ceea ce îți scriu
este o simplă poveste despre rai.
în amintirea mea
el începe uneori demult,
alteori parcă de numai două-trei zile.
raiul așa cum îl știu începe neapărat iarna
și este undeva într-o câmpie
întinsă cât viața fără de moarte.
acolo ninge mereu
și lumea este făcută
ca orice lucru să pară o bijuterie
iarna copilăriei cu drumul prin nămeți,
cu o plimbare pe lacul înghețat
și cu multe căzături.
îți voi aminti câteva frânturi din rai
unde timpul nu se măsoară
și după-amiezile înseamnă o bătaie cu bulgări,
ceasuri întregi pe sanie,
coborâșuri de-a dura de pe dealul de zăpadă,
oameni reci zidiți cu mâinile goale
asupra cărora deși am suflat duh de viață
nici unul nu s-a mișcat,
mâini înghețate, obraji gata să plesnească.
în rai nu se stă deloc,
se spun tot timpul povești,
se curăță porumb în cămara încălzită
de bunici cu aure de sfinți
se adună zăpada din curte și de peste tot,
se merge la moară cu sania
se sparge lemnul ca-ntr-un ritual străvechi.
în rai totul este o bijuterie –
și fumul de pe hornuri
și copacii albi ca niște bătrâni
opriți să-și amintească de ce au plecat de-acasă,
și negrul tăciunilor și lumina
pământul,
ticăitul unui ceas nevăzut,
liniștea icoanelor,
zidurile cetății de apă.
e cumva un dans nevăzut
în serile cu lumina lor dumnezeiască,
în nopțile cu miros de busuioc uscat,
o iarnă continuă,
afumată de nucile înfipte la un capăt de sârmă
și scoase cădelnițând din plită,
iarnă aromată cu miros de mere coapte
și mereu în sărbătoare,
unde visele se construiesc cu mâna
și pentru cea mai frumoasă stea
pentru cel mai împodobit plugușor
se face un rai în rai,
de la alegerea lemnului
până la ziua de colindat
cu tot gerul în spate
și-n ghete.
raiul așa cum îl știu
începe neapărat iarna
și este undeva într-o câmpie
peste care Dumnezeu
a cernut o mână de liniște.
(din vol. Lumină sub asediu, 2023)
Comentarii