Clipire
uneori
simt că sunt o pasăre ce se destramă
în toate zborurile și cuiburile sale.
Aceste pietre de foc pe care le îmbrățișezi
cine este cel bucuros,
cine este cel doborât,
cine a găsit și cine însetează?
niciodată firul de nisip
n-o să dea măsura
poveștilor deșertului.
unde se-ascund lacrimile
unde soarele, unde ruga și toți slujitorii păcii
când o temniță ni se înfige
în umeri?
Atunci când pietrele s-au prăbușit peste noi
și fiecare
a învățat să audă:
te vei ridica din nou
ca firul de iarbă primăvara.
așteptările sub tălpi de gheață
nu vor rămâne fără rodul lor
chiar dacă nopțile par să te sfâșie uneori,
chiar dacă marginile răbdării
par să se fi tocit demult
și singur tu umpli colțul uitaților învinși
cum numai cei exilați în afara amintirii pot simți,
cei damnați să devină imaginea fără nume
lipită pe fața mată a oglinzii.
Da, te vei ridica,
poate nu în ceasul următor,
poate nu în ziua aceasta,
însă cu siguranță în anotimpul tău,
ca firul de iarbă primăvara,
când va topi orice iarnă de pe umerii și dintre umerii tăi
chemarea ce străbate adâncul și înaltul:
Lazăre, vino afară!
Lucruri ce trebuie făcute
să întreci măsura
cât să atingi marginea alpină
a cuvântului
să încerci marea cu degetul
cum încerci focurile
în preajma marilor ierni
(de unde vine începutul poveștilor)
să știi să întârzii
când îi e lumii mai drag să te sufoce
cu îmbrățișarea ei de hidră fără saț.
Sinceritate
te iubesc
pentru că ești singurul poem
ce poate plânge.
Pelerinii
odată ce ajungi plângând în această lume
ar fi prea nechibzuită așteptarea
ca cele mai frumoase drumuri ale ei
să ți se deschidă după plac
și cu toate astea nimeni nu poate spune
că răsăritul zilei nu îți aparține
precum nu poate spune
cât înseamnă ca o parte din timp
să poarte veșnic
pecetea vieții tale.
odată ce ajungi plângând în această lume
nimic nu te oprește să o birui
(îți trebuie doar o inimă
înecată în bucurie).
Un soare în plus
de-atâtea ori
prin răspântiile păcatului
ca un copil fugit de-acasă.
dulci otrăvuri se găsesc mereu pe cale
(ce dureros să crezi că le știi pe toate).
neînfrânți la timp
puii de balaur adaugă an de an
câte un rând de capete.
pe cele mai întortocheate drumuri
Dumnezeu așază
(din rana Sa)
un soare în plus.
Ușa
în timpul așteptărilor
un nou timp se poate deschide
ca în filmele cu odisee spațiale
și treceri prin găuri de vierme,
ceea ce se poate întâmpla
și mergând prin bătrânul parc,
prin cuvinte și prin inimă,
în locuri unde o amintire se poate afla
la ani lumină de alta,
precum o galaxie de această frunză,
precum un chip de umbra lui.
acesta este un culoar numai la îndemâna
celor ce știu să facă o cheie
din cele mai neînsemnate lucruri
pentru a deschide uși ferecate
cu atâta migală,
uși gravate în miniatură
pe cutele acestei vieți
atât de...
Totdeauna după aceea
sunt lucruri ce țin timpul în loc.
de nenumărate ori caut o nișă
dinspre caruselul acesta
de prefăcută bucurie, strălucire și nesfârșită beteală
către fața vie a timpului
ca atunci când te afli într-o încăpere plină
unde nu se întâmplă în esență nimic
până când îngerul aruncă din fugă
o rază pe fereastră
amintindu-ne cât de ușor ne putem păcăli
cu vorbele și ifosele noastre –
pui de păianjen ce se cred
stăpânii pivniței.
sunt lucruri ce țin timpul în loc
și fac încă din viață marea întâlnire
așa cum ochii zugrăviți în icoane
îl urmăresc pe privitor în toată încăperea
și totdeauna după aceea.
În fiecare munte
în fiecare munte există o pasăre
ce a fost împietrită,
în fiecare inimă există un înger
ce așteaptă primăvara.
ceea ce le ține laolaltă
e numai forța gravitațională
a aceleiași iubiri care a făcut
ca din nimic să răsară
trandafiri stele oceane
și dulceața privirii mamelor.
Comentarii