Ca și când ți-aș spune acum, privindu-te în ochi

încep mereu,
de la capăt
mereu
începutul.
eu doar întârzii ca de obicei
adunându-mi sufletul
de prin ierburi,
unde se ferește de ciocurile
bontoroage ale păsărilor –
pe ele nu le pot păcăli ușor.
uneori tălpile mi se lipesc
de miezul pământului,
uneori umbra mi se proiectează pe cer
provocând o altă eclipsă.
eu doar întârzii ca de obicei
adunându-mi sufletul
de prin ierburi,
unde vise-mpleticite rămân mai pe urmă
și sunt duse de furnici departe
și sunt prinse de păienjeni;
maraton al începutului mereu,
când te trezești dimineața
în lianele somnului,
încă având imprimat pe obraz carul mic;
timpul ți se leagă de glezne,
face două trei noduri
și te pune să sari
și te pune să stai.
de-aceea, ca de obicei
mama se roagă
(crezând că n-o văd)
să mă prindă de mâna sufletului
Dumnezeu.