Poetul

Marele violoncel de nenufar,
din a cărui coastă m'am născut,
îngerii'l căutau pe un hotar
de mărgăritar și crin zăcut.

Port sărutul dimineților pe buze,
pasul meu pe flaute să calce.
Mările mi-au încrustat în piept meduze
și pe tâmple mi-au suflat cununi de alge.

Am descins din hoinăreala de văpae
a cometei haimanale prin rubine.
Umbre mă gonesc să mă despoae
de frunzișul de-aurori sburlit pe mine.

Veacu-mi stinge coastele solare
din speteze aurii de curcubee,
ca să-mi spargă felinarele pe care
le-am adus din mari casiopee.

Anii lumi cască negre funii
să-mi sugrume lebede, gazele.
Pajuri verzi vin din tărâmul lumii,
sfârtecându-mi măruntaele cu stele.

Mă alungă roți locomotive
și mă fluieră furnale și maidane
curg lumină printre rotative
străzile mă scuipă din burlane.

Nu am inimă ci rana unei rodii,
ciugulită de luceferi și poeme.
Gardurile când mă latră cu jigodii,
plâng privighetori în os cu steme…

Numai florile - când trec cântând - se-adună
și doar noaptea cresc pe cer și mă resfir
proectându-mă, înalt de vis, pe lună:
Umbră uriașă de safir.