SAU DESPRE ISTORICUL FORMĂRII CETELOR DE LUPTĂTORI ROMÂNI PENTRU EMANCIPAREA POLITICĂ A ROMÂNIMII DIN MACEDONIA
partea a III-a
Peste câteva zile ne-am despărțit de cele două cete bulgărești și ne-am transportat la munte, în satele românești care aveau atâta nevoie de apărare. Pe drum ne-am oprit în satul grecesc Iavorța, spre a omorî vreun grec, dar n-am găsit pe nimeni. De frica represaliilor noastre, localnicii se retrăseseră în pădure și stăteau ascunși. Întrucât grecii omorâseră în satul Doliani pe românul Gherase, un om bătrân, împreună cu fiica sa, în timp ce se găseau la prășitul porumbului, în drum spre Cernova, întâlnind doi greci care transportau cherestea la oraș, i-am împușcat pe amândoi împreună cu catârii lor. Prin urmare, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.
Atacurile dintr-o parte și de alta deveneau tot mai îndârjite. Comitetul grecesc voia să dea un atac în stil mare, adică să incendieze satul Xirolivad, chiar cu ajutorul armatei turcești care staționa în sat. Noi am aflat de acest lucru printr-o întâmplare stranie. Ofițerul turc din sat primise un ordin confidențial de la Comandamentul din Veria, cu următorul conținut: „Zilele acestea vor trece prin satul Xirolivad niște prieteni de-ai noștri. Dumneavoastră să le dați tot ajutorul spre a-și îndeplini misiunea. Parola va fi «plug» în limba turcă. La auzul acestei parole, voi să nu ieșiți din cantonamente.” Cum ofițerul turc nu era prea edificat asupra acestui ordin, se adresase învățătorului român, Sterie Duli din Xirolivad, confidențial, impunându-i sub prestare de jurământ să nu divulge acest secret. Desigur, învățătorul nu s-a ținut de cuvânt și pusese în gardă pe conducătorii comitetului din sat.
Peste câteva zile, o ceată de antarți condusă de ofițerul Amalias, se așezase în apropiere de sat, cu scopul de a-l ataca. Au stat două zile în satul Castania, la colibele sărăcăceanilor (Sărăcăceani era un trib românesc grecizat de mult, păstori risipiți prin toți munții de la sud de versantul Balcanilor. Interesant este faptul că, deși nu știu românește, continuă totuși să se considere vlahi, adică români). Antarții s-au interesat de poziția satului Xirolivad, de tăria cetei armatolilor. Cum sărăcăceanii nu cunoșteau numărul nostru, le-au spus că suntem vreo patruzeci, plus mai mulți păzitori înarmați. Antarții au capturat un păstor român, l-au ținut toată ziua legat și au încercat să scoată informații de la el. Totuși, păstorul a izbutit să le scape din mâini, și cu toate cartușele trase după el, nu l-au nimerit. Ajuns în sat, el a adus vestea despre prezența antarților la colibele sărăcăcenești. Antarții, bănuind că românii s-au pus în gardă, nu au mai îndrăznit să atace.
Păstorii români erau înțeleși cu sărăcăceanii astfel: armatolii români să nu-i atace și pe ei, iar ei, la rândul lor, să-i înștiințeze ori de câte ori de va pripăși vreo ceată de antarți. Întrucât sărăcăcenii nu și-au respectat angajamentul, ne-am hotărât să-i pedepsim, ucigând pe câțiva dintre ei.
E o zicală românească: apa doarme, dar dușmanul ba. În timp ce ne aflam în pădurea Flamura din Xirolivad, trădați fiind, am fost împresurați de armata turcă. După o încercare care a durat cam o oră, am izbutit să ieșim din cerc, însă aici a fost rănit armatolul nostru Hrista Ciomu.
Urmăriți de armată, n-am mai stat în Xirolivad, ci am coborât în satele bulgărești și ne-am unit cu ceata lui Traian Cucuda din satul Licoviște. În apropiere de acest sat era o moșie turcească, Braniata. Pe această moșie, niște albanezi musulmani din tribul gheg își făcuseră colibe și își pășunau caii. Gheghii intraseră în legătură cu grecii să omoare bulgari din Licoviște, pentru ca aceștia să părăsească satul și în locul lor să se stabilească gheghi din Albania. Dintru bun început, au împușcat chiar doi țărani bulgari. Așadar, trebuiau pedepsiți. Am împresurat colibele, le-am dat foc, am împușcat doi din ei, de asemenea și caii.
Am fost informați că o ceată de antarți poposea la stânele românilor grecomani din Selia, anume la locul denumit Giuneapeni (jnepeni). Am încercat să-i înconjurăm, dar pândarul lor ne-a observat. Antarții au rupt-o la fugă, neavând poftă să se angajeze în luptă. Aceste fapte au avut loc în anul 1906-1907, înaintea loviturii de stat a junilor turci.
Din Salonic ne-a venit o veste tristă. A fost omorât Vasile Jacachi, bun român, negustor într-un sat de lângă Veria, Macriguși. Era omul care ne-a dat cele mai prețioase informații. Iată cum a fost împușcat. La acest asasinat, poliția turcă a colaborat direct. Vasile Jacachi era însoțit de Vasile Zeana, salariatul școlii superioare comerciale române din Salonic. În timp ce erau amândoi în tramvai, un terorist grec trage în Jacachi și îl omoară. Vasile Zeana pune mâna pe asasin și îl imobilizează, însă un comisar turc, care se afla în tramvai, îl arestează pe Zeana, acesta protestează, însă între timp asasinul dispare, bineînțeles ajutat de comisarul turc.
Ne-am propus să-l răzbunăm. După divulgările făcute de Agras, știam că toate uneltirile împotriva românilor porneau de la mitropolitul grec din Salonic. El făcea rapoartele către Silogul din Atena și, în același [timp, era] omul de legătură dintre antarți și autoritățile turcești. Urma deci să fie asasinat mitropolitul. Mihali Handuri n-a vrut să se tragă la sorți, ci a cerut să i se dea cinstea de a fi ucigașul unui mitropolit grec. Înarmat cu acte false și însoțit de un ghid care cunoștea bine Salonicul, au depistat casa mitropolitului, totuși, conspirația transpirând, autoritățile turcești îl arestează și îl condamnă la moarte, însă nu a fost executat, deoarece între timp survine constituția democratică a junilor turci și este grațiat. După arestarea lui Handuri am rămas eu ca șef al cetei românești.
Ne venise ordin de la ceata bulgărească a lui Vani Manafi să mergem să ne aprovizionăm cu muniții. Vani Manafi era șeful nostru ierarhic. În momentul acela se afla la Gramaticova, iar noi la Xirolivad, cale de o zi și o noapte.
Țăranii bulgari din satul Arsen ni s-au plâns de beiul turc, proprietarul moșiei unde lucrau țăranii ca clăcași (Țăranii bulgari și greci pe vremea stăpânirii otomane erau clăcași pe moșiile beilor, numai românii au fost totdeauna liberi. Ei n-au cunoscut șerbia. Satele românești se bucurau de statutul de chefalohori, adică nu aparțineau nici unui stăpân). Beiul se ducea din când în când pe la moșie și se informa asupra acțiunii cetnicilor, după care înștiința autoritățile turcești. Într-o zi, pe când venise la moșie, l-am capturat, l-am dus în pădurea de lângă satul Mesimeri, l-am anchetat despre toate informațiile [pe] care le dăduse, și l-am executat. Autoritățile au luat măsuri și au trimis potera împotriva noastră. Ne-au descoperit că suntem în pădurea Mesimeri și ne-au împresurat. Manafi era chiar din acel sat și cunoștea bine pozițiile ocupate de armata turcă. Am ales un loc unde am crezut că va fi mai ușor de străpuns. Noi eram 15 oameni. Am angajat o luptă corp la corp, crâncenă. În această ciocnire au fost răniți grav doi din tovarășii noștri. A fost împușcat ofițerul turc care comanda detașamentul, un soldat mort. Ceilalți au luat-o la fugă. Am luat sabia ofițerului, iar de la soldat arma Mauzer. Pe răniții noștri nu i-am lăsat să cadă în mâinile inamicului. Unul din ei era rănit la gură, deci putea să meargă, celălalt la ambele picioare, și l-am luat în cârcă până am ajuns în Balta Ianița. Aici am cumpărat medicamente din orașul Ianița și s-au vindecat. Între timp ne regrupăm, venind aici ceata lui Coliman și a lui Traian Cucuda.
De la Vodena ne vine știrea că preotul din satul Nisia, cândva înfocat exarchist (Biserica bulgară, după desființarea patriarhiei de Ohrida, nu mai recunoștea jurisdicția Patriarhiei din Constantinopole), organizatorul comitetului bulgăresc, devenind apostat, s-a pus în slujba inamicului, în următoarele împrejurări:
Fiind arestat ca terorist, a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică. Întrucât organizația grecească avea nevoie de el spre a și-l face informator, intervine pe lângă autoritățile turcești și este grațiat, cu condiția să devină patriarhist. Preotul a început să dea toate informațiile cu privire la mișcările noastre și ale bulgarilor, așadar trebuia pedepsit. Preotul obișnuia să se ducă în toate zilele de târg la Vodena, unde se întâlnea cu cei cărora le dădea informațiile. El însă nu pleca singur, ci însoțit de un grup numeros de soldați turci. Într-o zi de târg l-am pândit la marginea unei păduri și, când a trecut prin dreptul nostru, am tras și l-am rănit, însă a putut să fugă, întrucât noi a trebuit să angajăm lupta cu soldații care îl escortau. Au căzut morți trei soldați, iar noi am pierdut pe un tovarăș scump, anume bulgarul Mihalceto. Fiind rănit grav, nerecuperabil, șeful cetei, Coliman, spre a nu cădea viu în mâinile adversarului, i-a descărcat pistolul în tâmplă și a murit. I-am luat arma, precum și armele soldaților căzuți. Locul unde s-a dat lupta era situat la câțiva kilometri de orașul Vodena.
După aceste isprăvi am plecat toate cetele spre Sborsko, unde aveam depozitul de muniții. Eram în total vreo 35. După ce ne-am aprovizionat cu [muniții], fiecare ceată a plecat în sectorul ei, dar am fost trădați. Am mai poposit câtva timp la Gorno Rodivo, în pădurea Blavoda. Coliman a rămas locului, căci era sectorul lui. Traian Cucuda a luat-o spre sud, la Vestocop, iar noi cu Vani Manafi în satul bulgăresc Gugova, de lângă satele românești Paticina, Gramaticova. Trădați fiind, armata turcă împresoară satul. Ne-am despărțit în două cete, una sub comanda lui Vani Națu din Rosilova, iar cealaltă, cu noi împreună, sub comanda lui Vani Manafi. Am încercat să ne strecurăm, dar toate pozițiile erau ocupate. Am căutat să intrăm în Balta Bladova, dar și balta era păzită. A trebuit să angajăm lupta. Armata turcă era formată din soldați de elită, avgitabur (vânători de munte), instruiți special pentru urmărirea cetelor. La această ciocnire a căzut eroic viteazul Vani Manafi, luptător neînfricat pentru autonomia Macedoniei, și Carageata. Din informațiile care ne-au parvenit după două zile, dintre soldați au căzut opt. Ceata lui Vani Națu n-a intrat în luptă, căci la auzul împușcăturilor, toată armata se concentrase împotriva noastră. Noi, scăpând din această cursă, ne-am dus la Paticina, apoi la Gorna Rodivo, unde se afla Coliman, și i-am povestit totul. Coliman știa de întâmplarea noastră și de cine am fost trădați.
În satul Cornițelova era un detașament turc comandat de un ceauș (plutonier). Ceaușul teroriza populația bulgărească din sat, nu-i lăsa să iasă la munca câmpului (spre a nu lua contact cu cetele și a le aproviziona). O delegație de țărani bulgari se adresează lui Coliman, ori părăsește regiunea, ori îl lichidează pe ceauș. În fiecare sâmbătă ceaușul pleca la Vodena pentru aprovizionarea armatei, dar nu pleca singur, ci după ce trimitea o patrulă de avangardă înainte. Întrucât soldații plecau pe jos, ei porneau la drum cu un ceas mai devreme, iar ceaușul, călare, îi ajungea din urmă mai târziu.
Noi eram patrusprezece la număr. am pus țărani să ne semnalizeze atunci când va trece avangarda prin fluturare de batistă albă, iar când va trece ceaușul, prin batistă roșie. Țăranii ne-au rugat să nu-l omorâm, ci să-l prindem viu și să-l împușcăm departe de hotarul lor, spre a nu avea urmări de pe urma autorităților.
Zis și făcut. Ne-am pus la pândă la stânga și la dreapta drumului, în niște tufișuri, iar când să treacă ceaușul, am sărit patru inși, am înhățat calul de frâu, l-am dezarmat, l-am legat și apoi ne-am transportat lângă satul bulgăresc Pociup. Anchetat, ne-a mărturisit că a luat parte la lupta din Gugova, unde au fost omorâți Manafi și Carageata. A fost executat departe de satul Pociup, iar calul l-am slobozit în altă parte. Patrula avangardă, care ajunsese la Vodena, a așteptat să vină ceaușul, dar degeaba. În cele din urmă au anunțat autoritățile superioare. Autoritățile și-au dat seama de ce s-a întâmplat, de aceea au trimis potere grele să-l găsească, viu sau mort, dar n-au găsit nimic. Coliman a prins un țăran turc din Meglenia și l-a trimis la șeful districtual Vodena, cu următorul bilet scris în limba turcă: „Ceaușul, comandantul detașamentului din satul Cornițelova, a plecat în lumea cealaltă să ducă salutări și să ceară iertare lui Vani Manafi, pe care el l-a împușcat în lupta din satul Gugova.”
Noi am părăsit regiunea, spre a nu ne descoperi poterele. După zece zile de la atacul contra ceaușului, antarții greci au incendiat zece case ale fruntașilor din satul bulgăresc Pojarsko. În Pojarsko grecii nu reușiseră să facă nici un prozelit. Antarții erau în înțelegere cu jandarmii turci, care le-au înlesnit opera de incendiere. Cu o zi înainte de incendiere, casele respective au fost percheziționate. Incendiul a avut loc ziua în amiaza mare. Antarții au operat nestingheriți de jandarmi, se spune chiar că în timpul nopții au fost găzduiți la postul de jandarmi. La acest atac greco-turc, satele bulgărești din jur au fost cuprinse de groază. În timpul acela făceam parte din ceata lui Coliman. Ne-am hotărât să acționăm prompt. În apropiere de satul Gorna Rodivo, unde ne găseam noi, este satul Tresino, cu populație mixtă, bulgari și turci. În acest sat propaganda grecească a izbutit să facă vreo cincisprezece bulgari grecomani. Din când în când satul era vizitat de mitropolitul din Vodena, care trasa sarcini agenților grecomani din Tresino. Se vorbea chiar că acești bulgari grecomani erau în legătură cu incendierea caselor fruntașilor autonomiști bulgari din Pojarsko.
Coliman a luat măsuri pentru incendierea celor cincisprezece case de bulgari grecomani. S-au dat dispoziții, ca în ziua sorocită să mai vină vreo treizeci de oameni de prin satele bulgărești care [erau] bine organizate, fiecare sat având câte zece oameni înarmați, gata oricând pentru acțiune, cum s-ar zice, era un fel de miliție populară. Noi eram 20 de oameni. Am stat toată ziua în sat, găzduiți pe la casele bulgarilor autonomiști. Eram aprovizionați cu câte 2-3 litri de petrol amestecat cu cenușă. Însoțiți de curierii din sat, ne-am postat câte trei oameni la fiecare casă de grecoman. La ora fixată, am început să dăm foc la ușile caselor. Când s-au trezit oamenii, casele ardeau deja. Au început să sară prin ferești. Noi aveam ordin să-i împușcăm. Unii din ei aveau arme și trăgeau în noi. Populația turcă, precum și jandarmii, au deschis foc și ei. Coliman s-a suit pe o ridicătură de teren de lângă mahalaua turcească și a început să strige cât îl țineau puterile, că cetnicii nu au nimic cu turcii. Populația turcă să-și vadă de treabă și nu i se va întâmpla nimic. O parte din noi am înconjurat postul de jandarmi, spre a nu-i da posibilitatea să intervină. Soldații trăgeau în vânt pe nimerite. Am stat până când casele au început să ardă bine, după aceea ne-am retras la Gorni Rodivo, la locul denumit Țarven Camen, de lângă satul Paticina. Un curier ne-a adus ordin din Veria, să ne retragem în sectorul românesc, spre a apăra satele Selia, Doliani, Xirolivad, Gramaticova, Cândrova.
În primăvara anului 1908, antarții au măcelărit turmele celnicului român Toli Hagigogu, circa trei mii de oi și capre, și au ucis cinci păstori, spun cinci, deoarece cu un an în urmă au fost uciși încă opt păstori. Culpa? Nu s-au supus poruncii lui Akritas de a-și retrage copiii de la școala românească.
Noi am mai fost înștiințați că o numeroasă ceată de antarți va ataca în satul Durmani turmele mai multor români.
Am luat măsuri să contracarăm atacul. În ceată am mai primit încă doi oameni din Doliani și Veria, astfel ne socoteam destul de tari spre a zădărnici planul grecilor.
Aflând că suntem tari, antarții n-au îndrăznit să atace târlele din Durmani, ci s-au abătut la turmele lui Hagigogu, unde au comis măcelul pomenit mai sus, în timp ce noi îl așteptam la Durmani, distanță de mai bine de zece kilometri.
Ne-am hotărât să ne răzbunăm imediat. Cum? Incendiind cartierul grecesc din orașul Veria.
În orașele din Macedonia fiecare grup etnic își avea cartierul lui. Astfel, în Veria era cartierul grecesc, românesc, turcesc și evreiesc. Orașul Veria, anticul Bereia sau Beroia, este unul din cele mai vechi orașe din Peninsula Balcanică. Aici istoria vorbește la tot pasul. Apostolul Pavel, predicând, a întemeiat aici una din primele sale biserici creștine. Undeva în oraș există o stâncă, un fel de stânca Pnyx (de unde oratorii atenieni își rosteau discursurile) al Veriei. Tradiția spune că de pe această stâncă a vorbit apostolul neamurilor. Orașul are o rețea de canalizare foarte bună. Râul care alimentează orașul cu apă, Anadere, de la sursă încă se împarte în două. O parte e condus pentru alimentarea cu apă a mai multor mori, iar cealaltă, după ce trece printr-o conductă care trece pe sub deal și despre care poporul vorbește că datează din antichitate, e dispersat în oraș. În oraș se întâlnesc multe cișmele și o foarte mare fântână arteziană (sindrivan). Planul nostru era să distrugem conducta chiar la intrarea sub deal. Rămas fără apă, întrucât casele din Veria erau construite din scândură, am fi putut da foc la câteva case de la periferie, și apoi întreg orașul din partea grecească ar fi devenit o mare de flăcări. Totul era pus la punct. Așteptam doar ordinul să acționăm. Vreo douăzeci de oameni de ai noștri, un fel de miliție populară, erau înarmați cu târnăcoape și lopeți pentru distrugerea conductei. (În text este scris cuvântul canal, sub formă de canal intră pe sub deal, noi însă am înlocuit cuvântul canal prin conductă).
Tocmai când eram gata să acționăm, am primit instrucțiuni din Veria și Doliani, să stăm pe loc. Ni se spusese: „Este ușor să distrugi un oraș, dar este foarte greu să-l construiești, mai ales când este vorba de un oraș istoric. Ne va condamna posteritatea și riscăm să intrăm în istorie ca ucigași ai urmelor Apostolului Pavel.” Însuși celnicul Hagigogu, cel ale cărui turme fuseseră măcelărite, ne-a trimis vorbă printr-unul din feciorii săi, să renunțăm la acest plan. Comunitatea română din Doliani a trimis în persoană pe preotul Papatanase (popă habotnic), rugându-ne să nu facem acest sacrilegiu, incendiind un oraș care numără 70 de biserici, unde a vorbit apostolul ginților și se află moaștele Sfântului Antonie. La fel, bătrânul celnic Petre Badralexi a trimis pe cineva din oamenii lui, spunându-ne să renunțăm la acțiune. Ni se spusese că se așteaptă din Occident o comisie care să cerceteze la fața locului cele ce se petrec la noi.
În iarna anului 1906-1907 a venit în Balta Ianița inspectorul general al cetelor bulgărești, Boris Sarafof. Era însoțit de un ziarist american, pare-mi-se, după cât îmi aduc aminte, de la Daily Herald, și a stat aproape o lună în Baltă. A vizitat și coliba noastră, „Vlașca ceta”, și a stat cinci zile printre noi. La plecare a dăruit lui Mihali Handuri pistolul său automat, un Mauser.
Sarafof s-a declarat mulțumit de activitatea noastră, ne-a vorbit de vechea prietenie dintre români și bulgari, de pe vremea domniei fraților asănești, de buna înțelegere care există de veacuri între cele două naționalități din Macedonia și de faptul că eram la punct cu știrile politice, întrucât prin Salonic noi primeam regulat ziare românești din țară și mai ales franțuzești. Țăranii nu știau cine este, bănuiau însă că este o căpetenie mare, de aceea își ziceau între ei: „Doide voivoda” (A venit voievodul). Într-o zi venise vorba despre asasinarea lui Ștefan Mihăileanu, la București. Ne-a spus textual: „Să nu credeți că l-am ucis pe Ștefan Mihăileanu pentru faptul că era român. Organizația noastră condamnă la moarte pe toți acei care trădează poporul macedonean, indiferent de grupurile etnice care alcătuiesc acest popor. Grecii ucid pe români și pe bulgari pentru că nu vor să devină greci, spre a-și crea mai apoi, din teritorii care nu le aparțin nici istoricește și nici din punct de vedere etnic, o Grecie mare. Ștefan Mihăileanu nu e singurul caz. Știți doar că tot organizația noastră l-a omorât și pe Tachef, în timp ce era primul ministru al Bulgariei, pentru faptul că Tachef se pronunțase pentru încorporarea Macedoniei la statul bulgar, nu la obținerea independenței sale.” Totuși, ironia soartei, după ce s-a întors din Bulgaria, după vreo două luni, a fost asasinat și el, împreună cu profesorul Garvanof, chiar în casa lui, de Panița. La rândul lui, Panița, socotit trădător al cauzei macedonene, refugiat în Austria, a fost asasinat de Menca Cârnicit, soția de mai târziu a lui Ivanciu Mihailof, marele luptător pentru dreptatea poporului macedonean.
În primăvara anului 1907 ne venise trista veste din orașul Bitolia, că șeful cetei destinate pentru Pind și Tesalia, Alexandru Coșca, a fost omorât într-o luptă cu armata turcă, în satul Slivița de lângă lacul Prespa. Restul cetei scăpând, condusă de Sterie Millioru și Gachi Marami, a ajuns în Pind, a trecut în Tesalia pe teritoriul grec până la Volos și, după ce a dat câteva atacuri, s-a întors din nou în Pind.
În Pind, ceata lui Milioru a dus lupta cu bandele grecești care erau conduse spiritual de Episcopul Emilianos din Grebena. Într-o zi, în timp ce se afla în vizită canonică în episcopie, Milioru l-a pândit și l-a împușcat.
O altă ceată românească a trecut în Epir, în părțile orașului Ianina, condusă de Scupra, Budas și Nicu Balamoti. Pentru nimicirea acestei cete, guvernul grec a pus un mare premiu, totuși ceata s-a întors cu bine în Pind, în sectorul Vlahuhori.
Însă premiul a rămas tot premiu. Chiar după proclamarea constituției junilor turci, Nicu Balamoti a fost ucis de niște greci, la o petrecere, lângă lacul Ianina. Semnificativ este faptul că nici în regiunea Ianinei nu există greci. Epirul este locuit de albanezi și români.
Episcopul grec din Castoria, Fotios, turba de necaz că n-a putut face nimic în regiunea Prespa, deși conlucra pe față cu autoritățile turcești. Prin agenții lui, promițând mari sume de bani, a încercat să-l atragă pe Mitru Vlahu, șeful unei cete, să se pună în slujba cauzei grecești. N-a reușit, pentru că solii pe care îi trimetea episcopul, Mitru Vlahu îi împușca. Totuși, episcopul a reușit să-l convingă pe voievodul bulgar Cota, din satul Rulea, în schimbul a șase lire pe lună, plătite anticipat pentru timp de jumătate de an, adică în total 36 de lire, ca să-l prindă pe Mitru Vlahu și să convingă pe bulgari să renunțe la exarhism și să redevină patriarhiști. Dar Cota din satul Rulea n-a reușit în acțiunea lui. Din ordinul lui Mitru Vlahu, toate satele îl urmăreau, de aceea stătea ascuns pe la rudele sale. După șase luni, Cota a trimis un sol la episcop și i-a cerut alte 36 de lire, simbrie anticipată pentru o jumătate de an. Episcopul a ripostat că nu-i poate plăti, fiindcă nu a făcut nimic pentru cauza grecească. Cota i-a trimis atunci episcopului o scrisoare, că dacă nu îi dă banii, va merge la Castoria și îi va reteza capul. Episcopul întrebase pe aducătorul scrisorii, unde se află prietenul său Cota. Fără să-și dea seama, curierul divulgase ascunzătoarea lui Cota. Imediat episcopul l-a denunțat la autoritățile turcești; prins, a fost judecat și condamnat la moarte. Execuția a avut loc în piața Atpazar din Bitolia.
Trebuie să menționez că acest Cota își dăduse drept ostatici pe cei doi băieți ai lui, care, duși la Atena, au fost instruiți la școlile grecești și au devenit apoi din bulgari elines bulgarofoni.
Spre a masca denunțul făcut de episcop, grecii au preluat cadavrul lui Cota și l-au înmormântat cu mare alai.
Pentru că nu i-a reușit planul, Episcopul Fotios – mai ales după ce Pavlos Melas, comandantul suprem al forțelor de antarți din vestul Macedoniei, împreună cu un alt șef, Caravanghelis, fuseseră prinși și omorâți de Mitru Vlahu – cu ajutorul bandelor grecești susținute de armata turcească, a pus la cale asasinarea câtorva români din satul Pleasa, pentru că nu au consimțit să închidă școala românească din sat.
În părțile Coriței acționa o ceată românească condusă de Coconeși și Nastu.
Într-una din vizitațiile sale canonice, Coneși Tuna (Naum) l-a pândit pe „sfântul episcop” și l-a ucis prin părțile Bigliștei.
Trebuie să menționez faptul că acest „sfânt episcop”, într-o vizită canonică în satul Zagoricen, a chemat pe fruntașii bulgari din sat și le-a spus să renunțe la exarhat și să accepte autoritatea Patriarhiei din Constantinopole. Bulgarii au răspuns că ei rămân credincioși bisericii exarhale. Episcopul a poruncit atunci bandelor grecești, care au tăbărât în sat și au trecut prin ascuțișul sabiei [pe] toți bărbații și femeile [pe] care i-au găsit în sat. Numărul celor uciși se ridică la 80 (cifrele sunt luate după organul comitetului grec, Makedonikos Agon, care considerase drept o mare faptă patriotică acest măcel comis de antarți împotriva apostaților bulgari).
Dintre toate satele locuite de români antigrecomani, regiunea Meglenia a fost cea mai crunt lovită de antarți.
Ținutul Megleniei, o enclavă lingvistică cu un dialect aparte de cel macedo-român, mult mai apropiat de dialectul daco-român, însă, ca și acesta, foarte bogat în slavisme, numără următoarele sate: Livezi (sat mare, locuit de gramosteni), Oșani, Cupa, Luminița, Berislav, Lundzini, Huma, Țărnareca, toți creștini ortodocși, iar Nânta și Fușteni locuite de români islamizați.
Întrucât în Meglenia nu existau nici greci, nici grecomani, propaganda grecească a întrebuințat toate mijloacele permise și nepermise spre a-și face prozeliți. Începând din preajma Salonicului și până în nordul Vardarului, satele bulgărești erau toate organizate militărește și toate militau pentru autonomia Macedoniei. Propaganda grecească își făcuse în cele din urmă un adept aici, anume Iorgachi, român din satul Belcameni, mare exploatator de păduri în ținutul Strumița; după ce a conlucrat cu organizația bulgărească de sub conducerea voievodului polcovnic Iancof, a trădat cauza macedoneană. Astfel a trecut în Grecia, unde a organizat o bandă de 70 de antarți și apoi, cu consimțământul autorităților turcești, s-a întors pe teritoriul turcesc, cu scopul de a prinde pe voievodul Apostol. Bulgarii însă i-au jucat o festă renegatului Iorgachi, anume, au anunțat comandantul detașamentului care cantona în satul Petrovo, că la o anumită casă stă ascuns voievodul Apostol, când în realitate respectivul nu era altul decât Iorgachi. Împresurat, Iorgachi se predă fără luptă. În zadar protesta el că acțiunea sa nu este îndreptată împotriva autorității de stat, ci împotriva bulgarilor și a românilor autonomiști. Transportat la Salonic, este condamnat numai de formă la trei luni închisoare.
(va urma)
Comentarii