Punere în temă
În ultima parte a anului 2007, am asistat la o ciudată polemică între doi dintre cercetătorii ultimilor șase ani din viața pământească a lui Eminescu, controversații ani 1883 – 1889. E vorba de N. Georgescu și Călin L. Cernăianu, autori care deja au elaborat și publicat mii de pagini pe respectiva temă. Pentru cei mai puțin avizați asupra chestiunii, amintesc că schimbarea de viziune asupra biografiei eminesciene, în atare privință, o datorăm scotocirii prin arhive, timp de mulți ani, lui N. Georgescu, cel care și încercase, după 1985, să scoată ceva la iveală, dar drastic restricționat de conjunctura istorica a agoniei regimului Ceaușescu, încât autorul își va amâna sinteza într-o carte pentru anul 1994, când a publicat A doua viață a lui Eminescu, altminteri debutul său editorial, urmat de Cercul strâmt. Arta de a trăi pe vremea lui Eminescu (1995). Cărțile următoare vor fi revizuiri, completări, amplificări: Moartea antumă a lui Eminescu (2001), Cu Veronica prin Infern, 2 vol. (2004), Un an din viața lui Eminescu (2006), care se referă la segmentul 1881-1882, Boala și moartea lui Eminescu (2007), plus replicile date Ilinei Gregori și lui Călin L. Cernăianu publicate într-o anexă la vol. Scrisul ca o taină (2007).
În primul volum, atenția autorului se concentra asupra împrejurărilor politice interne și internaționale care au dus la scoaterea lui Eminescu din gazetărie și la condamnarea lui la ceea ce autorul a numit moarte civilă. „Boala” poetului va fi abordată doar în plan secund, ca bun prilej al celor interesați în anihilarea publicistului incomod. Independent de N. Georgescu, un psihiatru din exil, aflat în Germania Federală, Ovidiu Vuia, tipărea în 1989, la o editură din Elveția, o carte despre „boala” poetului, dar nu numai (Mihai Eminescu. 1889 - 1989), urmată și aceasta de reveniri și revizuiri la edituri din țară: Misterul morții lui Eminescu (1996), Despre boala și moartea lui Eminescu. Studiu patografic (1997) și Spre adevăratul Eminescu, 2 vol. (2000). În 1995, mi-a căzut în mână studiul din străinătate al lui Ovidiu Vuia (rămas necunoscut, pe atunci, și lui N. Georgescu) și am început că coroborez datele conjuncturii politice remarcate de autor, cu acelea despre argumentele specialistului Ovidiu Vuia, care spulbera îndelungatul clișeu al nebuniei pe fond luetic din biografiile importante consacrate poetului (îndeobște, G. Călinescu, Augustin Z. N. Pop și George Munteanu). Așa s-a născut sinteza mea Dubla sacrificare a lui Eminescu (1997), revizuită și adăugită în alte două ediții și reluată dintr-o altă perspectivă în Mitul Eminescu (2004). Șocul produs de aceste cărți nu a întârziat să apară.
Era o bătălie extrem decisivă pentru schimbarea paradigmei în biografia eminesciană fundată pe cele mai bune contribuții în materie: Viața lui Mihai Eminescu (1932) de G. Călinescu și Hyperion, I (1973) de G. Munteanu. Cum se-ntâmplă de regulă, la noi, intelighenția s-a rupt imediat în două tabere: cei care au găsit necesară demitizarea biografismului acoperit de intruziunea politicului și ideologicului (cu sau fără știrea marilor biografi) și cei care, mimând eliminarea ideologicului, îi asigurau perpetuarea prin consacrarea imaginii unui Eminescu „nebun”, „xenofob” și „reacționar”, care nu are loc în istoria ideilor ca publicist, ci doar ca poet important, istoricizat. Între aceste două paliere culturale se vor cristaliza, din nou, în nenumărate grade și variante, atitudinile fața de moștenirea eminesciană. Antieminescienii din perioada proletcultistă și-au strâns rândurile în jurul lui Z. Ornea, reușind să-i solidarizeze la „cauză” nu doar pe criticii și scriitorii de orientare manolesciană, dar și pe eminescologi de prestigiu, ca Petru Creția. Alții au rămas în espectativă sau au ripostat acuzațiilor lui Ovidiu Vuia, precum George Munteanu, care și el contribuise la consacrarea punctului de vedere maioresciano-călinescian. Deși comilitonii lui Z. Ornea îl făcuseră odios, ca doctrină estetică și ideologică, pe T. Maiorescu, în „obsedantul deceniu”, acum se vor erija în apărătorii memoriei mentorului junimist, afirmând că a pune la îndoială comportamentul omului Maiorescu privitor la rolul său de ocrotitor al „bolnavului” Eminescu, este o blasfemie de neiertat, echivalând, implicit, cu denigrarea esteticianului, filosofului, îndrumătorului cultural din epocă. Sub acest paravan viclean-naiv n-a mai fost nevoie de a dovedi șubrezenia argumentelor „revizioniștilor”, epitetele cele mai prăpăstioase ținând locul veritabilei polemici. În schimb, cei de bună-credință, neîndatorați cu nimic curentului antieminescian, au înțeles repede importanța scoaterii la lumină a adevărului. Printre marii eminescologi care au salutat demersurile demistificatoare se numără Zoe Dumitrescu-Bușulenga (care a și scris prefața la ediția a doua a cărții mele), apoi D. Vatamaniuc, cu solida lui pregătire în materie, stimulând, la rându-i, pe Călin L. Cernăianu, gazetarul de formație juridică, să înceapă stăruitoarea lui anchetă jurnalistică privitoare la cei șase ani eminescieni, concretizată în șase volume consistente, devenite piese grele în problematică. Am convingerea, în pofida a ceea ce crede, azi, Călin L. Cernăianu, că și G. Munteanu se găsea pe drumul unei autorevizuiri. Mă gândesc nu numai la scrisoarea pe care mi-a trimis-o în 1999 și pe care am publicat-o în ediția a treia a Dublei sacrificări…, dar și la intervențiile sale împotriva detractorilor de tip Dilema. Boala, apoi moartea l-au împiedicat în demersul său. Dintre cercetătorii care au adus contribuții importante la demontarea prejudecăților biografiei eminesciene, trebuie amintit Ion Filipciuc (Înspre alt Eminescu, 1999), Gh. Sărac, popularizator al cărților lui Ovidiu Vuia în România și restituitor al corespondenței Harietei și al altor documente, medicul Vladimir Belici, iar în vremea din urmă cel mai important nou venit este filosoful și eminescologul Constantin Barbu, care anunță tipărirea, începând cu 2008, a unui corpus de documente esențiale, în șapte volume masive, sub titlul Codul invers, din care primele au și apărut, cel dintâi fiind lansat pe 15 ianuarie la Biblioteca Academiei, alături de noile volume de manuscrise eminesciene tipărite la inițiativa acad. Eugen Simion.
Iată, așadar, cadrul în care se desfășoară polemica recentă dintre Nicolae Georgescu și Călin L. Cernăianu, importantă și ea pentru limpezirea controverselor legate de existența lumească a poetului, întrucât răuvoitorii, ca să mă exprim eufemistic, ignorând realitățile și pariind doar pe aparențele care le slujesc idealurile, identifică în scoaterea lui Eminescu din gazetărie semnele bolii pe care le răsfrâng asupra întregii lui gândiri, în speranța că cel puțin opera publicistică va fi eliminată și interzisă circuitului public, cum propunea, cu ani în urmă, Moses Rosen, având, azi, susținători de marcă precum Neagu Djuvara și consilieri prezidențiali precum Cristian Preda. Discuția, deci, e menită să încheie intruziunea politicului într-o chestiune de primă importanță a culturii românești, să schimbe imaginea poetului în manualele școlare, unde jurnalistul nu există, pur și simplu.
Motivele „sechestrării”
Se pare că divergența centrală dintre N. Georgescu și Călin L. Cernăianu se circumscrie în jurul motivelor sechestrării (D. Vatamaniuc a folosit un cuvânt mai dur – arestare) poetului în ziua de 28 iunie 1883, când a ajuns, în cămașă de forță, la sanatoriul doctorului Șuțu, pentru ca, ulterior, să nu mai aibă acces, decât accidental, la o viață publică precum cea de dinainte de acest eveniment nenorocit. Se știe că dorința lui Eminescu, după bizara călătorie în Italia, a fost ca, la întoarcere, să rămână în capitală și să-și continue bătălia publicistică, dar T. Maiorescu s-a opus cu hotărâre, luându-se și decizia ca Timpul să fie desființat și absorbit de o publicație mai puțin însemnată, Binele public. Poetul a fost silit la un soi de domiciliu forțat în Iașul care-i devenise nesuferit și care, bineînțeles, nu-i mai putea oferi posibilitățile din capitală, centrul vital al Junimii înseși mutându-se la București. N. Georgescu a numit noua stare a existenței poetului moarte civilă. Care i-a și pregătit moartea fizică.
Întrebarea-cheie e dacă Eminescu a fost dus cu de-a sila în sanatoriul doctorului Șuțu din cauza bolii sau din motive politice asociate cu idiosincrazia manifestată de Maiorescu (și de alții) în ultimii ani de la Timpul, când interesele personale și de grup junimist, aderent la politica guvernamentală, au făcut din jurnalist un ins mai mult decât incomod. La această întrebare, s-au dat trei răspunsuri. Primul, devenit „oficial”, însușit de Academie, prin mesajul lăsat posterității de către T. Maiorescu și de alții, intrat definitiv în istoria literară și în conștiința publică prin monografia lui G. Călinescu din 1932, consolidat de biografia lui George Munteanu și de contribuțiile lui Augustin Z. N. Pop. E vorba de diagnosticul nebuniei, privită ca tară ereditară de către Maiorescu și augmentată de asocierea cu un presupus sifilis, fie moștenit de la mamă, fie contractat pe altă cale, al cărui rezultat final a fost paralizia generală progresivă, soldată cu moartea subită la 15 iunie 1889. Interesant că protagoniștii acestui punct de vedere s-au văzut în ciudata postură a dedublării, încercând să ascundă una dintre alternative. Mă gândesc, în primul rând, la Maiorescu și la Șuțu. Cel dintâi a susținut public ipoteza ereditară a unei psihoze maniaco-depresive, dar în amestec cu diagnoze confuze, aderând, în schimb, la tratamentul antisifilitic cu fricțiuni și injecții de mercur încă de la prima internare de la Șuțu, tratament care a avut consecințe dezastruoase. În ce-l privește pe stăpânul stabilimentului, el a purces pe calea amintitului tratament, dar, conform ipotezei lui Călin L. Cernăianu, a lăsat posterității un raport nesemnat prin care neagă hotărât presupusul sifilis. Poate fi meritul lui Călin L. Cernăianu de a fi identificat, în raportul anonim atribuit doctorului Tomescu, chiar scrisul lui Șuțu. Totuși, ipoteza se cere confirmată de o expertiză făcută de specialiști. În orice caz, existența acestui raport anonim are o importanță covârșitoare pentru eliminarea suspiciunii privind luesul.
Cel de al doilea punct de vedere aparține lui N. Georgescu, el recuperând mărturii și documente rămase fie marginalizate, fiindcă nu intrau în grila consacrată, fie rămase necunoscute. Centrul de greutate în explicarea morții civile a lui Eminescu devine conjunctura politică europeană a tratativelor pentru încheierea Tratatului secret cu Puterile Centrale, în joc intrând și implicarea poetului în activitățile secrete ale Societății Carpații, înființată la 24 ianuarie 1882, formată, cu precădere, din ardeleni veniți în țară și care milita pentru pregătirea unirii Transilvaniei cu regatul României. Pe acest fond, s-au acutizat relațiile dintre ziaristul Eminescu și Maiorescu, membru marcant al „opoziției miluite”, aripa junimistă implicată în tratativele guvernamentale din capitala Imperiului Austro-Ungar. Eminescu, după o „poruncă” telegrafică transmisă de Petre P. Carp de la Viena, trebuia „potolit”, iar „potolirea” a fost prilejuită de ziua în care Societatea Carpații a fost desființată de guvern, la presiunea Vienei, zi în care ministrul de externe Dimitrie A. Sturdza și Petre Grădișteanu au mers în capitala imperiului să ceară oficial scuze pentru discursul provocator al celui din urmă, susținut la Iași cu prilejul dezvelirii statuii lui Ștefan cel Mare. În cercetările sale, N. Georgescu nu se ocupă special de boala poetului. Dar dovedește că nu „îmbolnăvirea” subită a lui Eminescu a dus la sechestrare în ziua de 28 iunie 1883, ci doar s-a profitat de starea de extremă oboseală, pricina trudei de la Timpul, stare accentuată de căldurile toride care au asprit nervozitatea poetului în fața încălcărilor libertăților presei, moment în care „prietenii”, în frunte cu T. Maiorescu, au reușit să-l „potolească”, ducându-l, în mod abuziv, adică ilegal, la sanatoriu. Firește, lucrurile rămân într-o oarecare ambiguitate. Convingerea lui N. Georgescu e că „prietenii” puteau rezolva altfel agravarea stării sănătății poetului, fără a-l condamna la „moarte civilă”. El amintește de două precedente, cel cu episodul trimiterii la moșia lui Mandrea, la Floreștii Gorjului, pentru a se recrea și a traduce textul lui Hurmuzaki, și scurta internare de la începutul anului 1883, pricinuită de reapariția bubelor de pe picioare, tratat fiind atunci de doctorul W. Kremnitz. Internarea brutală din 28 iunie a constituit marea traumă trăită de Eminescu, având consecințe pentru toată viața și care i-a grăbit sfârșitul. Făptuitorii au frustrat, astfel, cultura românească de creativitatea, mereu înăbușită de-acum înainte, a celei mai luminate minți a timpului.
În acest context, ancheta jurnalistică a lui Călin L. Cernăianu a adus un al treilea punct de vedere cu privire la motivele scoaterii lui Eminescu din circuitul valorilor publice. Autorul încearcă să corecteze ceea ce i se pare deficitar în demonstrațiile lui N. Georgescu. În primul rând, el elimină teza că principala cauză a „arestării” lui Eminescu o constituie Tratatul cu Puterile Centrale. Mai mult, contestă că poetul ar fi fost membru al Societății Carpații, iar, pe de altă parte, tratatul a fost semnat la 18 octombrie 1883, aspect trecut cu vederea de N. Georgescu. Totuși, rămân preparativele îndelungate pentru încheierea tratatului, iar evenimentele din iunie 1883 au constituit un moment de criză. Așadar, decalarea nu constituie un argument valid. Pentru a-și susține propria teză, pe Călin L. Cernăianu nu-l conving rapoartele serviciilor secrete austro-ungare care atestă că Eminescu era în vizorul acestora și că în unul dintre rapoarte apare o listă cu membrii considerați marcanți ai Societății Carpații, listă în care Eminescu se află pe un loc de frunte. Altminteri, poetul era un vechi „client” al serviciilor secrete austro-ungare, încă din 1870, în legătură cu pregătirea serbării de la Putna și cu articolele publicate în Federațiunea, pentru care a avut și un proces de presă. Înțeleg reticențele lui Călin L. Cernăianu: el vrea să-l ferească pe Eminescu de imaginea unui „iredentist” zurbagiu, dar nu știu dacă sunt argumente pentru a arunca asemenea etichete asupra carpatiștilor. În nici un caz Eminescu nu făcea parte dintr-un asemenea nucleu dur, ci era de partea celor care pariau pe inteligența diplomației în timp de pace, cum o dovedesc articolele din Timpul, punct de vedere semnalat, de multă vreme, de mine însumi. Tocmai de aceea el a luat atitudine împotriva provocărilor din discursul deșănțat al lui Petre Grădișteanu. Ceea ce a înțeles prea bine Eminescu, fapt trecut cu vederea de Călin L. Cernăianu, e că discursul lui Grădișteanu a avut perfidia unui act menit să legitimeze, între altele, desființarea Societății Carpații și să dea credit, indirect, continuării tratativelor de către guvern, care săvârșea o dublă lovitură: dobândea „capital politic naționalist” prin „curajul” revendicării „nestematelor” lipsă din coroana regală, iar pe de alta, provocând eliminarea „zurbagiilor” ardeleni, netezea calea tratativelor necunoscute de opinia publică. În această ecuație, incomodul Eminescu a putut fi tratat ca „zurbagiu” și sechestrat ilegal.
Depărtându-se de încurcata ecuație a politicii europene a guvernului, Călin L. Cernăianu adoptă exclusiv ecuația politicii interne, aceea legată de cercul restrâns al lui Maiorescu, cel care devine un fel de șef de bandă răzbunătoare („gașcă feroce”), care a pecetluit soarta lui Eminescu. Spre deosebire de N. Georgescu, care lasă să planeze ambiguitatea asupra bolii lui Eminescu, Călin L. Cernăianu pornește de la realitatea ultimelor articole din Timpul, care atestă o minte aflată pe culmea spiritului critic hiperlucid, negând faptul că poetul ar fi fost bolnav, respingând, altfel spus, atât diagnosticul de psihoză maniaco-depresivă, cât și pe cel de lues ajuns în faza terțiară. Ancheta d-lui Cernăianu, făcută cu multă acribie, atestă, legat de „arestarea” poetului, intrarea într-un veritabil labirint al falsurilor de tot soiul, care au reușit, finalmente, să dea imaginea anilor „bolii” din biografiile cunoscute. În context, Maiorescu (dar și unii dintre susținătorii săi) se arată ca „maestru” neîntrecut în mistificări, urmărind cu perseverență interesele personale sau de grup, sub imaginea „prietenului” și „protectorului” generos al poetului aflat la grea încercare. De pildă, până azi Maiorescu trece drept marele salvator al manuscriselor eminesciene, care, altfel, ar fi fost distruse sau pierdute de autorul lor devenit „iresponsabil”. Dimpotrivă, Călin L. Cernăianu dovedește că mentorul Junimii a comis o serie întreagă de ilegalități flagrante, împiedecându-l, totodată, pe Eminescu să acceadă la bunurile personale, lada de manuscrise fiind sursa lui principală de creativitate. Poetul a făcut multe demersuri să intre în posesia propriei averi, însă zadarnic. Dacă Eminescu a fost cu adevărat nebun, firește că Maiorescu se profilează în culorile luminoase de înțelept și protector al unei averi spirituale inestimabile, dar dacă poetul a fost un om normal (cum spune Caragiale, de pildă), atunci liderul junimist apare într-o cu totul altă postură. Problema e dacă Eminescu a fost un „irecuperabil”, bun pentru Mărcuța, cum susținea criticul, sau un condamnat la moarte civilă, creându-se în juru-i aparențe. Nu cred că între N. Georgescu și Călin L. Cernăianu există diferențe esențiale, în atare privință, pentru ca polemica dintre ei să se motiveze. N. Georgescu a făcut trimiteri la cazul Făgărășanu, prieten pasager al lui Eminescu. La mijloc e vorba și de o mentalitate a epocii în ce privește starea de „normalitate” și de „nebunie”. Or, tocmai mentalitatea publică a fost principala armă de manipulare a celor care l-au eliminat pe Eminescu din viața activă.
Arma lui Maiorescu
Cercului junimist (și nu numai) i-a fost foarte ușor să întrețină în jurul lui Eminescu anatema „nebuniei”, încât aceasta s-a înrădăcinat atât de adânc, până la a nu mai putea fi scoasă din mentalul public nici astăzi, în pofida atâtor contraprobe. Cel dintâi a înțeles-o Eminescu însuși, de unde și tragismul existenței sale, semnalat cu pătrundere încă din scrisoarea adresată lui Chibici-Revneanu, la 12 ianuarie 1884. Apoi avem mărturia din scrisoarea lui Petre Th. Missir adresată lui Maiorescu, în același an, la 13 mai, în care Eminescu se autoprezintă ca „ein aufgegebener Mensch” (un om sacrificat), pentru ca aflat la Mănăstirea Neamț, în toamna lui 1886, să protesteze hotărât împotriva răspândirii opiniei, de către un C. Mille, că ar fi acolo ca pacient la bolniță. Dar cu toată dezmințirea lui Eminescu, în presă, nimic nu a putut fi clintit din convingerea că poetul ar fi fost trimis, cu forța, la Mănăstirea Neamț, ca bolnav iresponsabil. Un alt merit care trebuie recunoscut lui Călin L. Cernăianu este acela al demontării, pas cu pas, a mistificării momentului de la Neamț. Sau să mai dau un exemplu: în amintirile sale, Mite Kremnitz scrie negru pe alb: „Niciodată n-am observat semne de boală în mintea lui”. Deci nici când l-a revăzut la întoarcerea din Italia. Și totuși nici Mite însăși nu a putut scăpa de tirania mentalului public. Fenomenul ar merita un studiu aparte.
În celebra lui carte despre Istoria nebuniei în epoca clasică (v. trad. rom. la Editura Humanitas, București, 2005), Michel Foucault dovedește că fiecare epocă și-a avut o imagine mitică a unei boli înfricoșătoare. Până în secolul al XV-lea, anatema a căzut pe leproși, după care au urmat bolile venerice văzute mai rele decât leprozeriile, în prim plan aflându-se sifilisul, devenit obiect medical în secolul al XVI-lea, când a început să fie tratat cu mercur, după o metodă arabă. Dar bolile venerice se detașează curând de contextul medical și intră imediat în zona nebuniei, luând locul leprei care dominase două secole. Ca și leproșii, nebunii sunt morți de vii pentru viața civilă și izolați într-o Corabie a nebunilor (v. emblematicul tablou al lui Hieronymus Bosch). Nebunii vor fi alungați din orașe, încredințați unui barcagiu (reflex mitic al luntrii lui Caron) și băgați, finalmente, într-un Turn (v. faimosul Turn al nebunilor din Caen). Acesta e viitorul topos al sanatoriului-închisoare. Este exact scenariul mitic al sechestrării lui Eminescu. Apar toate ingredientele: corabia eminesciană a trecut prin apele fierbinți ale Băii Mitrașewsky, transformându-se din trăsura plătită cu 5 lei de Maiorescu în furgoneta poliției care l-a dus în „Turnul” de la Șuțu. În jurul întâmplărilor din ziua de 28 iunie 1883 plutește o ceață de legende absolut năucitoare. Povestirile despre această zi se supun unor modele mitice care au primat în fața adevărului. Alungarea lui Eminescu din cetate are sensul unei navigații cu traseul: la sanatoriul lui Șuțu, la Viena, în Italia, la București, apoi la Iași, unde se află un celebru Turn Golia, la Liman, la Mănăstirea Neamț, la Botoșani. Și drumul continuă până la întoarcerea la Șuțu, unde survine moartea. Timp de șase ani Eminescu a plutit pe o corabie a nebunilor, spre fascinația publicului și a autorilor scenariului. Navigația, spune Michel Foucault, „lasă omul în voia soartei; acolo fiecare este încredințat propriului destin, orice îmbarcare este, virtualmente, ultima” (op. cit., p. 15). Cu apa de la Mitrașewsky a început totul: „apa și nebunia sunt legate pentru mult timp în visul omului european” (p. 16). La bolnița de la Neamț, Eminescu a fost imaginat ca fiind tratat cu găleți de apă rece aruncate peste dânsul, ca spre a-l potoli și a-l scoate din apele fierbinți de la Mitrașewsky, vinovate de declanșarea nebuniei.
Și de ce a mai fost „nebun” Eminescu în ochii lui Maiorescu și ai publicului românesc? Păi nebunii cad în „cinism”, zice Foucault. Nebunul e cel care spune adevăruri regelui. Nu asta făcea Eminescu la Timpul, spunând lucruri „verde-n față” regelui Carol I, lui C. A. Rosetti, lui Maiorescu și altora? Dacă Ilina Gregori, în zilele noastre, crede că Eminescu era nebun, fiindcă așa rezultă din articolele de la Timpul, cum ar fi putut gândi altfel cei direct vizați de jurnalistul „cinic”? Ca să supraviețuiască, nebunul regelui se deghizează în clovn, iar Diogene alege de bunăvoie să trăiască într-un butoi, spre a nu se îndatora nimănui. Prima cale a urmat-o, o vreme, Caragiale, dar și el, cu geniul clovneriei cinice în sânge nu a putut să păcălească mult timp pe rege și pe politicieni, așa că s-a îmbarcat singur în corabie spre Berlin, de unde s-a întors în sicriu. Nebunia trebuie să fie moarte, ea anunță ceasul morții și trebuie denunțată ca atare, ca și lepra: „Ritualul de excludere a leprosului arată că el întruchipa, viu fiind, însăși prezența morții”. (Foucault, p. 20). E întreaga grozăvie a morții civile despre care a scris N. Georgescu. Turnurile morții își spun, cu mândrie, Caritatea, dar sunt instrumente regale de represiune, observă Foucault. Unde ar fi putut fi dus, „caritabil”, de către prieteni Eminescu, decât la… Caritatea? Secolul al XVII-lea, zice Foucault, a fost secolul rațiunii și al internării. Raționalistul cu logică de fier T. Maiorescu a transmutat secolul al XVII-lea în a doua jumătate a celui de al XIX-lea, iar Șuțu a perpetuat metoda arabă de tratare cu mercur a unui sifilis mitic-imaginar depistat la Eminescu, în vreme ce scria că poetul n-a suferit de sifilis și în vreme ce în Occident se renunțase la tratamentul cu mercur, ca având efecte dezastruoase. Nu e de învățătură că, la Ober Döbling, scăpat de mercur, Eminescu și-a revenit? În Evul Mediu, bolnavul psihic încă mai găsea ospitalitate în mănăstiri; de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, el este aruncat în ospicii: „Acum, el se va detașa pe fondul unei probleme de «poliție» referitoare la ordinea indivizilor în cetate”. (p. 65). Or, cu poliția a fost dus Eminescu la Caritatea, nerespectându-se nici o iotă din legislația vremii, cum a dovedit Călin L. Cernăianu. Iarăși suprapunere „palimpsestică” de veacuri pe malurile Dâmboviței, spre a satisface ritualul precreștin. Înlocuirea carității creștine cu cea laică a dus la o „medicină îndreptată în același timp împotriva maladiei și împotriva sănătății”, iată un paradox sesizat de Foucalut: „E aici o idee importantă pentru a înțelege anumite terapeutici aplicate, prin decalaj, nebuniei, de-a lungul secolului al XIX-lea”. (p. 88). Este chiar „decalajul” observat în cazul Eminescu: s-a crezut că, prin fricțiuni și injecții cu mercur, se vindeca maladia, dar tratamentul s-a făcut „împotriva sănătății” pacientului. Așa au fost tratați sifiliticii timp de 150 de ani, văzuți ca „smintiți” „în spațiul aceleiași incinte; și le vor lăsa pentru mult timp un anume stigmat care va trăda, pentru conștiința modernă, o înrudire obscură care le va rezerva aceeași soartă și îi va plasa în același sistem de pedepse”. Foucault vorbește de faimoasele Petites-Maisons de pe rue de Sèvres, destinate nebunilor și venericilor, deși între cele două maladii sunt diferențe capitale. Astfel, asupra venericului se lipește stigmatul nebuniei. Nu era, din acest punct de vedere, și Caritatea lui Șuțu o Petite Maison? Printre victimele celebre ale confuziei programate s-au numărat Sade și Nietzsche, observă Foucault. Caz aparent similar cu al lui Eminescu, dacă s-ar dovedi că poetul a fost sifilitic. Dar n-a fost!
Nebunia e tot ce scapă definițiilor din codul penal. De aici posibilele abuzuri asupra indivizilor sub pretextul nebuniei: „A închide pe cineva spunând despre el că este «furios», și fără a preciza dacă e bolnav sau criminal – iată una din puterile pe care rațiunea clasică și le-a acordat sieși, în experiența pe care a trăit-o în raport cu nerațiunea”. (p. 111). Este calea regală pe care a străbătut-o „rațiunea clasică” maioresciană în raport cu „nerațiunea” ziaristului Eminescu. Maiorescu însuși a trăit o clipă a ieșirii din rațiunea clasică a ordinii publice când s-a văzut nevoit să umble fără pălărie pe cap! Dar și-a recuperat repede pălăria rațiunii. Contemporanii poetului au, la rându-le, pălării ale rațiunii. Foucault observă că sunt etichetați de nebuni cârcotașii, cei care vorbesc sau cântă noaptea, cei triști etc. „Inutil să ne întrebăm dacă sunt bolnavi și până la ce punct”. (133). Slavici a dedus că Eminescu era nebun deoarece vorbea cu glas tare când era singur, Maiorescu fiindcă poetul a spus că va reînvia arta antică, alții fiindcă l-au surprins apărând cu ton ridicat o teorie economică etc. Dar pălăria imbatabilă a rațiunii a fost internarea poetului. „Internarea – arată Foucault – ascunde nerațiunea și trădează rușinea pe care o suscită; dar desemnează explicit nebunia; o arată cu degetul”. (p. 144). De la prima internare încolo, Eminescu nu mai poate ieși de sub pălăria nerațiunii, care devine spectacol public, plătit cu bani prin chete. În epoca clasică, ospiciile deveniseră scene de teatru pe care vizitatorii le plăteau cu bani spre a se distra. Eminescu înțelege întreaga grozăvie a chetelor publice, pe care le respinge cu indignare în repetate rânduri, ceea ce un nebun veritabil nu face. C. Mille, în zelul său de a augmenta nebunia ziaristului Eminescu, îl descria, în spiritul „umanismului” secularizat, ca fiind coborât, iremediabil, în stadiul de animalitate. „Un fel de imagine a animalității – zice iarăși Foucault – obsedează ospiciile. Nebunia își împrumută chipul de la masca bestiei”. (p. 146). Ospiciul se transformă în menajerie, în cuști cu fiare în lanțuri și cămăși de forță. Omul își pierde transparența lumii-ca-lumen ( cum ar spune Părintele Stăniloae) și e tratat ca animal, lăsat în frig și înfometat. Asemenea impresii răzbat din scrisoarea lui Eminescu adresată lui Chibici. Nebunul, devenit locuitor al unui Bestiar abstract, e crucificat ca Iisus, Mântuitorul însuși fiind tratat ca pe un nebun primejdios. Cu Dostoievski și Nietzsche, continuă Foucault, Hristos regăsește „gloria nebuniei sale, pentru ca scandalul să aibă din nou putere de manifestare, pentru ca nerațiunea să nu mai fie doar rușinea publică a rațiunii” (p. 152). Corelarea „crucificării” lui Eminescu cu a Mântuitorului (la aceeași vârstă de 33 de ani!) n-a scăpat scenariului mitic creat în jurul poetului. Zice Foucault: „Cristos n-a vrut doar să fie înconjurat de lunatici, a vrut ca el însuși să treacă în ochii tuturor drept dement, parcurgând astfel, în incarnarea sa, toate mizeriile decăderii umane: nebunia devine astfel forma ultimă, ultimul grad al lui Dumnezeu întrupat, înaintea împlinirii și eliberării Crucii”. Și: „Venind în această lume, Cristos acceptă să reia toate semnele condiției umane și înseși stigmatele naturii decăzute; de la mizerie la moarte, el a urmat un întreg drum de suferință care era și drumul patimilor, al înțelepciunii uitate și al nebuniei. Și pentru că a fost una dintre formele Pătimirii – forma ultimă, într-un fel, înaintea morții – nebunia trebuie să devină la cei care suferă de ea acum obiect de respect și de compasiune”. (p. 153). Oare nu vorbesc toți (chiar și adversarii personali) despre Eminescu, atribuindu-i nebunia, cu „respect” și „compasiune”? Nu răzbate asta, impresionant, în scrisoarea lui Maiorescu, din care se degajă grijă prietenească și solicitudine compasională pentru „nebun”? Nu s-a indignat public Grigore Ventura atunci când Macedonski a încălcat consemnul mitic al „respectului” publicând infama epigramă? N. Georgescu a observat, cu finețe, că, în realitate, Ventura s-a alarmat că mitul nebuniei lui Eminescu intră în uitare publică și s-a grăbit să-l resuscite zgomotos. Și iată ce adaugă Foucault: „Psihiatria pozitivă a secolului al XIX-lea, precum și psihiatria noastră, deși au renunțat la practici, deși au lăsat deoparte cunoștințele secolului al XVIII-lea, au moștenit în secret toate acele raporturi pe care cultura clasică în ansamblul ei le ilustrase cu nerațiunea; le-au modificat; le-au deplasat; au crezut că vorbesc doar despre nebunie în obiectivitatea sa psihologică; în ciuda lor, aveau de-a face cu o nebunie stăpânită încă de etica nerațiunii și de scandalul animalității”. (p. 157). Ceea ce s-a întâmplat, cu asupra de măsură, cu Eminescu, deși medici ca Șuțu și logicieni ca Maiorescu trăiau în plin pozitivism și raționalism modern. Problema grea a culturii românești e că Eminescu a știut toate acestea. Iar dovada cea mai impresionantă nu o constituie atât intervențiile publice, câte i s-au permis, ci, mai ales, aceste versuri reținute de Vlahuță și transmise nouă ca un iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac:
Atâta foc, atâta aur
Și-atâtea lucruri sfinte
Peste-ntunericul vieții
Ai revărsat, părinte!
Comentarii