Despre originea Basarabilor

în care se arată autohtonia întemeietorului Valahiei

Pe lângă expresia îndeobște cunoscută historia magistra vitae, într-o formulă cât se poate de laconică, istoria este știința adevărului. Sau ar trebui să fie. Nu pare așadar de mirare faptul că problemele originii neamului nostru și ale constituirii statelor medievale românești de sine stătătoare să fi angajat pe istoricii noștri cei mai importanți într-o dezbatere de întindere în timp și pe o vastă problematică. Dar tentația sau seducția cercetării n-a putut ignora sau ocoli nici originea conducătorilor pe care i-au avut românii din cele două mari state românești surori, Muntenia și Moldova, constituiți în familii dinastice: Basarabii și Mușatinii. Monarhi pe care Mihai Eminescu îi așează pe drept într-un distih de permanentă referință:

Rămâneți în umbră sfântă, Basarabi și voi Mușatini,
Descălecători de țară, dătători de legi și datini!

Dar mai întâi despre originea Basarabilor; pentru că nenorocul sau poate destinul românilor a fost acela de a avea, în decursul desfășurării spectaculoase a istoriei naționale, nu numai „conducători de țară”, adică autohtoni, ci și de alte etnii. Odată cu expansiunea maghiară dinspre pusta Panoniei și formarea unui voievodat transilvan, voievozii (ducii) au fost în majoritatea cazurilor de origine maghiară. Iar „Principatul” Transilvaniei din secolul XVI aduce treptat în scenă expansiunea habsburgică, și, ca urmare, principi și guvernatori imperiali. Muntenia și Moldova „primesc” în frunte, în veacul fanariot, șirul familiilor grecești (nu sunt excluse și cele autohtone), de regulă din Fanarul constantinopolitan. Târziu, în epoca modernă și contemporană, regatul României (1881 - 1947) va fi reprezentat la tron de dinastia prusacă Hohenzollern.

Câtuși de puțină xenofobie! Dar, atenție la expresia oferită de Nicolae Iorga: Orice popor își merită conducătorii. Sensul ei este fie optimativ, fie peiorativ. Depinde de interpretare. Oricum, un sens, cel mai vrednic de adoptat, ar fi acela că poporul român, harnic și priceput la vreme de pace și viteaz în luptă (după tradiția orală, dar și cultă - habemus documenta) a meritat să aibă conducători corespunzând virtuților lui înnăscute. Este drept, s-au auzit și voci care propagau ideea că unii domni și voievozi români, de alte origini decât cea autohtonă, s-au dovedit prin faptele lor de seamă puse în slujba afirmării poporului de la Dunăre și Carpați mai români decât românii. Este adevărat, dar atenție la locul și timpul în care putem plasa și lăuda faptele acestora pentru a nu exagera, dar nici a nu atinge obiectivitatea istorică.

Într-un astfel de context istoric, problema originii Basarabilor - ca și deopotrivă a Mușatinilor - constituie o chestiune prioritară și de însemnătate națională. De aceea a fost viu disputată în istoriografie. Părerile, oricât de diferite, se concentrează, totuși, în două direcții principale: cea a autohtoniei Basarabilor (origine națională), teză îmbrățișară de majoritatea istoricilor; și cea a originii lor străine, din afara teritoriului românesc, mai cu seamă a originii lor sud-dunărene. În legătură cu această ultimă discuție, devin necesare două precizări. Prima se referă la pericolul de a cădea pe concluziile tezei imigraționiste a lui Roesler și a tuturor-adepților ei de până astăzi. Se știe că miezul acestei teze (care a fost cu deplin temei doborâtă și pe cale de fi înlăturată definitiv din orice lucrare științifică, obiectivă) susținea în diferite feluri formarea poporului român la sud de Dunăre, undeva în Balcani, și reîntoarcerea lui în teritoriul de la nod de Dunăre după câteva secole de istorie sud-dunăreană.¹ A doua precizare vine în sprijinul argumentației istoriografiei române și are la bază numeroase cercetări efectuate în ultimele decenii și care plasează etnogeneza românească într-un spațiu mult mai larg, atât la nord, cât și la sud de Dunăre, proces istoric îndelungat ce are atâtea liante cu marea migrație indo-europeană, apoi cu lumea tracică din Balcani, cu procesul romanizării pe scară mare a unor popoare („Sigiliul Romei”), cu influențele slave etc. Devine clar faptul că etnogeneza românească, cu sumedenia de implicații (istorice, geografice, arheologice, epigrafice, numismatice, demografice, lingvistice, etnografice, folclorice, onomastice, religioase), reprezentând problema fundamentală a istoriei naționale, este necesar a fi pusă în legătură tot mai mult nu cu tezele imigraționiste (respinse ca nefondate și având imperativ tendențios) ci pe linia cercetărilor, mai ales a celor mai recente, care privesc procesul istoric într-un spațiu mai larg petrecut atât la nord cât și la sud de Dunăre, cu toate implicațiile pe care le-a avut acest unic proces. Problema etnogenezei românești (din care derivă organic și structural subiectul nostru) trebuie abordată științific și nu politic. Ea face parte dintr-un proces continental, integrat unor ample asemănări etnico-lingvistice desfășurate în Europa în primul mileniu al erei creștine.

Marele istoric G.I. Brătianu sesizează acest proces general în cuvintele: Ar fi însă la fel de greșit dacă am separa istoria unei provincii de a celorlalte, dacă din diversele manifestări locale de viață, pe care administratorii le respectau, n-am ține seama de marea unitate a imperiului ce se întindea de la marea Britanie până la marginea golfului Persic. În Dacia romană lucrurile se prezintă la fel ca și în celelalte provincii din imperiu; ea nu prezintă o excepție nici pe plan propriu-zis politic și administrativ, nici din punct de vedere economic sau social și cu atât mai puțin în privința manifestărilor de viață religioasă și artistică; cel mult… anumite trăsături sunt mai pronunțate aici decât în altă parte.²

Ținând seamă de procesul istoric general, dar și de particularitățile locale, teoria lui Roesler își pierde valabilitatea de la sine. Se autodevorează, ca și Catoblepas, animalul din romanul cu același titlu de Cezar Petrescu, simbol al unei societăți care se autodevora. Teoria roesleriană este un Catoblepas, își autodevorează argumentele din care s-a nutrit atâta vreme, piere în fața realității istorice care se impune tot mai mult. Nu înseamnă că trebuie să renunțăm a o combate de câte ori o reîntâlnim din partea celor care nu renunță a o promova. Dar semnifică faptul esențial că prezența elementelor latine și în continuitate de secole a celor românești, la sud de Dunăre, nu înseamnă nicicum că românii s-ar fi format ca popor acolo ci, dimpotrivă, aici, pe teritoriul său de baștină, pe care nu l-a părăsit niciodată. În dezbaterile istoriografice de peste un secol, o urmărire atentă și logică a evoluției lor poate fi ușurată dacă pornim de la tradiția descălecatului, o altă problemă cheie a istoriografiei românești de la pragurile întemeierii de state independente la români.

B.P. Hașdeu, dorind să clarifice aspectele legate de tradiția descălecatului, a construit o cronică a Basarabilor mai bogată ca tradiția însăși. În privința numelui, este de părere că acesta vine de la urmașii unei caste nobiliare din Dacia numiți Sarabi. Aceasta ar fi dăinuit în anii stăpânirii romane (106-271) în Dacia Felix și după retragerea aureliană ar fi continuat să exercite conducerea în Oltenia și Hațeg. În procesul desăvârșirii etnogenezei românești și cristalizării primelor stătulețe medievale, ei și-ar fi extins treptat stăpânirea asupra teritoriului de la răsărit de Olt, dând naștere statului Țara Românească. Hașdeu merge însă și mai departe cu argumentația, presupunând că din Basarabii olteni, deveniți apoi, după întemeiere și munteni, s-ar fi desprins două ramuri care ar fi emigrat spre Moldova: una s-a așezat întâi în Maramureș și ar fi trecut apoi în Moldova, numindu-se Bogdăneștii, alta a trecut din Muntenia în Moldova, Mușatinii.³

D. Onciul nu este de acord cu aceste ipoteze pe care le formulează Hașdeu, caracterizându-le drept „derivații istorice”, în primul rând pentru că nu sunt dovedite documentar, cât și pentru faptul că nici o familie domnitoare sau nobilă din Europa nu merge cu descendența mai departe de cruciade (sec. XI). Totuși „teoria sarabă” a lui Hașdeu este valoroasă în fondul ei. Susținând întemeierea Țării Românești de către Basarabi, respinge descălecatul. La fel, găsind leagănul primelor formațiuni politice în Oltenia și Hațeg, pe locurile vechilor Sarmisegetuza dacă și Ulpia Traiană Augusta Dacica, afirmă încă o dată marele adevăr al continuității și vechimii tradițiilor autohtone. Este și o încercare de a demonstra unitatea poporului nostru, chiar pe plan dinastic. Conform acestei teorii, principalele noastre dinastii medievale, Basarabii, Bogdăneștii și Mușatinii sunt de fapt derivați dintr-o singură mare familie, au același arbore genealogic.

D. Onciul, la rândul său se face adeptul teoriei lui TomasChek, cea a admigrării.⁴ Tomaschek afirma că Basarabii sunt urmași ai unuia din triburile trace din Peninsula Balcanică, bessii. Aceștia au fost romanizați ca toate celelalte triburi tracice sud-dunărene și aveau capitala la Bassapara, în munții Rodope. Prin secolul al VII-lea, bessi ar fi trecut în nordul Dunării, contribuind la prosperarea elementului romanic de aici⁵. Mai târziu, D. Onciul a renunțat la teoria admigrării și s-a raliat tezei privind autohtonia Basarabilor.

Considerentele de mai sus privesc originea etnică a Basarabilor. Cât privește numele de Basarab, el este, după părerea lui N. Iorga, de origine cumană, dovedind legăturile dintre români și cumani din vremea când aceștia s-au stabilit prin teritoriile patriei noastre.⁶ O contribuție însemnată o aduce geograful Ion Conea. În lucrarea Basarabii din Argeș⁷ oferă un bogat tablou al lucrărilor și părerilor mai puțin cunoscute în legătură cu originea numelui de Basarab și cu răspândirea lui geografică. Exemplele oferite de autor vizează existența acestui nume, mai întâi în afara hotarelor țării. Numele este urmărit apoi pe teritoriul țării noastre, însoțit de o hartă a României cu zonele lui de răspândire. Prin aceasta autorul caută să lămurească și să-și răspundă dacă numele de Basarab a pornit de pe teritoriul românesc spre a se întinde și în afară de el sau, dimpotrivă, el își va fi având originea aiurea, dincolo de limitele acestui teritoriu, înlăuntrul căruia el ar fi numai oaspete⁸. Ion Conea admite originea cumană a numelui propusă de N. Iorga, dar îi consideră autohtoni pe cei care și-au luat numele de Basarabi și le găsește vatra acolo unde și numele este mai răspândit. Astfel încât notează: …deși numele de Basarab poate fi de îndepărtată obârșie orientală cumană sau de altă natură, esențial este că vatra numelui de Băsărabă pe pământul românesc este în Hațeg și Hunedoara⁹.

A deosebi originea numelui de a oamenilor care l-au adoptat constituie o problemă esențială. Cu atât mai mult cu cât istoricul maghiar A. Veress nota: La sfârșitul veacului al XIII-lea, familia Basarabilor, cu o mână de oameni războinici veniți de pe plaiurile dintre Prut și Siret, pe care au locuit cine știe câte secole laolaltă cu cumanii, au cucerit poporul român aflat pe șesul Dunării, alcătuind acolo un stat.¹⁰

Conform acestei opinii, Întemeietorului i s-ar găsi o altă origine și o nouă direcție de descălecare. Respingând o astfel de interpretare, precizarea distincției dintre originea numelui și cea etnică devine cu atât mai necesară. Pentru că numele Basarabilor, peceneg sau cuman, nu implică și originea pecenegă sau cumană a acestei familii ci el poate fi numai rezultatul influenței firești a vecinătății și a alianței acestui neam de năvălitori asiatici cu românii de la Dunăre, o mărturie a legăturilor noastre cu neamurile turco-tătare¹¹. O opinie asemănătoare prezintă P.P. Panaitescu, Acesta arată că numele Basarab era un nume propriu, de botez, pesemne împrumutat de la cumani, ceea ce nu înseamnă că purtătorii lor erau chiar cumani, precum numele slave Vladislav, Mircea, Dan, nu înseamnă că avem de-a face cu domnitori de neam slavon¹².

Constantin C. Giurescu vine cu o altă precizare: Faptul că întemeietorul Țării Românești ar purta un nume cuman n-ar avea nimic extraordinar. În acest domeniu, al numelor de persoane, constatăm în toate timpurile și în toate țările influențe străine foarte puternice. Relațiile cu stăpânitorii (și doar pecenegii și cumanii au stat la noi, după cum am spus, peste trei sute de ani), moda, care n-a lipsit nici atunci, pot foarte bine explica alegerea unui asemenea nume străin. Ceea ce nu scade întru nimic românismul lui Basarabă, nici însemnătatea faptelor lui¹³.

Așadar, de oriunde ar veni numele de Basarab, de la cumani sau din alt izvor, faptul nu poate distruge autohtonia Basarabilor. Adoptând această denumire, Basarabii au schimbat de fapt și numele străin într-unul românesc. Astăzi, când zicem Basarabi ne gândim la voievozii românilor și nu la numele de origine cumană. Se știe că, deși populația autohtonă a plătit tribut cumanilor, „stăpânitorii” au sfârșit prin a fi asimilați. Or, asimilarea presupune dominanța celor mulți și puternici. Românii, conviețuind cu cumanii, i-au asimilat pe aceștia. În lexicul nostru au intrat câteva cuvinte de origine cumană și pecenegă (adică turanică): Bărăgan și Burnaz, Teleorman, Caracal, Caraiman, Covurlui, Vaslui, Călmățui, Desnățui; iar pentru problema noastră, cuvinte ca Tâncabă (de aici numele satului Tâncăbești), Toxabă, Carabă (nume frecvent de familie în satul Clipicești, jud. Vrancea), Basarabă. În cazul lui Basarabă care va desemna numele Întemeietorului Țării Românești, el ar însemna în vechea turcă părinte cuceritor sau părinte stăpânitor.

Cât privește denumirea de Basarab, ea nu este atestată documentar la noi înainte de Întemeietor. Termenul îl întâlnim folosit în 1324 într-un act în care Carol Robert îl numește pe Basarab voievodul nostru Transalpin. Multă vreme s-a susținut existența denumirii înainte de Întemeiere și deci de Întemeietor. Se folosea ca exemplu și argument acel Bezeremban întâlnit în cronica persană a lui Fazel Alah Rașid ad-Din. Cronicarul persan îl amintește pe Bezeremban ca luptând cu tătarii la 1241, în țara numită Ilaut. Hașdeu¹⁴ și D. Onciul¹⁵ consideră că Bezeremban este numele compus din două cuvinte: Basarab și Banul. Deci personajul ar fi făcut parte din Banii Basarabi adeveriți pe timpul invaziei tătarilor. Potrivit acestei teorii, Basarab Întemeietorul nu este altul decât urmașul lui Bezeremban. Cât privește țara unde s-au dat lupte, Ilaut, a fost identificată de unii cu Aluta („Țara Oltului sau Făgărașului) sau cu Oltenia¹⁶. Ultimele cercetări au elucidat și această problemă. Mai întâi că Basarab nu a fost nume de familie, ci numele sau supranumele adoptat de primul domn muntean. Astfel încât, dacă la 1241 ar fi existat un conducător de formațiune social - politică cu acest nume. Diploma Ioaniților de la 1247 ar fi trebuit să-l pomenească. După cum se știe însă, în Diplomă nu este menționat un conducător cu acest nume, deoarece nu exista. În schimb cronicarul persan amintește de luptele tătarilor cu Miselav (Seneslau), voievodul pomenit în Diplomă¹⁷. Privitor la primii Bani ai Olteniei, aceștia nu au fost Basarabi, ci Craiovești, iar marii Bani au existat abia la sfârșitul secolului al XV-lea¹⁸. De altfel, A. Decei a dovedit netemeinicia vechilor identificări ale lui Bezeramban¹⁹, arătând că acesta este în realitate castelanul Brzeze (Bresk) din Sandomir, iar Ilaut - ținutul Liovului. Astfel încât știrea din 1241 nu privește istoria românilor.²⁰

Așadar, înainte de Basarab nu putem vorbi de atestarea documentară a acestui nume în cuprinsul Țării Românești. Cât privește numele de botez al Întemeietorului, era Ivanco. Întemeind statul Țara Românească, Basarab I a pus și bazele unei dinastii - cea a Basarabilor. Personalitatea lui Basarab a fost așa de puternică - spune profesorul Constantin C. Giurescu - opera îndeplinită de el așa de mare, încât numele lui personal a ajuns să fie acela al familiei, al dinastiei, dându-se tuturor membrilor ei, așa cum la Roma, după Cezar, împărații își adăugau acest nume glorios, devenit titlu, al înaintașului lor. Fiindcă Basarab sau, în forma exactă, Basarabă este un nume personal, întocmai de pildă ca și Gheorghe, Ion sau Constantin²¹.

Interesant de știut este însă un fapt: urmașii direcți ai Întemeietorului - și apoi și cei care au urmat acestora - nu și-au adăugat la numele lor de botez pe cel de Basarab, deoarece el se presupunea.²²

Numele Întemeietorului este, așadar, și cel al dinastiei. Dar nu numai atât, Întemeietor de stat, uneori în documente apare numele lui Basarab pentru a desemna teritoriul pe care se întemeiase statul și asupra căruia domnea.

De altfel teritoriul de la sud de Carpați a avut cele mai multe denumiri: Transalpina, Țara Românească, Țara Muntenească (Muntenia), Ungro-Vlahia (Vlahia de lângă Ungaria), Valacchia Mazor (Valahia Mare), Cara-Vlahia (Vlahia Neagră), Țara de la Istru (nume dat de cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil). Și, la problema noastră, în documente sud - slave din prima jumătate a sec. XIV apare denumirea de Basarabia sau Țara lui Basarab. Fiind contemporane lui Basarab, aceste documente au valoare mult mai mare decât cele din secolul XVI.

De la sfârșitul secolului al XIV-lea și până în secolul al XVI-lea, când cronicarii moldoveni vor începe să folosească termenul de Țara Muntenească, în Moldova s-a întrebuințat de asemenea, pentru desemnarea teritoriului sud-carpatin, denumirea de Basarabia. Sau, în diverse variante: Țara Basarabilor, Țara Basarabească. Părăsit în documente, numele de Basarabia a rămas pentru a desemna partea de lângă gurile Dunării, care a fost stăpânită de Basarabi și care a trecut apoi la Moldova. În 1812, prin raptul teritorial săvârșit de Imperiul țarist la pacea de la București, când întreg teritoriul dintre Prut și Nistru a fost răpit românilor, termenul de Basarabia a fost extins asupra întregului teritoriu dintre Prut și Nistru.²³

Dacă înainte de Basarab nu putem vorbi de atestarea documentară a acestui nume în cuprinsul Țării Românești, în schimb după el, în secolele ce urmează, numele capătă o mare răspândire. De la nobilii - care așa cum este și firesc l-au luat ca semn de noblețe - el pătrunde treptat în popor.

Numeroase acte atestă acest nume, care depășește limitele Carpaților, fiind întâlnit în întreg teritoriul românesc. Este uimitor însă cum numele purtat de Întemeietor, Basarab, capătă diferite forme de exprimare, mai apropiate sau mai îndepărtate de original. În documentele străine este firesc să apară schimbat, deoarece poartă amprenta structurii limbii respective. Dar chiar numele întâlnit în diferite regiuni ale patriei noastre apare altfel. În 1341 este menționat, în regiunea Târnavelor Egidius, filius Iohannis Bazarab de Bezermen - Zanchal (Sâncel); în 1358, doi cnezi Bozorad în Crașova; în 1360, Bazarab Longus în Hațeg; în 1389 cneazul Bessarab în Râușor Hațeg; în 1447, preotul Ioan Basarabă din Vaideei; în 1450 Basarab, deținător de posesiuni în regiunea Telciu - Năsăud; în 1956 o doamnă Băsărăzboaie, în părțile muntoase ale Argeșului etc.

Observă că numele acestea sunt purtate de elemente din rândurile nobilimii sau, în orice caz, de oameni cu dare de mână, cu poziție socială înaltă. Dar în secolul al XVII-lea numeroși iobagi din Făgăraș purtau numele de Basasab. În 1745 este întâlnit un Iosif Basarab, în Cugir (Hunedoara); în 1814 Mihai Băsărab, cioban la turmă. În acest din urmă caz, observăm că la 100 de ani de la stingerea lui Constantin Brâncoveanu, care ca domn se va numi și el Basarab, numele își continua drumul și circulația lui printre români.

În onomastica actuală, numele este destul de frecvent: Basarab, Băsărabă, Băsărăboiu, sau forma cea mai modernă, Basarabescu. În toponimie sunt numeroase exemple: satul Basarabă (aproape de Zalău), satul Băsărăbeasa (în regiunea Hunedoara), muntele Basarabă (la hotarul dintre Maramureș și Năsăud), Câmpia Basarab (Vâlcea), iazul Basarab (Botoșani), dealul Băsărăboaia (Botoșani) etc. Nu mai vorbim de faptul că numele de Basarab este atribuit unor instituții (licee, cămine cultuale, gări). De asemenea, șosele și străzi.

El a intrat astfel în conștiința poporului pentru a fi păstrat în memoria pământului românesc.

---

Note

¹ Nicolae Stoicescu, Continuitatea românilor, Privire istoriografică. Istoricul problemei. Dovezile continuității. Ed. Șt. și Encicl., Buc. 1980. Sunt prezentate aproape toate lucrările predecesorilor și concluziile acestora în problemă, dar mai cu seamă dovezile continuității poporului român în spațiul carpato-dunărean.

² Gh. I. Brătianu, O enigmă și un miracol istoric: poporul român, ediție Stelian Brezeanu, Buc. 1988, p. 116-117.

³ Vezi B. PHașdeu, Basarabii. Cine? De unde? De când?, Buc. 1984, p-4 și urm.

⁴ Teorie care susținea reîntoarcerea din sudul Dunării a unei populații românești în perioada 679 - 895, adică de la așezarea bulgarilor până la venirea maghiarilor.

⁵ D. Onciul, Scrieri istorice, 1, ediție critică îngrijită de A, Sacerdoțeanu, Buc. 1968, p. 391.

⁶ Vezi N. Iorga, Originea numelui Băsărabă, în «Revista istorică», V, 1919, p. 138.

⁷ I. Conea, Basarabii din Argeș, despre originea lor tericorială și etnică, Extras din Rânduiala, anul 1, nr. 2, Buc, 1935.

⁸ Idem, p. 7.

⁹ Ibidem, p. 16.

¹⁰ A. Veress, Originea stemelor „Țărilor Române, în Revista Istorică Română, 1, 1931, p. 230 - 231.

¹¹ Gh. I. Brătianu, În jurul originei stemelor Principatelor Române, în Revista Istorică Română, 1, 1931 p. 238 - 239.

¹² P.P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, Casa Școalelor, Buc. 1944, p. 40.

¹³ Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, I, Buc., 1935, p. 286.

¹⁴ Vezi B. P. Hașdeu, Etymologicum Magnum Romaniae. Dicționarul limbii istorice și poporane a românilor, ediție îngrijită de Grigore Brâcuși, vol. 3, Negru-Vodă (1230-1380), Ed. Minerva, Buc. 1976, p. 670

¹⁵ D. Onciul, Scrieri Istorice I, ediție critică îngrijită de A. Sacerdoțeanu, Buc. 1968, p. 352 - 389, 608.

¹⁶ Vezi N. Stoicescu, Op. cit., p. 161.

¹⁷ Vezi A. Decei, L'invasion des tatars de 1241-1242 dans nos regions selon Dijami ot - Tevarikh de Fazel Ollah Rasid, din Revue de Recherche Historique, 1973, nr. p. 103-111.

¹⁸ Vezi Ștefan Ștefinescu, Bănia în Țara Românească, Buc., 1965, p. 99-102.

¹⁹ De pildă T. Hotnog și I.C. Filiti socoteau că Bezeremban ar fi fost Zeberen - ban (banul maghiar de Severin) pe unde ar fi trecut cu tătarii (vezi T. Hotnog și Bezeremban din cronica persană a lui Fazel - Ullah Raschid - Studiu istorico-filologic, Iași, 1919; idem O lămurire despre Basarab ban sau Severin ban (Arhiva, 33/1926, nr. 2, p. 131 - 134), cf. N. Stoicescu, op. cit., ibidem

²⁰ Vezi A. Decei, op. cit., Ibidem, în I. română în Relații româno - orientale, Buc. 1978, p. 193 - 208.

²¹ Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor, 1. Din cele mai vechi timpuri până la întemeierea statelor românești, Ed, Științifică, Buc. 1974, p. 277.

²² În hrisoavele de domnie emise din cancelaria lor, în titlu apare domnitorul cu numele de botez. De pildă: Io Nicolae Alexandru voievod și adaugă „fiul marelui Basarab”. Își dau numele familiei domnitoare însă, unii din cei care proveneau din rândurile familiilor boierești și se înrudeau cu Basarabii. Ei devin domni Basarabi patronimi, cum au fost cei trei mari patronimi: Neagoe (Basarab), Matei (Basarab), Constantin Brâncoveanu (Basarab), vezi amplul studiu Petru Demetrescu Popescu Basarabii, colecția Memoria pământului românesc, Ed. Albatros, Buc. 1989, p. 43 - 44.

²³ vezi amplul studiu Petru Demetrescu Popescu, cu explicația sursei fiecăreia din denumirile citate în text, în op. cit., p 18 - 22; idem, Basarabii, colecția Columna, Ed. Universitas, Chișinău, 1992, ed. a II-a, loc. cit.