune cu știința, mai probabil decât Cristos. (…) Mihai stă toată ziua în casă, că nu are voie să iasă afară. Fricțiunile, în număr de cincizeci, le mântui miercuri. Băi de pucioasă tot trei pe zi, numai cu constipația este o muncă mare și pentru el și pentru doctor. Isac are mare speranță să iasă din mâinile sale cu totul sănătos, că mintea este o adevărată minune” Începem să numărăm iarăși gramele de mercur… Henrietta atribuie lui Isac… însănătoșirea fratelui ei care abia a venit de la băi unde a stat aproape două luni pe un tratament german adecvat.
28 octombrie/11 noiembrie: „Eu nu am uitat să vă trimit scrisorile medicilor din Viena, numai am uitat în scrisoarea trecută să vă dau detalie din ce cauză nu vi le-am trimis. Doctorul Isac mi-a zis că le ia pentru el, până va fi Mihai cu totul bine, și, la moment ce va vedea că constipația este combătută fără medicamente, va publica, cum v-am scris, toată diagnoza boalei și vindecarea ei radicală. (…) De miercurea trecută, când a mântuit cura mercurială, Isac i-a ordonat trei oca de lapte pe zi să beie în loc de apă, poamă un kilo la șase oare dimineață, o dată pe săptămână tot o baie de pucioasă. În fine, cea mai mare muncă este constipația. Isac uneori este înfuriat pe el însuși, cum de nu poate să cunoască din ce cauză provine. Spune Isac că de când e el doctor n-a gândit la un pacient așa de mult ca la Mihai; ș-apoi zice: răbdare și timp, toate vor fi pe gustul meu.” Dacă pentru constipație nu putem da vina pe medicația doctorului, noi fiind în necunoștință de cauză, în schimb pentru că ascunde scrisorile medicale de la Viena — cine îl mai poate ierta?! Comitetul din Iași are nevoie de acele documente pentru a le prezenta medicilor împreună cu tratamentul actual al bolnavului — dar, de unde să le ia?
20 noiembrie: „Mihai este foarte bine. Numai… îl muncește încă. Doctorul zice răbdare și timp, boala grea nu se vindecă repede. Crede-mă pe mine că-l voi vindeca radical." Recurența cuvântului „radical” ne interesează și trebuie pusă în legătură cu raportul medical de la Iași în care se cerea o asemenea vindecare „radicală”. Termenul va fi fost vehiculat de doctorul Isac (cel care citise scrisorile medicale și le păstra) în discuțiile cu Henrietta — iar aceasta îl va fi reținut.
26 noiembrie: „De azi începe o cură nouă: hapuri de fier de trei ori pe zi, băi o dată pe săptămână fără pucioasă, plimbare două ore pe zi — pe jos când nu plouă. Chiar acum este la plimbare. Mâncare bună, vin vechi o litră; în restul zilei de câte ori poate bea lapte crud.” Eminescu lua fier încă de prin 1880 și se prea poate ca acesta să fi fost „tratamentul radical” pe care doctorul Isac îl aplică după scrisorile medicale din Viena. Dintre destul de multele trimiteri, apelăm la scrisoarea sa către Veronica Micle din 6 iunie 1882: „Nu știu încă bine unde să plec: la Pucioasa, la Strunga, la Balta Albă, la Lacul Sărat, dar destul că de plecat trebuie să plec căci picioarele mele au nevoie, fie de băi sărate, fie de băi alcaline, dar însfârșit de băi cari au efect determinant asupra pielei. Tratamentul intern e stabilit deja… Fier, fier și iar fier, în formă liquidă și în formă de pilule” (din lotul d-nei Cristina Zarifopol-Illias, publicat în anul 2000 la Editura Polirom).
27 noiembrie: „Noi suntem vizitați totdeauna numai de familia Franck și Doctorul Isac. Cu durere trebuie să-ți mărturisesc că amândoi nu sunt români, și tocmai de la aceștia se va trage pensia lui Mihai.” Observația este prilejuită de tristețea lui Eminescu pentru că V.G. Morțun îl minte și-i trimite tineri acasă pentru acordul unei „Societăți Eminescu” al cărei scop nu-l înțelege. Doctorul Isac, care era și membru în consiliul comunal, devine cea mai apropiată persoană publică de Eminescu, medicul lui curant.
3 decembrie: bilet de mulțumire pentru bani.
5 decembrie: chitanță și mulțumire pentru bani.
8/20 decembrie: „Iată cauza din care m-am îmbolnăvit. 1) Un bonjurist, într-o dimineață, a găsit de cuviință să iasă înaintea lui Mihai dimineața când făcea plimbare, să-l ieie la dejun cu d-sa dându-i rachiu, mâncări sărate, vin etc., cu totul contra curei și chiar boalei lui. Venind acasă, i-a fost foarte rău. Eu, de frică că va cădea iarăși în starea din trecut, plângând mult și tulburându-mă, mi s-a făcut așa de rău că am crezut că mor. Al 2-lea, în fiecare zi sunt torturată până voiește să ia hapurile. Al 3-lea iarăși simt frica de două ori pe zi, când iese la plimbare, să nu abuzeze de el vreunul ca Bădescu. Azi sunt convinsă că nu i se întâmplă nimic, căci l-a dus doctorul la plimbare." Nu este pentru prima dată când aflăm că poetul refuză medicamentele. În curând, însă, vom afa că și doctorul Isac bea cam mult. Desigur, exagerările Henriettei trebuie luate ca atare. Vinul îi era recomandat lui Eminescu, câte o litră pe zi, vezi mai sus; cât rachiu at fi putut bea el cu acest „bonjurist” încât să-i fie cu adevărat rău?! Mai degrabă, sora sa este încredințată că societatea nu-i face bine, statul în cârciumă, discuțiile, provocările prietenilor ca să—și spună și el opiniile politice, etc, Ni-l putem ușor imagina pe Eminescu dezvoltând în grupuri de amici teoria păturii superpuse ori legea selecției sociale negative, teoria compensației…
10 decembrie: „Lui Mihai îi merge în toate privințele bine. Chiar constipația este deja combătută, lucru care începuse a-l cam descuraja pe doctor. Dieta, cura, foarte stricte” Nu știm, din păcate, dacă este vorba de „noua cură”, cea anunțată la 26 noiembrie, cu fier de trei ori pe zi — sau dacă trupul a învins, în cele din urmă, pentru a nu știm câta oară și pentru nu știm cât timp, temutul mercur de 7 grame.
10 decembrie: Bilet de mulțumire pentru bani.
13 decembrie: Asigurare că nu primește bani decât de la Comitet, gânduri despre un viitor concert în scop de binefacere mediatizat prin presă.
3/15 ianuarie 1888: „Într-una dintre scrisorile matale îmi scrii că voiește Societatea de a-mi cumpăra o casă. De va fi cu putință vă rog, iubită mamă, să fie tot în Iași, unde sunt binefăcătorii lui Mihai și din alte două cauze: Întâi că are societatea cultă de care are mare trebuință obositul lui creier, al doilea, orașul e curat și poate merge oare întregi pe jos fără a se murdări până la genunchi. Mihai în toate zilele zice: Oare când voi scăpa eu de orașul ista murdar și unde nu-i nimic de văzut și de ascultat? (…) Iar în caz de rămâne Societatea în ideea de a lua o casă în Botoșani, în scopul de a fi Mihai aproape de bunul doctor Isac, apoi iarăși mă unesc, deși am speranță că nu va avea trebuință poate de el” Este dilema Henriettei mai veche: lângă doctorii din Iași sau lângă doctorul din Botoșani. Trebuie spus aici, ca să nu mai insistăm la fiecare scrisoare în parte, că ea va găsi o casă în Botoșani, chiar pe lângă doctorul Isac, aflată în custodia Mănăstirii Agafton a cărei stareță era chiar Maica Olimpiada, mătușa lor (sora Ralucăi Eminovici) — și se vor duce tratativele pentru a fi cumpărată de către Comitetul de femei din Iași pentru Eminescu personal. Rămâne exemplară această mobilizare a femeilor ieșene care au reușit să strângă sume foarte importante pentru Eminescu și au avut chiar intenția de a-i cumpăra casă și a-i asigura un venit în bancă. Nu știu dacă se poate găsi ceva similar în istorie pentru a face comparația. Ce anume s-a defectat în acest mecanism al legării poetului de glie — e greu de spus. Oricum, el va pleca în curând — și nu la Iași, ci la București — și va lăsa să se înțeleagă că a fugit ca să scape, că s-a salvat din această situație.
14 ianuarie: „Eu sperez că va ocupa și un post, de va trece iarna. Cu sănătatea, slavă Domnului, îi merge foarte bine. Până acum a luat cinci sute patruzeci hapuri și mai are de luat, până la 1 aprilie, încă șase sute șase zeci, peste tot o mie două sute, de neapărată trebuință, că până a da căldura se mântuie cura. Băi o dată pe săptămână și lapte cât poate să beie pe zi." Este vorba de „hapurile” care conțin fier, „noua cură” începută la 26 noiembrie anul trecut. Întrucât sănătatea merge din ce în ce mai bine, este de presupus că doctorul Isac a renunțat, în fine, la mercurul său otrăvit. Nu știm dacă el a dat, totuși, scrisorile medicale de la Viena către Comitetul din Iași, dacă Iașul i-a ordonat strict să facă această nouă cură „radicală”, dacă a fost inițiativa lui, etc. Lucrurile plutesc într-un vag nedefinit unde doar Henrietta pate a se orienta cine știe cum.
16 ianuarie: Speranțe pentru casa ce urmează a se cumpăra pe numele lui Mihai, chiar lângă locuința doctorului Isac.
17 ianuarie: „… Casa este foarte bună, strada retrasă și aerul curat. Casa a fost a unei cucoane care, rămâind văduvă, s-a călugărit la mănăstirea Agafton. Murind, a lăsat-o să se vândă numaidecât, până la Sf. Gheorghe 1888, aprilie 23, pentru datorii. Executoarele testamentare sunt trei călugărițe: actuala maică stareță Olimbiada Lurașcu, Agapia Gherghel econoamă și Eupraxia Herescu. Un raport al defunctei cere 6000 franci, însă pe mine m-au asigurat că sunt siliți a o da cu 4000 franci și poate cu mai puțin chiar. Maica Olimbiada Iurașcu este mătușa noastră, soră cu mama, și de aceea nu mă pot adresa eu direct, să n-o compromit înaintea soborului ei, crezând că ea, mătușa, voiește a ne îndatori. În caz de a rămas în Comitet ideea de a cumpăra o casă, vă rog a pune o persoană străină de noi să se adreseze călugărițelor scrise mai sus, rugându-vă a ne da răspuns pozitiv de va fi cu putință să se cumpere sau nu, pentru că, în caz de nu, să putem a ne căuta mai de timpuriu o căsuță cu chirie, căci de la Sf. Gheorghe suntem siliți a ne muta aiurea.” Acest capitol, care abia se deschide, este important pentru că probează încă o dată bunele intenții ale acestui Comitet condus de către Cornelia Emilian. Se poate spune că societatea românească a făcut enorm de mult pentru Mihai Eminescu, a încercat din răsputeri să-i asigure bunul trai. Destinul este, în privința „căsuței”, de partea celor doi frați făcând ca mătușa lor să fie implicată în vânzare (și preț). De altfel, chiria lor era de circa 300 lei pe lună, deci vreo 3400 lei pe an — ceea ce înseamnă că cu chiria pe un an această casă putea fi cumpărată. Eminescu avea în cont, la această dată, vreo 800 lei, pe care Henrietta îi va da călugărițelor ca arvună pentru a nu vinde altcuiva. Ea însăși avea 5000 lei în bancă, zestre de la Gheorghe Eminovici, și era dispusă să dea o parte din ei. Socotelile care-i frământă mintea și timpul sunt, astfel, foarte simple și duc spre liniștirea unei vieți până acum destul de agitate a ei — și spre o existență simplă și decentă în Botoșani a lui Eminescu.
20 ianuarie: „De scriitorii ce-mi scrii mata că au murit în cea mai mare mizerie nu mă mir, că Mihai, de nu făceați Dumneavoastră comitet pentru el, de astă-vară era mort cu siguranță, și de acum înainte de nu va fi nimeni lângă el, tot în cea mai mare mizerie ar fi, precum cred că aveți idee cum era la Iași. În timpul de față este îmbrăcat curat, căutat ca un prinț, fără a-i lipsi o iotă din tot ce ordonează doctorul și totdeauna are în buzunar douăzeci de franci, fără ca, scumpă mamă, să se intereseze de cel mai mic lucru a-l cumpăra.” Într-o scrisoare anterioară Henrietta descria viața fratelui la Iași, prin 1885-1886, când s-a dus să-l vadă. Revenim: „Eu i-am propus de mult să-l iau la mine, ei /amicii lui/ au zis că la mine n-are distracție, ba încă și mai mult, m-am dus să-l văz de două ori la Iași și am șezut două zile în hotel până mi-au dat amicii voie să-l văd. Niciodată în viața mea n-oi uita lovitura mea morală, când l-am văzut așa mizer, nefericitul a fost totdeauna neglijent și numai sub o priveghere a altei persoane ar fi scăpat cu totul de nenorocirea în care se afla. Cred și sunt convinsă că Doctorul Isac are să-l vindece…" (23 iunie/5 iulie 1887). Nu vom lua de bune observațiile ei privind viața boemă ca find același lucru cu boala — și nu vom crede că doctorul Isac l-ar fi putut face pe Eminescu să mănânce la timp, să-și calce pantalonii, să se bărbierească, etc. (într-o altă scrisoare Henrietta se laudă că l-a determinat pe fratele ei să se bărbierească singur) — dar trebuie să ținem cont de opinia ei după care Eminescu avea nevoie de cineva care să-l secondeze, să-i dirijeze treburile casnice pentru ca el să se poate adânci fără grijă în studiu și creație. Aceasta a fost, pare-se, opinia generală a momentului — și nu este de loc exclus ca intervenția Veronicăi Micle, care l-a smuls în aprilie 1888 din Botoșani și l-a dus la București, să fi venit și să fi fost înțeleasă în cheia acestei nevoi de partener. Întrebarea se va muta mai departe, însă: de ce nu-și asumă Veronica acest rol — așa cum doctorul Isac, de pildă, și l-a asumat pe cel de medic curant garantând că-l va însănătoși pe Eminescu?! La București ei vor locui un timp împreună, dar apoi separat, la câteva străzi distanță, ea motivând că așa cere el, venind la el zilnic să-l îngrijească — dar în același timp călătorind foarte mult, mai ales în Botoșani. Nu va fi avut răbdarea și puterea de convingere a Henriettei… Iar Bucureștiul era locul unde Eminescu avea și prieteni — dar și mulți dușmani.
29 ianuarie: Dă arvună pentru cumpărarea casei.
29 ianuarie (către Cornelia Emilian — fiica): „… Mihai se află cu totul bine ca minte, numai ca corp se află încă sub cură, și de corp te asigur că se vindecă și nu va mai fi niciodată bolnav…”
3 februarie: „… Mihai, de va căpăta pensie, apoi vă asigur eu, scumpă mamă, că nu se desparte niciodată de mine, măcar că Doamna M./icle/ îl cheamă la București în fiecare scrisoare; dar necăpătând pensie, va fi silit să-și caute un post, căci el mai are încă un defect în natura sa, căci după ce-io sărac, apoi e și mândru de nu mai are pereche. Judecă scumpa mea mamă dacă sărăcia este o rușine? Bunii și străbunii noștri au fost oameni foarte bogați și chiar părinții noștri n-au fost săraci și nu pot roși c-au pierdut vreunul averea în vânt, ci numai în urma multor nenorociri. Și este lucru de mirare cui seamănă Mihai de-i așa de risipitor, de vreme ce familia noastră era ca un exemplu între proprietarii din Botoșani. Eu nu m-aș supăra de se va duce; în caz de nu va căpăta pensie, numai, aș duce veșnic grijă să nu se apuce de viața cea fără judecată care l-a adus în așa tristă stare. Mihai îmi zice că preferă în oraș mare să-și câștige hrana cu o sută de franci pe lună, decât să trăiască în provincie fie chiar cu o sumă mult mai mare” (În ultima frază am pus punctul și virgula după se va duce și virgula după numai. Textul, la I.E. Torouțiu: „Eu nu m-aș supăra dacă se va duce în caz de nu va căpăta pensie, numai aș duce veșnic grijă…”, cu sensul, se va duce dacă nu va căpăta pensie”, ceea ce pare absurd. Câștigând junimiștii alegerile, Eminescu își face planuri să meargă la București ca să fie alături de ei, eventual să fie ajutat.) Rezultă discuții repetate între cei doi frați pe tema București și Veronica Micle — discuții pe care Henrietta le raportează Comitetului de la lași.
4 februarie: „Nu m-am supărat de loc că-mi cereți socoteală de banii ce mi i-ați trimis, ci cu mulțumire vi-o dau precum urmează:
400 franci ce mi i-ați trimis de la d-nul Cuza și 400 produși de concertul din Iași i-am dat arvună pentru casă, precum v-am scris, iar 400 franci produși de teatrul din Botoșani sunt puși la casa de economie și împrumut de aici, cu condiția ca frate-meu să primească în fiecare lună câte o sută numai. Despre rest, adică de la D. Mille, D-ra Weitzeker, v-am scris că aveam cea mai mare trebuință de a plăti farmacia, de la care îmi trimetea răspuns că nu mă mai poate credita. Apoi avea nevoie de haine, încălțăminte etc.…”
Banii Comitetului de la Iași sunt decontați până la ultimul bănuț de către contabil, iar aceste rapoarte sunt necesare. Scrisoarea este scrisă de Mihai Eminescu, vezi mai jos.
4 februarie: „Profit și eu de răspunsul lui Mihai, deși mă iscălește pe mine, de a vă mai da detalii. (…) Mihai iarăși nu e bine, din cauza ce v-am scris ieri. Doctorul Isac zice că, pe cât e de necesar ca Mihai să beie o litră de vin vechi la masă, pe atât este de otrăvitor în timpul curei peste zi. (…) Doctorul este cunoscut și de copiii de pe uliță că este bețiv, de ce, dacă știe că e rău pentru alții, el nu îndeamnă pe nimeni să-l limiteze, ci din contră face morală fiecăruia zicând că băutura este foarte nesănătoasă /?/” În scrisoarea de ieri, 3 februarie, Henrietta spune doar că „Acum nu știu ce-ți va scrie el mâine, după întâlnirea cu primarul nostru ca să ne deie detalii de cei o sută șaptezeci și cinci de franci. Ora de întâlnire e la 9 ore dimineața. Rezultatul are să vi-l scrie Mihai.” Rezultatul, în prima scrisoare din 4 februarie: „În privința banilor de la primar, astăzi în 4 februarie am fost la el acasă. Nu mi-a tăgăduit că sunt banii, dar mi-a afirmat că din eroare i-a considerat ca bani pentru incendiați, făgăduindu-mi că sâmbătă la 6 februarie sau duminică dimineața mi-i va trimite prin secretarul de la primări.” Ori antedatează scrisoarea (și „astăzi în 4 februarie” este pentru scrisoarea din 3 februarie) — ori pe 3 februarie la ora 9 n-a mai ajuns la primar ci s-a întâlnit cu „cineva” pe drum încurcându-se la un pahar de vin. Cu alte cuvinte: ori a băut cu primarul însuși, Hasnaș, ori cu altcineva, probabil Bădescu. Prin expresia, „Mihai iarăși nu e bine” din scrisoarea ei din 4 februarie, Henrietta nu înțelegere decât că fratele ei este puțin băut, și-a băut litra zilnică de vin între mese de pildă. Și când spune că doctorul Isac este „bețiv” probabil că exagerează. Mai mult ca sigur, doctorul nu este un abstinent — ceea ce nu înseamnă că este un băutor înrăit.
(va urma)
Comentarii