Jurnalistul și scriitorul Joseph Sobran (1946-2010) este considerat una dintre cele mai originale și talentate voci în lumea conservatoare americană. Într-o lume care se jenează de adevăr, dar nu se rușinează de vulgaritatea adusă la nivel de nebunie, bizarerie și cutumă, Sobran s-a remarcat prin curajul de a spune lucrurile pe față. În plus, în scriitura sa, logica și umorul s-au armonizat perfect, dând o notă constantă de autenticitate și prospețime. Faptul de a fi autentic l-a consacrat printre jurnaliști, chiar dacă în alte privințe a avut mult de pierdut: uși închise la redacții, marginalizare socială și ură din partea anumitor grupuri „defavorizate”, concediere, sărăcie. Însă toate acestea nu l-au făcut să renunțe la a fi el însuși, câștigând încrederea profesioniștilor care nu s-au lăsat seduși, amenințați sau cumpărați de ideologia corectitudinii politice, și i-au consolidat renumele în rândul cititorilor.
Cartea Evul întunecat, noua moralitate (Editura Contra Mundum, București, 2020; traducere din engleză de Ninel Ganea) include o parte din eseurile scrise de Joseph Sobran pentru revista National Review, la care a colaborat între anii 1972-1991, când diferende politice „insurmontabile” au pus capăt relației profesionale. Atent la ascensiunea atitudinilor progresiste, Sobran a fost cu un pas înaintea colegilor de breaslă în analiza problemelor sociale și politice, dovedind intuiție, luciditate și, desigur, mult curaj. Expresiile critice care astăzi par simple constatări ale realităților „de pe teren” erau noutăți în anii 1980, când Sobran le-a publicat, nemaiputând accepta perspectiva prevalent anti-albă, anti-creștină (și alți „anti”) a presei. Astfel, și-a asumat un rol dificil din postura educației sănătoase, pentru care valorile morale nu sunt subiect de târguială. Iar faptul că a fost – după cum afirmă în prefață filosoful politic conservator Paul Gottfried – un stilist remarcabil, un scriitor politic și social cu un simț al limbajului inegalabil printre contemporani, l-a făcut și mai mult o țintă pentru numeroșii adversari.
Articolul ales pentru postfața semnată de scriitorul Matthew Scully îl numește pe Joseph Sobran „Bardul Dreptei americane”, considerându-l cel mai mare jurnalist de opinie din epoca sa. A scris despre teme variate: asaltul împotriva instituțiilor sociale, răsturnarea valorilor, mișcarea drepturilor nedrepte, avort, capitalism, socialism, clasă, rasă, constituție, pornografie, presă, sport, artă, personaje publice contemporane sau din trecut. A scris, de asemenea, despre creștinism și despre scriitorii pe care îi admira cel mai mult: Shakespeare, G.K. Chesterton și C.S. Lewis. Capacitatea sa de a atrage și menține atenția cititorilor reiese și din titlurile, expresiile sau frazele devenite celebre, câteva dintre ele fiind redate de M. Scully. De pildă, când doctorul nazist Mengele („Îngerul morții”) a fost găsit în America de Sud, unde practica avorturile, Sobran a scris un articol intitulat „Josef Mengele, îngerul alegerii”, făcând trimitere la mișcarea pro-alegere, favorabilă liberalizării avortului. Alte exemple: „Libertatea a ajuns să însemne puțin mai mult decât dreptul de a cere voie”; „Politica este conspirația celor neproductivi, dar organizați contra celor productivi, dar dezorganizați”; „Avortul ar putea fi numit singura problemă în care nu trebuie să fii un votant preocupat de o singură problemă”; „În Biserica Catolică este nevoie de câteva secole pentru ca o doctrină să devină dogmă. În cercurile progresiste, același proces se desfășoară în câteva luni” (pp. 247-248).
Cele 73 de eseuri din Evul întunecat, noua moralitate formează o adevărată culegere de texte incorecte politic, lăsând moștenire generațiilor viitoare intuiții de mare valoare în lupta ce se dă pentru libertate. Despre o astfel de carte, generoasă tematic și stilistic, nu poți scrie decât un „semnal”, nu o recenzie. În timp ce o răsfoiam îmi dădeam seama ce forță de atracție are un text cu miez, scris cu deosebit talent; recitind mai multe pagini, mi se păreau la fel de proaspete și actuale ca la prima vedere, dezvăluind noi valențe. Modul său de a pune problemele dovedește un spirit critic, capabil să se ridice deasupra falselor dileme impuse pe ordinea de zi, uneori într-un mod inchizitorial. De exemplu, J. Sobran susține că cei care apără „căsătoria între persoane de sex opus” trebuie întâi să sesizeze că această sintagmă este un pleonasm raportat la biologie ca prim nivel de referință. Dacă vin în apărarea căsătoriei cu argumente creștine, s-au dus prea departe, pentru că nu trebuie să fii neapărat creștin, ci doar membru al speciei umane pentru a înțelege că instituția căsătoriei este anterioară noului legământ adus de Hristos. Înaintea întrupării Sale, legile creației includ in nuce cât se poate de clar condițiile procreației, pe baza cărora toate societățile au așezat singura formă legitimă a instituției perene denumită căsătorie. Drept dovadă, chiar și precreștinii cu apăcături nefirești nu atacau instituția căsătoriei din care ei înșiși făceau parte, ci vizau o anumită apartenență de grup dictată de o lentilă strâmbă. Însă ideologia progresistă contemporană are altă perspectivă: desființarea acestei instituții, pentru că existența sa, axată în primul rând pe îndatoriri, invalidează logica drepturilor nedrepte: „Dacă asculți versiunea homosexuală, ai crede că mariajul a fost inventat pentru a le da heterosexualilor «drepturi» speciale, interzise homosexualilor – o înțelegere complet greșită și sinistră. Instituția este anterioară drepturilor atașate ei. Aproape orice societate are un anumit tip de căsătorie, pur și simplu pentru că instituția este necesară pentru ocrotirea femeilor și copiilor, și pentru distribuția ordonată a proprietății. Această necesitate socială nu este o chestiune de a inventa drepturi, ci de a defini obligații destul de elementare. Cei asupra cărora incumbă aceste obligații sunt, evident, aceia care pot avea copii. […] Căsătoria înseamnă o uniune permanentă între persoane de sex opus. Aceasta este toată ideea. Avocații căsătoriilor între persoane de același sex nu se plâng în realitate de discriminare. Se plâng de căsătorie [de obligațiile pe care le presupune, n.n.]” (pp. 217-218).
Pe această temă exprimă diverse nuanțe și în alte texte: „Oh, Doamne! Ipocrizia victoriană nu se poate compara cu cea liberală, care insistă că toate generațiile dinaintea noastră s-au înșelat. Peste noapte, trebuie să respingem ceea ce oricine știa, și încă știe. Am văzut aceeași amnezie obligatorie în ceea ce privește adulterul și avortul. Relele au devenit dintr-odată «drepturi». Și cu asta cresc copiii noștri în școlile de stat și în mass media. Știți, valorile democratice. Egalitate. Toleranță. Drepturi constituționale. Sensibilizarea opiniei publice. (…) Dar normalitatea pare a fi singurul lucru pe care incluziunea liberalismului îl exclude și pe care toleranța nu îl poate tolera [subl. n.]” (pp. 28-29).
Cartea lui Joseph Sobran nu ar trebui ratată de nicio persoană care vrea să afle ce atmosferă exista (și există) pe câmpul de luptă de unde curenții istoriei aduc și la noi aceiași combatanți, însă de multe ori ca un dat pe care trebuie să îl „integrăm” cât mai repede. Altfel suntem înapoiați; din nou. Cuvintele de încheiere (extrase din gândirea lui Sobran) ale acestui semnal de carte sunt, evident, o constatare lucidă asupra veacurilor și sperăm să nu fie și profetice: „Când moralitatea este relativă, statul este absolut. Poate că nimeni nu poate spune ce este bine sau rău, dar statul poate spune ce va pedepsi” (p. 110).
Comentarii