Proiect de strategie pentru promovarea identității naționale în contextul intern și internațional contemporan

ROMÂNIA, ca ȚARĂ și NAȚIUNE, se află în momentul actual în fața unor false imagini etnice extrem de periculoase, realizate de liderii și ideologii minorității maghiare din România, cu concursul financiar, logistic și organizatoric al unor organisme și forțe interne și internaționale complex organizate. Această “lucrare” bine regizată de liderii maghiari din țară și de afară se desfășoară într-un context internațional favorabil, dat în primul rând de inevitabilul proces de globalizare la care “nici un stat nu este imun” (George Schopflin), globalizare care tinde să erodeze forța tradițională a statului de a reglementa societatea și de a asigura securitatea, coeziunea și ordinea socială. Se desfășoară în contextul procesului european de integrare la ale cărui cerințe se străduiește să răspundă și România, integrare de la care maghiarii așteaptă oarece avantaje față de noi, ei aflându-se într-o fază mai avansată de dezvoltare. Se desfășoară în condițiile unor febrile procese de regionalizare în care este antrenată și țara noastră și de etnicizare a problemelor sociale cu efecte negative asupra climatului interetnic general.

Toate aceste macroprocese conferă noi dimensiuni efortului, luptei pentru păstrarea identității naționale, a statului național la rădăcina cărora fiecare din procesele amintite sapă cu spor. Iar dacă la aceste procese mondiale și continentale adăugăm climatul politic intern instabil, lupta acerbă pentru putere a diferitelor partide și formațiuni politice, civice etc, ca și firavul simțământ național de care acestea sunt animate, avem în față întreaga panoramă a încercărilor și provocărilor cărora trebuie să le răspundem pentru a afirma și dezvolta identitatea națională.

În cele ce urmează ne vom ocupa în mod deosebit de așa-zisele “pericole etnice” inventate de maghiari pe seama României și cu privire la România care crează o imagine complet falsă în lume. Despre ce este vorba în fapt?

În zilele de 6-7 iulie 2000, am participat la Conferința organizată de USAID – Agenția Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională, Ambasada Americană la București și World Learning cu tema: “Modelul românesc de relații interetnice. Ultimii zece ani, viitorii zece ani”. Din partea română coparticipanți au fost Centrul de Cercetare a Relațiilor Interetnice – Cluj CCRIT și Centrul pentru Diversitate Etnoculturală - Cluj.

Desfășurarea timp de două zile a Conferinței ne făcea să înțelegem că organizatorii din partea României erau toți suporteri ai politicii și strategiei maghiare de relații interetnice dintre români și maghiari, că în calitate de moderatori și autori ai materialelor din imensul dosar al Conferinței – Gabriel Andreescu, Dan Oprescu, Mircea Toma - se erijau în reprezentanții societății civile românești, ai intelectualității “moderate, decente și educate” pătrunsă de înalte sentimente umanitare în practica relațiilor interetnice.

Tematica Conferinței: “Cine va oferi modelul (în Balcani)? Miloșevici sau o națiune ca România? “, pornise de la aprecierile făcute de Președintele SUA, Bill Clinton, într-una din vizitele sale în regiunea nordică a Statelor Unite, în care a afirmat că România este o națiune care construiește democrația prin respectarea drepturilor minorităților sale și că ea a devenit un model pentru rezolvarea conflictelor interetnice. Titlul și afirmațiile președintelui, în fapt, sunt confirmate și de studiile noastre care reflectă realitatea interetnică din țara noastră.

Dar studiul lui Gabriel Andreescu de circa 30 de pagini din volumul Conferinței, pe lângă interpretările false ale istoriei noastre naționale, poziția partizană promaghiară în numele aplanării unor posibile conflicte etnice ce urmau să se desfășoare între români și maghiari, nu este altceva decât o pledoarie care vrea să contrazică afirmațiile președintelui Clinton și să dea dreptate poziției maghiare, reprezentate de Marko Bela și UDMR, care ripostează vehement la orice evaluare pozitivă a politicii privind minoritățile în România.

Deși titlul Conferinței ne făcea să credem că avem de-a face cu o analiză obiectivă, onestă a raporturilor interetnice dintre români și celelalte minorități naționale, studiul lui G. Andreescu, “Reconcilierea româno-maghiară”. ca reprezentant al APADOR-CH, al GDS, al Alianței Civice, al societății civile românești etc, ornat cu falsuri și amputări despre istoria statului român și a Transilvaniei, cu evaluări eronate ale fenomenului național de apărare a identității românești, avea să ne aducă cu picioarele pe pământ și să ne arate că, după opinia lui, alegerile libere din 1992 n-au dus automat la instaurarea democrației, pe care, în fapt, România a obținut-o numai după 1996, cu intrarea UDMR-ului la guvernare; că orașul Cluj a devenit centrul provocărilor anti-maghiare datorită Vetrei Românești și PUNR-ului, în special a lui Gheorge Funar; că Raportul Harghita-Covasna incrimina populația majoritar maghiară din cele două județe, afirmând că i-a amenințat și alungat pe românii din zonă; că acuzațiile din Raportul Har-Cov “ridicole, dar eficiente”, seamănă cu schema din Kosovo (ca și când ar fi fost întâi Kosovo și apoi atrocitățile din Har-Cov și românii ar fi preluat metodele sârbilor).

Atmosfera de teroare și bestialitate creată de maghiari în decembrie 1989 – iunie 1990, pentru G. Andreescu este “nimic” și “dintr-o dată din nimic, spune el, a izbucnit o atmosferă incendiară”, în care armata a IV-a Transilvania intră în alertă. În această atmosferă incendiară, cum o descrie el, apare salvarea de la Alianța Civică din Covasna care a prevenit “baia de sânge” care ar fi avut repercursiuni ireversibile asupra românilor și maghiarilor.

Întreg studiul lui Andreescu poate fi considerat o odă, un omagiu adus organizațiilor promaghiare și publicațiilor lor care “au salvat” România de la focul ce putea să se aprindă, la comanda lor, de fapt, împotriva românilor. Acei români “buni, blânzi, toleranți, generoși, buni la muncă și la joc”, cum îi caracteriza o maghiară din Banat.

Andreescu nu amintește și nu comentează nici măcar într-o frază atrocitățile și bestialitățile comise de maghiari împotriva românilor în 1989-1990, în schimb, construiește false pericole din apariția Vetrei Românești, a PUNR-ului, din crearea SRI, care trebuiau să apere identitatea românilor și securitatea statului român.

Dovadă că este trup și suflet de partea maghiarilor este “Studiul asupra modului în care UDMR consideră drepturile minorităților naționale”, publicat de Centrul pentru Drepturile Omului fondat sub egida APADOR-CH, al cărui principal autor este. După afirmațiile lui, Studiul a fost cerut de ambasade și instituții, a fost utilizat de UDMR în luarea deciziilor și în cele din urmă - și aici este falsul inacceptabil – “a constituit un element la fel de important pentru menținerea legăturii cu românii, ca și activitatea democratică a românilor”.

Deci, el și cu cei ca el, jucători cu simbrie pe teren maghiar, consideră că reprezintă pe români și România. Făcând abstracție de masa covârșitoare a românilor și a intelectualilor români care gândesc și trăiesc complet diferit de el raporturile româno-maghiare.

Pentru loialitatea față de maghiari, Studiul lui a fost tradus în maghiară, publicat, elogiat drept “cel mai important text pe problema minorităților etnice apărut în România după 1940” și până la urmă premiat cu premiul Pro-Minority al Statului Ungar!!!

În calitate de reprezentant al societății civile românești, G. Andreescu a fost în 1995 la Atlanta și a mediat raporturile româno-maghiare pentru semnarea Tratatului Româno-Ungar. El afirmă că liderii UE au folosit dorința de integrare a României, Ungariei și Slovaciei ca un instrument pentru a le forța să pună capăt sursei de instabilitate regională. România nesemnând Tratatul de bunăvecinătate cu Ungaria în 1995 a devenit “oaia neagră” a Europei, spune Andreescu, și a acuzat Ungaria pentru includerea Recomandării 1201 în Tratat.

Adoptarea în vara anului 1995 a Legii Educației nr. 84, care nu satisfăcea interesele minorității maghiare privind limba maternă, Andreescu o apreciază “catastrofă”, iar introducerea ca disciplină a Istoriei Românilor drept ”jignire” la adresa minorităților.

Din studiul lui Andreescu aflăm și stilul prin care acționează și presează lobby-ul maghiar asupra organismelor Europei pentru ca România și parlamentul ei să cedeze pretențiilor maghiare. Legea 84 a Educației, prin prevederile ei, era o provocare de anvergură pentru maghiari – spune Andreescu – de aceea, maghiarii au reacționat cu o solidaritate amenințătoare. Lobby-ul maghiar a obținut de îndată o rezoluție a Parlamentului European prin care se condamna adoptarea acestei legi. Emisă la 13 iulie 1995, rezoluția susținea că „Parlamentul European… cheamă Senatul și Camera Deputaților României să adopte o lege care să anuleze legea discriminatorie, abia adoptată”. Două săptămâni mai târziu, UDMR a reușit să strângă 500.000 de mii de semnături pentru elaborarea unei noi legi referitoare la educația în limba maternă. În semn de protest, studenții maghiari au plecat către Consiliul Europei pe bicicletă. Începerea anului școlar se apropia și anunța conflicte majore. Prevederile acestei legi nu au fost niciodată aplicate.

Pentru că vorbim de pericole etnice false elaborate de liderii maghiari și teoreticienii lor, să mai amintim unul. După analiza unor indicatori relativ asemănători între România și Iugoslavia, el conchide despre false similarități dintre situația maghiarilor din România cu situația albanezilor din Kosovo, ca derivând din regimurile asemănătoare ale lui Iliescu și Milosevici, similarități care puteau duce la un “Kosovo românesc”.

În Iugoslavia sunt 1,8 milioane albanezi, în România sunt 1,8 milioane de maghiari. Comunitatea albanezilor a primit sprijinul Albaniei și posibil al țărilor arabe, maghiarii din România sunt sprijiniți de Ungaria și au în mod indiscutabil au simpatia internațională. Membrii ambelor comunități – albaneze în Iugoslavia și maghiare din România – manifestă o puternică solidaritate internă. Amândouă au putut să-și păstreze o singură organizație care să-i reprezinte. Amândouă au proiecte care se bazează pe o determinare internă autonomă. La Belgrad, în momentul căderii comunismului, Miloșevici, membru al nomenclaturii, a jucat cartea naționalismului, la București Consiliul FSN a lansat o amplă campanie xenofobă și naționalistă, utilizând întreaga presă și administrație. Forțele care constituiau armata ocultă a lui Iliescu erau interesate în salvarea membrilor fostei securități și nu s-au dat la o parte de la declanșarea confruntărilor sângeroase de la Tg. Mureș.

Forțele paramilitare ale lui Miloșevici, Iliescu le-a înlocuit cu minerii. Politicile antiminoritare similare cu cele adoptate în Iugoslavia îl duc pe Andreescu la concluzia că regimul Iliescu era gata să continue conflictul cu maghiarii până la cele mai sângeroase confruntări, ceea ce e complet fals.

Dacă nu a avut loc un conflict interetnic în România după modelul Iugoslaviei, aceasta se datorează - arată G. Andreescu – participării la viața politică a maghiarilor din România, dispersiei lor în Transilvania, lipsei tradiției în utilizarea armelor la maghiari.

Un “Kosovo românesc”, construit abil de teoreticienii și liderii maghiari nu a avut loc și nu putea avea loc în România în situația în care românii nici nu îl gândeau, darmite să-l pregătească. El era însă proiectat în mințile înfierbântate ale liderilor maghiari și susținătorilor lor dinăuntru și dinafară. De altfel, încă din 1995, din timpul războiului din Bosnia și Herzegovina, ungurii din afară și “suporterii” lor științifici proiectau o posibilă “Bosnie” și în România, așa cum în 1999 au proiectat un posibil “Kosovo românesc”. Și ceea ce este mai grav pentru noi este că maghiarii își asociază la scopurile lor belicoase, separatiste și izolaționiste nu numai importante organisme internaționale ca: Parlamentul Europei, USAID, Consiliul Europei, personalități politice internaționale cu forță de decizie ca Max van der Stoel, dar și instituții științifice care, necunoscând situația reală, concretă din România, se înscriu în “ceardașul” lor nefast, discreditându-se și umbrind misiunea nobilă a științei de a căuta și afirma numai adevărul.

Un exemplu din experiența mea de cercetător este elocvent. ASN – Asociația pentru Studiul Naționalităților – din Europa de Est și fosta URSS, publicație al Departamentului de Istorie al City College din NY trimitea prin anii 1993-1995 Institutului de Sociologie al Academiei Române publicația Analiza Evenimentelor Curente Interetnice din Estul Europei și Fosta URSS. În numărul 5, ianuarie 1995, se analiza situația din Bosnia, sindromul sârb și perspectivele de pace ale misiunii lui Jimmy Carter etc. La sfârșitul articolului despre sindromul sârb găsesc și aprecieri cu privire la România în care, alături de Slovacia, “începeau să se răspândească germenii freneziei naționaliste”. În continuare, se spunea “în România, soluția sârbă pentru cei 2 milioane de maghiari își găsește campioni verbali în rândurile oficialilor precum Gheorghe Funar, primarul din Cluj. Dacă agresiunea are succes în Bosnia, modelul va fi repetat în Kosovo, Voivodina, Slovacia și România. Odată ce câinii războiului sunt lăsați liberi în regiunea Carpato-Danubiană a Europei centrale, poate să urmeze o conflagrație generală. Această situație poate fi evitată prin înfrânarea ei acum.Să facă acest lucru este în interesul SUA, NATO, UE, UN și CSCE. De asemenea, este responsabilitatea lor”. Semna Andrew Ludanyi, Ohio Northern University.

În numărul trei din noiembrie 1995 al aceleași publicații, România era din nou citată în rând cu țările vecine Bosniei, precum Macedonia și Bulgaria. Întrebarea pe care și-o punea autorul, ce era și editorul publicației, Henry R. Huttenbach, era dacă formula de divizare în trei etno-cantoane folosită în Bosnia ar avea succes aplicată în România și în alte țări vecine în situația unor acțiuni de etno-diviziune, etno-expulzare sau etno-anihilare? Ce minorități etnice se simt mai sigure după pacea din Bosnia? Pot țiganii din Europa să doarmă mai bine? Dar ungurii din Slovacia, Voivodina și România?

Iată cum România, fără să-și schimbe politica față de minorități revine și revine inclusiv în lucrări cu caracter științific, datorită ungurilor care prin reprezentanții lor din America ne prezintă ca pe un posibil pericol pentru ei, ca o zonă cu ridicat potențial conflictual.

Ajungând la Conferință și auzindu-l pe Andrew Ludanyi, dintr-o dată mi s-a făcut lumină și am căutat cu interes articolele ASN. Atunci am descoperit că “sindromul sârb” pentru vecini era creația lui Andrew Ludanyi, cel care la Conferință susținea ideea de comunitate națională minoritară rezultat al dezintegrării vechilor imperii: otoman, austro-ungar și rus la care i–ar place să se întoarcă lumea.

Ascultând expunerile vorbitorilor, citind lucrările lor din volum, mi-am dat seama de cât de distorsionat sunt percepute realitatea și climatul interetnic din țara noastră, cum întreaga lume ne privește prin ochelarii falși și fumurii ai ungurilor și face aprecieri de valoare fără măcar să facă efortul și să mai afle și altceva decât ce li se servește de către aceștia și acoliții lor români din țară.

În fața acestor false imagini etnice, a acestor “construcții etnice” realizate cu atâta migală diplomatică, științifică, românii trebuie să adopte o strategie ofensivă, activă de respingere a tot ce este denaturat, de demonstrare a adevărului despre politica lor față de minorități.

Deși în România sunt doar 10% minorități naționale, ele au dobândit atâtea drepturi și libertăți încât unui străin din afară îi dăm imaginea unui stat multi-național, omițându-se că în această țară sunt 90% români și că art. 1 din Constituție, potrivit căruia România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil, este expresia sintetică pentru istoria și situația noastră demografică actuală.

Stratagema maghiarilor de a prezenta lumii o Românie conflictuală, tensionată etnic, conflicte și tensiuni pe care ei le inventează și le întrețin sistematic cu ajutor străin, ca apoi să le atribuie românilor s-a verificat fără îndoială în ultimii 10 ani. Când în această derutantă perioadă de tranziție în România factorul economic, sărăcia, șomajul, inflația, insecuritatea vieții domină viața cetățenilor, protagoniștii învrăjbirii interetnice vorbesc despre o așa-zisă “oprire a escaladării destructive” în relațiile dintre etnii. Dovada falsității concluziilor lui G. Andreescu cu privire la “evitarea escaladării conflictelor etnice” o aduce însuși profesorul din Ungaria de la Institutul de Sociologie al Universității Eotvos Lorand din Budapesta, György Csepeli-Antal în studiul “Reprezentări ale coexistenței etnice în Transilvania”, care la întrebarea “Care sunt sursele de îngrijorare?” subiecții români și maghiari, deopotrivă, s-au arătat cei mai preocupați de crizele economice, de adâncirea inegalităților și a sărăciei, de creșterea criminalității și instabilitatea politică decât de conflictele etnice. Aceste probleme, spune György Csepeli, nu au coincis întotdeauna cu obiectivele organizațiilor politice care au pretins că le reprezintă.

Foarte semnificativ este următorul fapt, rezultat din cercetarea lui Gyorgy Csepeli: subiecții maghiari au fost întrebați dacă ei consideră că propriile lor obiective și cele stabilite de UDMR se suprapun sau sunt diferite. Rezultatele au tras un semnal foarte puternic: subiecții maghiari consideră că obiectivele stabilite de politicieni sunt aproape în total contrast cu problemele lor. Pentru ei, cele mai importante probleme sunt rata mare a inflației, spectrul șomajului și standarde tot mai scăzute de viață, în timp ce ei cred că politicienii care îi reprezintă consideră că cele mai importante probleme sunt educația în limba maternă, autonomia teritorială și culturală și scăderea tensiunilor etnice dintre maghiari și români.

Apreciem studiul lui György Csepeli ca pe un studiu obiectiv pentru faptul că o seamă de concluzii rezultate din cercetarea realizată de el în Transilvania sunt comune cu ale noastre, relevate în volumul “SOS românii din Covasna și Harghita” sau în “Drama maghiarizării românilor din Covasna și Harghita”.

Iată câteva similarități. Maghiarii, în procesul de autoidentificare, nu au dovedit tendințe de autocritică. Cel mai des au criticat celălalt grup, acuzându-l de atitudine antieuropeană, poziție schimbătoare și zgârcenie. Românii au atribuit aceste caracteristici maghiarilor cu o frecvență mai mică, ceea ce ar putea însemna că românii sunt mai puțin critici față de maghiari. Cu toate acestea, românii consideră că maghiarii sunt agresivi și vanitoși, dar aceste caracteristici sunt mai rar atribuite de maghiari românilor.

Comparând hetero-stereotipurile subiecților maghiari în caracterizarea românilor din Transilvania, se pare că subiecții români au menționat hetero-stereotipuri oarecum mai corecte în legătură cu maghiarii din Transilvania. Printre acestea pot fi găsite trăsături pozitive cum ar fi: inteligența, serviabilitatea și competitivitatea. Maghiarii par, totuși, să fie mai zgârciți în a acorda însușiri pozitive; ei tind să le atribuie trăsături negative concetățenilor lor de alte naționalități.

Comparativ cu românii, maghiarii sunt mai puțin generoși, având tendința de a fi partizani în favoarea propriului grup. În contrast, românii sunt mai critici și tind să evite conflictele privind stereotipurile din propriul grup sau grupurile din afara Transilvaniei.

În privința distanței sociale percepute, românii îi consideră pe germani un pic mai aproape decât pe maghiari, distanța față de evrei este considerabil mai mare și sunt foarte distanți față de romi. Maghiarii îi consideră pe români ca pe cei mai apropiați, urmați de germani, evrei și foarte departe de romi.

Problema limbii în care sunt făcute inscripțiile este o sursă de conflict, spune Csepeli. Românii sprijină ideea de a avea inscripții numai în limba română, în timp ce maghiarii susțin utilizarea inscripțiilor bilingve, una lângă alta. 79% dintre subiecții români cred că inscripțiile publice din întreaga Transilvanie trebuie să fie făcute numai în limba română. Marea majoritate nu agreează ideea inscripțiilor în limba maghiară în locurile unde proporția maghiarilor este de 95-100%. Problema proporțiilor de la care să se admită inscripții bilingve a divizat subiecții români. 79% dintre ei cred că nu există loc unde inscripțiile maghiare ar putea fi necesare, 7% cred că inscripțiile maghiare pot fi utilizate acolo unde cel puțin jumătate din populație este maghiară, iar 14% consideră că inscripțiile bilingve ar trebui permise acolo unde cel puțin 10% din populație este maghiară. La maghiari: 9% consideră că inscripțiile maghiare ar trebui să fie admise în toate așezările Transilvaniei, 1/3 că inscripțiile maghiare ar trebui utilizate oriunde trăiesc maghiarii… Deci, inscripțiile bilingve sunt sursă simbolică de conflicte.

Concluzia lui Csepeli, cu mult mai moderată decât a lui Gabriel Andreescu, devine demnă de luat în seamă mai ales prin consecințele ei neafirmate.

Pe baza datelor prezentate, se poate presupune că între membrii celor două comunități coexistă elemente potențiale de armonie și conflict. Statutul local de majoritate sau minoritate a oferit diferențe izbitoare în ceea ce privește înclinația către armonie sau conflict. Pentru români, situația de majoritate la nivel național și minoritate locală a dus la o înclinație mai scăzută către conflict decât în cazul în care se află în majoritate la amândouă nivelurile. În cazul populației maghiare, statutul de majoritate locală și minoritate la nivel național a condus la o tendință crescută către conflict. Procentajul echilibrat al populației duce la reducerea reciprocă a tendințelor conflictuale.

În consecință, l-am completa noi onest pe Csepeli, urmărindu-i demonstrația, promovați echilibrul etnic între români și maghiari și nu enclavarea, segregarea și epurarea etnică de români. Viața în comun, echilibrul etno-democrafic este cheia reducerii conflictelor interetnice.

Modelul conflictual, dacă există și cât există, este întreținut în cea mai mare parte de politicienii maghiari care cultivă conflictele, le comemorează și își fac din ele o vocație. Exacerbarea lor la nivel internațional, în organismele europene sau internaționale, este un mijloc de denigrare a României, recunoscut încă din perioada interbelică, este o tehnică criticată de Nicolae Titulescu din 1939, când a explicat adevăratul conținut al Statutului minorităților contelui Bethlen.

Sarcina noastră este să le dezvăluim mecanismul de a stârni conflicte, să le prevenim sau să le combatem printr-un abil management.

O ultimă idee pe care aș vrea să o menționez este descifrarea unui lucru izbitor, care sare în ochi fiecărui vizitator străin de zona Covasna și Harghita, și anume acela că întreg spațiul public, străzile, instituțiile, magazinele, parcul, atmosfera fizică și simbolică a localităților și mai ales a orașelor covăsnene și harghitene încep să ia înfățișarea unor așezări exclusiv maghiare, de parcă te-ai afla în Ungaria și nu în România. Am afirmat acest lucru de două ori în volumul “Drama maghiarizării românilor dn Covasna și Harghita”, subliniind că are loc de la an la an nu numai o deznaționalizare a oamenilor, dar și a spațiului social, a spiritului și climatului românesc pe care trebuie să-l menținem cu orice preț. Administratorii maghiari se străduie din răsputeri, pe de-o parte, să-l substituie cu însemne și simboluri maghiare, iar pe de alta, simbolurile românești le lasă de izbeliște, cum se întâmplă cu statuia lui Mihai Viteazul din Sfântu Gheorghe și cu altele.

Cum s-a ajuns la această quasimaghiarizare a spațiului public, am aflat tot din volumul Conferinței USAID din 6-7 iulie 2000. Maghiarii au înființat din 1990, în Miercurea Ciuc, un institut de cercetare numit Centrul de cercetare antropologică și regională care lucrează la diferite proiecte cuprinzătoare. Unul din actualele proiecte și se pare cel mai important este: “Crearea identități etnice în spațiul public. Simbolistica pământului cucerit și a utilizării spațiului în secuime după 1989”.

Deci, nu la întâmplare are loc deculturarea spațiului public românesc de simbolurile sale istorice tradiționale din această zonă și umplerea lor cu inscripții, afișe, monumente, o întreagă lume de simboluri maghiare, ci printr-un proces bine dirijat științific și bine pus în aplicare prin intermediul puterii administrative și politice locale.

Conștienți, de acum, de acest demers simultan științific, politic și administrativ este bine să ne instalăm pe poziția de apărători ai culturii, istoriei și simbolisticii române și să urmărim în spațiul fizic și social temele de cercetare ale căror consecințe, la fel de sensibile în viața social-culturală, să le contracarăm înainte de a fi prea târziu: Statutul Bisericii Catolice în Europa Răsăriteană și Mijlocie, Strategia de dezvoltare microregională pentru microregiunea bazinului Ciuc și Procesul de schimbare a identității naționale în Slovacia și în Secuime, toate proiecte cu participare internațională.

Atacurile sistematice îndreptate împotriva Bisericii Ortodoxe și Episcopiei Ortodoxe de Covasna și Harghita, inițiativele Consiliului Miercurea Ciuc și ale județului Harghita de creare a unor oficii și rețele de integrare europeană prin dezvoltarea microregiunii Ciuc sau intenția de schimbare a identității naționale a tuturor locuitorilor din cele două județe și de transformare a lor în “secui români” nu sunt altceva decât efecte al acestor cercetări aflate în proces de derulare în viața socială, față de care politicienii și guvernanții români trebuie să manifeste o atitudine hotărâtă.

Cunoașterea lor constituie o șansă pentru elaborarea unei strategii complexe, fundamentate științific, în vederea înscrierii membrilor societății noastre în procesele lumii contemporane cu identitatea și demnitatea de români la a căror promovare și dezvoltare suntem chemați cu toții, nu împotriva maghiarilor, ci alături de ei și împreună cu ei pentru mai binele tuturor.

Institutul de Sociologie al Academiei Române (în „Buletinul Ligii cultural-creștine Andrei Șaguna 1998-2001”, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2002, p. 76-81)

Comentarii

comments powered by Disqus