„Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii — se vor desființa; darul limbilor va înceta; știința se va sfârși. Pentru că în parte cunoaștem, în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce este desăvârșit, atunci ceea ce este în parte se va desființa… Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil; Dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului…”
Cuvântul Mântuitorului, Sfânta Predanie și mărturiile sfinților ne sunt călăuze
În ceea ce privește, mântuirea sufletească, creștinii, indiferent de treapta divino-umană pe care se află, ancorați temeinic în învățătura creștină străbună, autentic dreptslăvitoare, și în Sfânta Predanie, pe aceasta o încredințează cu mare grijă, smerenie și îndelungă răbdare, numai arhiereilor, preoților și duhovnicilor vrednici de încredere, care la rândul lor sunt credincioși pe deplin învățăturii Mântuitorului Hristos, drept învățând și săvârșind cuvântul Adevărului Său, doar după voia Lui cea dumnezeiască și nu după a noastră cea omenească. Cum ar putea fi altfel, de vreme ce miza este însăși soarta sufletului nostru în veșnicie?
Cine ar comite imprudența greu reversibilă, câteodată și ireversibilă, de a încredința călăuzirea sa sufletească unor păstori în care nu-L văd deloc pe Domnul Hristos, ci observă în ei niște simpli manageri, care vorbesc despre Dumnezeu, uneori cu mult meșteșug ritoricesc, sacrificând fondul evanghelic inestimabil, în favoarea unor forme persuasive de elocință amăgitoare, fiindcă în mod vădit nu-L cunosc pe Dumnezeul Cel veșnic Viu, ci doar, o spunem cu durere, se folosesc nesăbuit de numele Lui! Însuși Mântuitorul ne-a prevenit pe toți să nu fim ca cei care Îl slăvesc doar cu buzele, dar cu inimile stau departe de El…
Acestea sunt cuvintele Mântuitorului, iar El nu ni le-ar fi spus, dacă nu ar fi existat și pericolul strecurării fraților înșelători în mijlocul Bisericii Sale, precum ne învață și Sfântul Apostol Pavel, «gura și trâmbița lui Hristos» și Apostolul neamurilor. Dacă închinătorii simpli sunt atât de exigenți cu mântuirea lor, cunoscut fiind faptul că toți credincioșii în duh și adevăr cunosc și recunosc glasul inconfundabil al Păstorului Cel Bun, apoi cu cât mai mult oamenii de știință și conștiință vor aștepta din partea duhovnicilor timpului nostru să fie adevărate modele de trăire hristocentrică și reală iubire și devoțiune pentru misiunea lor sacerdotală de-o importanță covârșitoare, dar să fie și capabili, cu harul lui Dumnezeu, să întindă către ei punți cognitive luminate, morale și durabile, printr-o cunoaștere duhovnicească profundă, pe care unii dintre marii călăuzitori ai neamului nostru, cu viață sfințită și sfințitoare, au avut-o și o au?
Iată o mărturie, extrem de încurajatoare și scumpă tuturor creștinilor înviați lăuntric, a Cuviosului Sofronie, făcută spre sfârșitul vieții: „Nu există o luptă duhovnicească mai anevoioasă, mai dureroasă decât lupta triumfului Iubirii lui Hristos. Ea începe în noi înșine, și apoi trece în lumea întreagă. Ca origine, această Iubire nu este de pe pământ, ci din Cer. Într-însa se află sensul Ființei Dumnezeului Însuși, Care ne-a dat porunca să iubim. Ascensiunea duhovnicească în Împărăția Iubirii Necreate a lui Dumnezeu necesită o foarte îndelungată nevoință ascetică. Acestei «ascensiuni» îi întrezărim o oarecare analogie în urcușul obositor pe un munte abrupt, în munca creatoare a artiștilor talentați în toate domeniile artei, în munca asiduă de mulți ani pentru dobândirea cunoștințelor științifice, ca și în alte domenii asemănătoare.
Și dacă oamenii, în majoritatea cazurilor, merg cu bună inimă către jertfele de tot felul pentru dobândirea unor valori materiale temporare sau pentru o situație socială privilegiată, atunci nu-i cazul să ne mirăm de necesitatea unor sforțări și mai mari pentru dobândirea valorilor netrecătoare ale Împărăției lui Dumnezeu, după cuvântul Domnului: împărăția lui Dumnezeu se ia cu sila și cei ce se silesc o răpesc» (Matei XI, 12). Lumina m-a cercetat în Sâmbăta Mare (1924) după împărtășire și eu am simțit-o ca pe o atingere a veșniciei divine de duhul meu. Liniștită, plină de pace și iubire, Lumina a rămas în mine trei zile. Ea a risipit întunericul care stătea în fața mea, întunericul neființei. Eu am înviat; și în mine, odată cu mine a înviat toată lumea. Cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur de la sfârșitul Liturghiei pascale mi s-au înfățișat în puterea cutremurătoare: «A înviat Hristos, și nici un mort nu este în groapă» (N. n. - Sau cele al Sfântului Ioan Damaschin: «Moarte, moarte, mai bine te-am numi noi pe tine viață»).
Obosit până atunci de de vedenia morții obștești, începeam să retrăiesc în acel moment, zicând: da, și sufletul meu a înviat și eu nu mai văd pe nimeni mort… Dacă astfel este Dumnezeu, atunci mai degrabă trebuie să lăsăm repede toate și să căutăm numai unirea cu El. Cu toate că sunt neînsemnat din toate punctele de vedere, dar faptul este fapt: Dumnezeu Tatăl a avut milă de mine, cum în general Îi este milă de toți cei cu inima zdrobită (Psalm 50, 19). El, Tatăl, m-a dus pe mine la iubitul Său Fiu, iar Fiul m-a ridicat din căderea mea nenorocită (Ioan VI, 37 - 40; 44 - 47), Duhul Sfânt, Care din Tatăl purcede, mi-a dat să trăiesc «marea taină a dreptei credințe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul».
Acum știu că, înafară de această credință, stările trăite de mine ar fi fost excluse. Și chiar într-o experiență insuficientă este posibilă credința, care crește în continuare în puterea revărsării harului asupra omului. Mărturisesc că, atunci când, printr-o puternică repulsie față de mine însumi așa cum sunt, toată ființa mea se afunda în rugăciunea către Mântuitorul Hristos, smulgându-mă din ghearele de menghină ale patimilor și materiei, atunci simțirea veșniciei divine era atât de clară, încât nici o logică sau psihanaliză nu pot clătina evidența. De ce vorbesc despre logică și psihanaliză? Pentru că prima nu dă voie să crezi decât în omul istoric, care se poate vedea și pipăi (I Ioan 1, 1), care poate fi omorât, spânzurat pe cruce, ca un tâlhar, fie El chiar Creatorul cosmosului nemărginit.
A doua, psihanaliza, ne încredințează că nu este necesar să dăm crezare trăirilor proprii (N. n. - Deși ea dă o crezare entuziastă propriilor postulate, vai, atât de nesigure, din moment ce mărimile nemăsurabile ale ființei umane rămân înafara mijloacelor psihanalitice!). Dar, după cum spune Starețul Siluan: o asemenea lumină, o asemenea iubire, o asemenea putere de viață și o asemenea înțelepciune nu pot proveni decât dintr-un Început adevărat al tuturor celor existente. Starețul Siluan a fost un om neobișnuit de dotat; dar și eu, cu toate că sunt de o mediocritate vrednică de plâns, pot oarecum judeca cele ce sunt accesibile duhului omenesc și; de asemenea, gândirii noastre și psihicului nostru.”
Astfel de mărturii ale unor mari nevoitori creștini, îndelung cumpănite prin filtrul extrem de exigent al experienței bimilenare a Bisericii dreptslăvitoare și altele asemănătoare (Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama, Fericitul Arhiepiscop Antonie Mărturisitorul, Sfântul închisorilor Valeriu Gafencu și mulți alții), precum și trăirile duhovnicești reale ale unor creștini trăitori contemporani cu noi, care din smerenie și luminată ascultare nu vorbesc despre experierile lor sufletești; dar prin viața lor hristocentrică cultivată cu grijă, ne sunt îndemn și întărire în mijlocul încercărilor de tot felul și ne dovedesc că Biserica strămoșească este vie, ridicând mereu alți sfinți din mijlocul neamului nostru, sfinți descoperiți de Sus, în tradiția Sfintei Predanii, prin descoperire dumnezeiască și îndelungă cercetare duhovnicească și sfătuire sinodală; nicidecum crezuți fericiți și sanctificați, după criterii omenești, în regim de urgență, căci ceea ce este de la Dumnezeu durează, iar ceea ce este de la oameni dispare.
Singurul criteriu: valabil al scării noastre lăuntrice ne este oferit de cuvintele Mântuitorului: «Iar Eu vă spun: iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blesteamă, faceți bine celor ce vă urăsc pe voi și rugați-vă pentru cei care vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri. (…) Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este» (Matei V, 44 - 48). Oare savanții autentici nu cer și așteaptă același lucru din partea emulilor și discipolilor lor? Nu le doresc în mod generos desăvârșirea, pe cât posibil omenește, fiecăruia în domeniul său de activitate, îndemnându-i în același timp spre o mare rezistență la adversitățile de tot felul? „Avem de ales una dintre aceste două căi: ori, să ne îndepărtăm de Dumnezeu, și să murim duhovnicește; ori, în năzuința spre El, să murim pentru lumea aceasta. În această «murire» se află crucea noastră, răstignirea noastră. În eforturile lor pentru a ajunge la realizarea idealului pe care și-l reprezintă, mulți pier, cu toate că e vorba numai de un triumf vremelnic. Dar creștinul, cu libertatea duhului său nemuritor dobândită în Dumnezeu, este gata să sufere pentru realizarea adevărului suprem. În aceasta constă demnitatea creștinului, căci ceva asemănător nu se întâlnește în lumea naturală…”
Numai în acest fel, mergând pe calea împărătească, cu smerită cugetare, bărbăție duhovnicească, dreaptă socoteală și îndelungă răbdare, noi toți putem afla că există și o știință a Duhului (ca și o cultură a sa, precum bine zice Părintele Rafail Noica) mai presus de toate științele pământului, întrucât ne poartă sufletele spre Țările de Sus.
Originea transcendentă a sufletului omenesc
În «Teologia dogmatică ortodoxă», vol I, scrisă de Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, găsim aceste adânci limpeziri, expuse cu simplitate, deși nu e deloc simplu să fi simplu, mai cu seamă în teologie, dar și în știință:
„…De câte ori licărește pentru conștiința noastră transcendența divină, ea ni se impune în această calitate a sfințeniei coborâtă la noi, greu de definit prin concepte și prin cuvinte, dar experiată în oarecare fel. Însăși sfințenia e ceva transcendent lumii și de aceea însăși transcendența o experiem ca sfântă, deși e coborâtă la noi și ne atrage în Sus. Sfințenia însăși prezentă în lume e dovada unei ordini transcendente. Poate că în nimic nu se trăiește acel cu totul altfel, acel mister producător de teamă al realității divine, ca sfințenia care îmbracă revelarea Sa.”
Și mai departe: „…Lucrurile sunt raționale cu acest dublu scop: de a fi de folos omului pentru a se întreține biologic, dar și în scopul de a spori spiritual prin cunoașterea sensurilor și al conformității tot mai înalte a lor cu el și al ultimului sens al lor care este Dumnezeu, Care răspunde cel mai deplin setei de împlinire infinite a omului. Sensul lucrurilor i se lărgește prin faptul că ele constituie conținutul gândirii comune și al comunicării verbale cu ceilalți, deci al comuniunii tot mai intime în general, al acordului pe care îl realizează cu ceilalți pe baza lor, al îmbogățirii și unirii spirituale reciproce.
În ceea ce privește originea sufletului, Părintele Dumitru Stăniloae, socotit nu doar de ortodocși, ci și de catolici, poate cel mai important teolog al secolului al XX-lea, scria: „E drept că Geneza ne spune că Dumnezeu a format întâi trupul omenesc din țărână și apoi a i-a insuflat sufletul. Dar aceasta trebuie s-o înțelegem în sensul că de când a început să se formeze trupul omenesc, cu o complexitate biologică maximă, a avut în el sufletul insuflat de Dumnezeu, prin care Dumnezeu a contribuit în mod special la realizarea organismului biologic uman de maximă complexitate. De aceea, formarea trupului e considerată în Geneză ca un act creator special al lui Dumnezeu. Aici lucrarea creatoare a Logosului dumnezeiesc nu a mai constat numai într-un nou impuls și într-o nouă putere dată raționalității generale a lumii create, pentru a produce noi forme analoage ale raționalității Sale divine, ci a intrat EL Însuși ca subiect în relație dialogică creatoare cu un subiect creat ce este chip văzut al subiectului său sufletesc, aducând la existență sufletul omenesc odată cu trupul. În acest fel s-a putut concentra în noul subiect nu numai expresia întregii raționalități plasticizate a lumii, ci și calitatea de purtător conștient al acestei raționalități.
Logosul divin dă început să vorbească cu un chip creat al Său, ca subiect, ca ipostas, creându-l sau chemându-l la existență și acest chip s-a manifestat de la început într-un organism biologic, care a început să se formeze. Prin această omul stă într-o relație conștientă, într-un dialog conștient pentru a produce în lume tot felul de transformări voite, după asemănarea cu Dumnezeu. Noile persoane umane se nasc apoi dintr-o pereche de alte persoane umane, prin puterea lui Dumnezeu care intră în dialog cu ele.
Datorită faptului că nici o clipă nu există nici sufletul singur, nici trupul, învățătura creștină preferă să vorbească nu de spiritul omului, ci de suflet. Căci prin spirit s-ar înțelege o entitate care n-are nici o calificare ce s-ar datora coexistenței cu trupul. De aceea, pentru învățătura creștină spiritul nu este în om o entitate deosebită de suflet, ci, funcțiile superioare ale sufletului, dedicate mai puțin îngrijirii trupului și mai mult gândirii care se poate înălța până la gândirea Creatorului Său.”
În «Ambigua», Sfântul Maxim Mărturisitorul, poate cel mai profund, clar și subtil teolog al Bisericii dreptslăvitoare, „consideră că omul e constituit de la început din suflet și trup, pentru că el este de la început ipostasul om, constituit din amândouă. Nici o parte a ipostasului om nu vine la existență mai târziu, căci aceasta aceasta ar transforma pe amândouă când s-ar uni, iar omul nu ar fi om înainte de unirea lor. Pe altă parte, Sfântul Maxim declară că sufletul și trupul nu se pot uni sub presiunea unei forțe exterioare, nici a unei afinități naturale, căci în ambele cazuri unirea lor s-ar datora unei forțe impersonale lipsite de libertate, și în acest caz nici omul n-ar fi o ființă liberă. Sufletul și trupul vin la existență deodată, la început prin creație, iar după aceea prin naștere și prin voia lui Dumnezeu, dar nu ca o unitate de substanță, ci ca o unitate formată din amândouă.”
„De altfel, însuși sufletul viu, insuflat omului, este văzut de Sfântul Grigorie Palama ca veșnic viu, nemuritor și înzestrat cu harul dumnezeiesc (…) Dar ce înseamnă viu ? Veșnic viu, nemuritor, adică rațional (cuvântător). Căci nemuritorul este rațional. Și nu numai aceasta, ci înzestrat cu barul dumnezeiesc. Căci așa este cu adevărat viu sufletul. Iar aceasta este identic cu după chipul, iar, de voiești, și după asemănare. Rațiunea are tendință să continue în veci a cunoaște, cuvântul are tendința să vorbească în veci.”
După Sfântul Grigorie de Nazianz „noi suntem din neamul lui Dumnezeu”; Sfântul Maxim Mărturisitorul „explică aceasta în sensul că noi avem ca principiu și cauză Rațiunea Divină sau Cuvântul lui Dumnezeu”, iar Sfântul Grigorie de Nyssa „leagă participarea de înrudire”, spunând: „E ceva care înrudește pe om cu Dumnezeu, Căci pentru a participa la Dumnezeu este indispensabil să posede în ființa sa ceva ce corespunde Celui participat”. În sfârșit, „Patriarhul Calist leagă de participare și de înrudire, dialogul în iubire, spunând că lui Dumnezeu ca iubitor Îi corespunde din partea omului: «Iubesc, deci sunt om»”.
Așadar, putem constata, cu relativă ușurință, cum teologia autentic dreptslăvitoare cheamă omul la iubire, teologhisire, sfințire și teoforie, iar știința luminată de Dumnezeu invită la cunoașterea sublimității Creației, ajungând în cazurile fericite tot la cunoașterea, iubirea și slujirea închinate lui Dumnezeu, pe când filosofiile autonomiste, antitrinitariste, panteiste, impersonaliste și solipsiste, oricât de persuasive, fascinante și perseverente ar fi în formă, eșuează în cele din urmă în spații tot mai virtuale, vecine cu alienarea ființei umane și chiar proiectarea ei în întunericul cel mai dinafară, fiindcă din nefericire și în mod tragic «cei care se joacă prea mult de-a fantoma, ajung sigur fantome!» (Villiers de L'Isle-Adam).
După Paul Evdokimov, «în chipul nostru (nealterat) vedem reproducerea misterului trinitar negrăit, până la nivelul profunzimii unde omul devine o enigmă pentru sine însuși». «Căci e mai ușor să cunoști cerul decât pe tine însuți» (Sfântul Grigorie de Nyssa), arât de mare este taina persoanei umane, omul fiind cununa creației lui Dumnezeu, chemat fiind la ranguri divino-umane de negrăit, la preoția sfințitoare (prin arhierei, preoți și diaconi), la preoția lucrătoare (prin toți creștinii cu fapta) și la preoția împărătească, pe care o dăruiește Dumnezeu cui vrea, când vrea, cum vrea, cât vrea și unde vrea, pentru că precum din Dumnezeu cunoaștem doar energiile Lui necreate, așa și din om cunoaștem numai energiile umane, și pe acelea nedeplin și numai printr-o anevoioasă și adeseori chinuitoare experiență personală…
Pe unii cugetul smerit și «voința liberă îi păzesc în cele Sus», chemându-i spre o negrăită bucurie duhovnicească și înțelepciune, pe alții cugetul trufaș și «libertatea alegerii» îi împing spre o cumplită și «indefinită adâncime tenebroasă» (Părintele Dumitru Stăniloae), fiindcă răul cel mai mare este înstrăinarea de Dumnezeu!
Am auzit cu toții, de nenumărate ori, această confesiune dureroasă, aparținând unor oameni de toate rangurile sociale, de la vlădică și până la opincă: „Am tot ce vreau pe plan material și profesional, îndeplinindu-mi orice dorință în lumea aceasta, dar pacea lăuntrică și bucuria sufletească îmi lipsesc”. Mai tar, dar auzim și o mărturisire diametral opusă: „Am doar atât cât mi-a dăruit Dumnezeu, dar cu mila Lui pacea și bucuria nu-mi lipsesc!”. La o sumară cercetare, aflăm că primii oameni sunt necredincioși, puțin credincioși sau răi credincioși, iar ceilalți sunt toți credincioși cu fapta, pe diferite trepte ale slujirii creștine caritabile.
Dimensiunile exhatologiei particulare și universale
Se spune, printr-o străveche experiere creștină, că intrările și ieșirile în lume aparțin în întregime lui Dumnezeu, iar în intervalul dintre ele omul își poate pregăti fericirea veșnică sau nefericirea veșnică, după cum sufletul său va alege, prin liber-arbitrul cu care a fost înzestrat; dar ontologic inestimabil, pe care numai în acest scurt timp terestru îl putem valorifica la maxim în sens mântuitor, fiindcă după moarte nu mai există căință, ci doar o așteptare înfrigurată a sufletelor, plecate la cele veșnice fără pregătire, la Milostivirea lui Dumnezeu și la rugăciunile Maicii Cuvântului și ale tuturor Sfinților, care i-au bineplăcut Lui din veac.
Învățătura creștin-ortodoxă ne vorbește limpede despre „evenimentele legate de sfârșitul vieții omului pe pământ și de mântuirea lui (eshatologia particulară), precum și despre realitățile ultime ale sfârșitului lumii (a doua venire a Domnului, învierea morților, judecata universală, cer nou și pământ nou, viața veșnică și chinurile veșnice), când lumea începe din nou, având ca scop nu sfârșitul, ci eternitatea (eshatologia universală)”.
În «Teologia dogmatică ortodoxă», vol. III, «patriarhul teologiei ortodoxe», cum atât de inspirat îl numea vrednicul de amintire Patriarh Teoctist pe Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, scria: „Dumnezeu a creat lumea ca să o desăvârșească, nu ca să o lase veșnic într-o formă relativă. El nu a creat pe oameni, ca să-i desăvârșească numai pe unul câte unul trecându-i prin moarte, și numai în sufletul lor, ci pe toți împreună și în ființa lor întreagă, deci și în trupul legat de cadrul lumii. Numai așa va fi desăvârșit deplin omul ca om. În aceasta va consta împlinirea ultimă a scopului unirii intime a Fiului lui Dumnezeu cu lumea prin întruparea și prin învierea Sa cu trupul, ca parte a lumii. Numai ducând-o la desăvârșire, Dumnezeu împlinește, planul creațiunii lumii și al îndumnezeirii ei în Hristos, după ce prin ajutorul dat de El s-a împlinit în forma actuală a ei tot ce se putea împlini pe pământ, pentru a face străvezii rațiunile ei divine. Viața noastră își găsește sens numai dacă trece prin moarte la plenitudinea unei vieți eterne. Dar această plenitudine nu o poate obține omul dacă nu o poate trăi și în trupul său înviat și eliberat de coruptibilitate. Căci viața completă umană e viața în trup, care dă o complexitate specifică existenței umane și îl face pe om apt să dea vieții spirituale o frumusețe în bogăția și armonia formelor văzute.
Valoarea unică și completă a vieții umane în trup a pus-o în lumină Fiul lui Dumnezeu care a asumat trupul omenesc și l-a înviat pentru veșnicie. Dumnezeu a justificat astfel crearea materiei pe care, prin asumarea trupului și prin învierea lui, o ridică pe planul participării culminante la spiritualitatea Lui, nelăsând trupul individual pradă descompunerii eterne. Dar învierea cu trupul a persoanei omenești individuale nu poate avea loc decât în solidaritate cu prefacerea întregii substanțe a cosmosului, adică la sfârșitul chipului actual al lumii. Mântuitorul Hristos a înviat pentru a pune în fața noastră perspectiva și nădejdea învierii și a Se face izvorul puterii de transfigurare a cosmosului actual și al învierii trupurilor noastre. Hristos cel înviat este prin El însuși începutul și profetul sfârșitului vieții actuale a lumii și al ridicării ei în plenitudinea vieții în Dumnezeu.
Componentele eshatologiei universale sunt deci acestea: desăvârșirea lumii trecute prin sfârșitul formei actuale; a doua venire a Îui Hristos; învierea generală a morților și schimbarea trupurilor celor de pe pământ; Judecata universală din urmă; viața veșnică întru fericire sau nefericire. Dintre ele, cel puțin primele trei vor avea loc într-un fel de simultaneitate. Dar cauza tuturor va fi a doua venire a lui Hristos. Sau Hristos va veni a doua oară întru slavă pentru a le produce pe toate celelalte. Întrucât la vedere, prima componentă a lor va fi sfârșitul lumii, deși cauza ascunsă a ei este Hristos care vine a doua oară, e bine să se vorbească întâi despre sfârșitul lumii”. Acest sfârșit al lumii trebuie conceput în sensul arătat de Sfântul Grigorie Palama: „Fără să dispară material, lumea va fi atât de scăldată în spiritualitate, încât nu spiritul va fi văzut prin materie, ci materia prin spirit”.
Moartea pentru cei înviați nu există
Arhimandritul Paulin Lecca, om cu o viață dostoievskiană și unul dintre cei mai luminați ieromonahi ai noștri, duhovnic iscusit cu o viață hristocentrică reală și cu o inteligență teologico-culturală vie, scria într-o lucrare a sa intitulată «Ce este moartea?» aceste gânduri-lumină, pe care ni le comunica cândva cu o simplitate și liniște patericale în cimitirul mânăstirii Arnota, pe vremea în care era stareț:
„Oamenii încă de pe pământ sunt morți sau vii sufletește. Deci, ce este moartea, ca fenomen? Doar o parte a ființei omului, care nu mai activează, este pusă la păstrare, ca un tezaur ce se îngroapă, ca un grăunte ce se seamănă în pământ până îi sosește ceasul de germinare. Sufletul este însă viu, căci Dumnezeu «nu este un Dumnezeu al morților, ci al viilor» ne spune Iisus. Deci toți sunt vii înaintea lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi viață dincolo de mormânt, la ce ar sluji virtuțile? Care este scopul vieții pe această lume? Așa-zisa civilizație modernă nu vrea să mai creadă în viața viitoare, în nemurirea sufletului. Ea a adus o înlesnire a traiului de toate zilele, dar i-a răpit sufletului credința și nevinovăția.
Dumnezeu nu a creat pe om numai ca să apară în lume, să-și satisfacă poftele și apoi să piară. Un asemenea Creator, care a dat fiecărui om creat de el un rost, un sens, o lege, un echilibru, nu putea să-l creeze pe om la voia întâmplării, doar pentru satisfacerea instinctelor lui. Dumnezeu i-a dat gândire, această forță creatoare asemenea Lui, ca s-o folosească numai pentru corpul său pieritor? Ar fi cumplit să credem așa și numai un om complet supus viciilor poate admite aceasta. Omul a fost creat pentru nemurire, pentru veșnicie, iar viața pământească nu este decât o pregătire a nemuririi. Viața viitoare nu este de fapt decât continuarea celei de pe pământ, într-o formă și o lume nouă, în condiții cu totul diferite. Viața viitoare, după obșteasca Înviere, este o continuă sporire în bine pentru cei drepți, prin harul lui Dumnezeu.
Prin substanța sa, sufletul este o ființă individuală și nemuritoare, ca și Creatorul său, Care este veșnic. Ideea că există viață viitoare este intim legată de de ideea veșniciei și a nemuririi sufletului. Cel ce crede, își începe viața sa veșnică pe pământ și va trăi veșnic, iar cel ce nu crede este condamnat deja de pe pământ și este mort pentru viața veșnică.
Aceste idei, de nemurire a sufletului și de viață dincolo de mormânt, sunt idei inerente spiritului omenesc, idei ce aparțin omenirii întregi și sunt intim legate de religia tuturor popoarelor pământului, a tuturor timpurilor și a tuturor gradelor de civilizație. Toate religiile păgâne recunosc locuri de recompensă și pedeapsă după moarte. Omenirea Vechiului Testament și-a întemeiat convingerile pe revelația divină conținută în Sfânta Tradiție. (…) Moise este primul care a scris despre ele în Pentateuhul său, fiind inspirat de Dumnezeu. Sfântul Ioan Hrisostomul spune că ideea de viață viitoare a fost comună omenirii dintotdeauna. «Credința în remunerarea fiecăruia după faptele sale în viața viitoare, este împărtășită de eleni, de barbari, de poeți și de filosofi în general, de tot neamul omenesc». Socrate, marele filosof păgân, spunea: «Am buna nădejde că pe cei care s-au săvârșit din viață îi mai așteaptă ceva, și anume ceva mai bun pentru cei buni decât pentru cei răi».
Cuvântul lui Dumnezeu este adevărul și izvorul tuturor cunoștințelor, Mântuitorul Hristos spune: «Eu sunt Lumina lumii; cel ce-mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții». Moise, cel dintâi care pune în scris revelația divină, scrie: «Dumnezeu i-a zis lui Avraam: vei trece la părinții tăi», adică sufletul se va alătura sufletelor strămoșilor săi care sunt în șeol. Și așa scrie Moise și despre Isaac. Și Ecclesiastul zice: «Mai înainte de a se întoarce pulberea în pământ, cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, la Cel ce l-a dat pe el». Iov, de asemenea vorbește despre nemurire, în Vechiul Testament.
Dovada incontestabilă și definitivă a nemuririi sufletului este Mântuitorul Iisus Hristos însuși, învierea Sa, baza creștinismului. El este noul Adam, întemeietorul unei noi generații de oameni. El a înviat din morți și a dat prin aceasta universului întreg proba vizibilă, de necontestat, a unei vieți dincolo de mormânt. Moartea nu există pentru cei care cred în Domnul Iisus Hristos. Vechea glorie a morții este distrusă și viața viitoare își găsește expresia vizibilă pe mormântul fiecărui creștin, în simbolul pe care îl întruchipează crucea de la căpătâi. Crucea este arma care a distrus moartea, crucea ne-a adus învierea și viața veșnică, Crucea Mântuitorului Iisus Hristos este mântuirea noastră și toți cei ce o venerează și se așează sub scutul ei sunt salvați de distrugerea veșnică.
«Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu-l pot ucide» ne spune Mântuitorul Hristos, ci «temeți-vă de cel ce poate ucide și trupul și sufletul», adică de cel rău, care ispitește necontenit pe om, până la capăt. Cel ce nu crede în Dumnezeu, nu crede nici în viața viitoare și nici în răsplata viitoare, (…) De pe pământ, deci, începe veșnicia!”.
Din «Istoria Bisericească Universală» scrisă de Părintele Profesor Mircea Păcuraru, dar și din cântările pascale din Duminica a doua după Paști (a Sfântului Apostol Toma) aflăm un detaliu copleșitor de-o măreție sfântă, dincolo de orice sublimitate umană, precum au fost atâtea altele în istoria Creștinismului sfințitor, slujitor și luptător, consemnate în «Actele martirice»: Sfântul Apostol Toma, care a propovăduit Evanghelia prin ținuturile Indiei, a avut o moarte mucenicească de-o cruzime înfricoșătoare din partea torționarilor săi; după ce a fost jupuit de piele pe viu, a fost aruncat pradă crocodililor.
Atunci, Sfântul Apostol a strigat cu o certitudine de foc dumnezeiesc, pe cate nu o au decât cei înțelepțiți prin harul lui Dumnezeu, ce și-au ars toate iluziile omenești: Hristos a înviat! Aceste cuvinte au un singur răspuns până în zilele noastre, cu serioase temeiuri teologico-culturale, din partea tuturor creștinilor înviați lăuntric, dar și al tuturor celor chemați la Ospățul acesta ceresc unic, mai presus de orice înțelegere și bucurie pământească: Adevărat a înviat!
„Să nu uităm, deci, că numai celor ce L-au iubit pe Dumnezeu și pe aproapele, Dreptul Judecător le va spune: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii» (Matei, 25, 34). Dumnezeu să ne ajute tuturor să auzim la Ziua Judecății acest cuvânt dulce și sfânt, care ne dă dreptul să fim în veci în lumea sfinților și în lumina pururea veșnică. Amin.”
Acesta este răspunsul mântuitor, luminat, limpede, sincer, generos, tranșant și nenegociabil al Bisericii dreptslăvitoare și al tuturor creștinilor cu fapta, din toate timpurile și din toate locurile pământului, adresat întregii umanități, ca o chemare divino-umană copleșitoare la Taina Învierii, precum cea a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care a rostit pentru toți, până la sfârșitul veacurilor, și acest cuvânt nebiruit și tainic: «Cerul acesta și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece!».
Acum, în această răscruce vădită a istoriei umanității și a cercetării noastre lăuntrice, oamenii rugăciunii care i-au bineplăcut lui Dumnezeu din veac, au mai mult ca oricând misiunea să se roage, în duh și adevăr, cu vreme și fără vreme, printr-o adevărată mucenicie sufletească, eroică și istovitoare, smerită și tăcută, responsabilă și larg cuprinzătoare, iubitoare și învietoare, compătimitor-nepătimitoare, pentru toate sufletele omenești care încă se chinuie cumplit în noaptea grea și apăsătoare a necredinței, pentru ca toți să vină la cunoștința Adevărului și să învieze sufletește, precum stă scris în Evanghelii.
În puținăciosa noastră înțelegere teologico-culturală, de acum un mare rol în salvarea sufletelor îl pot avea oamenii de știință, creștini cu fapta, care în văzul lumii, cu prestigiul lor intelectual imens, pot deveni adevărate făclii călăuzitoare pentru cei mici, mulți și împovărați de grijile vieții, uneori până la limita insuportabilului, pe care atât de mult îi iubește Împăratul Vieții! Și oare ce motiv rațional, moral și real l-ar putea împinge pe oricare dintre noi să aleagă în locul vieții veșnice în bucuria cea neînsetată, osânda veșnică despre care Sfântul Teofilact scria cu durere: «Viermele și focul ce muncesc pe păcătos în gheenă sunt conștiința sa!».
În urmă cu mulți ani, un frate al nostru care primise o inimă nouă din lumina vie și veșnic cugetătoare în locul celei vechi, ce-i ajunsese un lac de lacrimi, ne-a încredințat un poem alcătuit din esențele tari și nebiruite ale jertfelniciei binecuvântate și lucrătoare:
Mireasma liniștii — în noi și-n jur — fără măsură!
Și gânduri albe, moi, tăcute,
Acoperind întreagă vremea:
Zburând, smerite, insulele vii
Din apa Cerului desprinse
Înnăbușesc, albind durerea…
Sunt singur, alb păzit, lângă cereștile hoare,
În inimă-mi întru mirare ajuns!
Iluminat de liniști prin Adevăratul
Soare
Nimic nu mă mai doare,
Durându-mă mai tare!
Vă dărui totul, mă topesc pe mine,
Alin din vechi izvoare…
Cine a făcut măcar o parte din drumul acestui fericit frate al nostru asediat de har, va înțelege cu bucurie totul, chiar și sensul adânc regenerator al tradiționalismului său simplu, ferm și tranșant…
Sfânta Mânăstire Frăsinei
8 mai 2010
Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan,
Cuviosul Arsenie cel Mare
AXA AFIRMĂ – NU RĂSTĂLMĂCEȘTE ȘI NU ÎȘI ÎNCHIPUIE
Comentarii