cobor în mine ca-ntr-o peșteră unde cândva am început s-aduc tot felul de tablouri, haine, hărți din zeci de lumi, din mii de părți. de altfel, toți pereții-s tapetați cu ele și cu mari ceasuri bune de orice anotimp, un secundar mereu e gata (când va fi să fie) să-și dea ființa lui la schimb. cobor în mine ca-ntr-un...

Citește mai mult

e stradă cu vizibilitate redusă unde nebunii și-au luat dreptul de a planta salcâmi după ideea de ordine din mintea lor, iar soarele răsare doar când e obligat (fiindcă lumina doare). țara mea e stradă cu vizibilitate tot mai redusă unde pentru orice crimă scuze se găsesc ușor prin buzunare, spini tot mai mulți trebuie...

Citește mai mult

diferența dintre copil și omul mare: copilul desface fără saț la ceasuri. omul mare e servitorul ceasului, îi șterge cu sfială firele de praf apoi predă prăfoasa îndeletnicire (cu limbă de moarte) din neam în neam.

pasărea aceasta se luptă în cer și sub aripi pământul o strigă ar zdrobi orice zid ar opri-o să rămână-n olimp de n-ar avea ascunsă în piept o pietricică.

separă cuvintele de setea lor și vei pierde pacea îndreaptă gândul împotriva luminii și moara rătăcirii va porni caută drumul în afara ta și vei ucide bucuria deschide cutii de pandore și-ți vei închide libertatea iar atunci cuvintele, pacea, drumul, bucuria vor fi orfanii ce te vor striga pe nume în veșnicie.

acum timpul râde acum ziua moare acum plouă cu temeri acum renasc în chiar aceiași ochi câmpiile-alizee și gheonoaie nu e imaginea închisă-ntr-un tablou e poate ultimul apus de soare când se destramă nesfârșite umbre și cel mai mult lumina doare.

ochii privesc și nu văd. oglinzi opace. poți trimite soarele să își continue lucrul, paginile ceasurilor și toate râurile vieții – nimic nu-i mai bucură, Doamne, din ce dăruiești. nici tainele cerului, nici munții, nici setea inimii. nici măcar bucuria copiilor. noii fii de adam nu mai trăiesc, ei freamătă-n ecrane, în...

Citește mai mult

joc de cuvinte-ncrucișate, viața aduce la mal căi limpezi și umbrele lor, încât – fără s-o știi adesea – alergi ca pe săgețile unui trident, ademenit de-o latură și de cealaltă. numai smerita cale a păcii ți-arată mereu ce dulce este, până la urmă, înțelepciunea ei. până la urmă, chiar poate abia în ultima clipă, adică...

Citește mai mult

Clipire uneori simt că sunt o pasăre ce se destramă în toate zborurile și cuiburile sale. Aceste pietre de foc pe care le îmbrățișezi cine este cel bucuros, cine este cel doborât, cine a găsit și cine însetează? niciodată firul de nisip n-o să dea măsura poveștilor deșertului. unde se-ascund lacrimile unde soarele,...

Citește mai mult

am cunoscut odată un om întreg avea și el ca orice om armură de gânduri și răspântii era întreg pentru că nu-i lipsea durerea (uneori rătăcirea uneori căderea) de multe ori se întorcea nedumerit de la fântână sau dimineața îl găsea-nserat păsările îi simțeau atunci adâncirea și țineau la marginea hăului cuvinte ce l-ar...

Citește mai mult