Priveam, la televizor, marți dimineața (29 iunie 2010), pe la ora 11, două,„seturi” de imagini:
1. Pe de o parte, în josul ecranului, parlamentarii (cică „români”!) se păruiau pentru „buricul pământului”: CINE SĂ FIE DIRECTOR LA SRR ȘI LA SRTV! După ce oftaseră satisfăcuți, în urma votului UNANIM!, prin care tăiaseră gâtul bugetarilor, prin reducerea salariilor cu 25% și „săltarea” TVA-ului, de la 19 la 24% - mai apoi, Sebastianul Vlădesc' al Finanțelor glumea și se hlizea, libidinos și slinos, cu ziariștii, într-o conferință de presă (măcelarul cu măcelăriții!) - de-ți era mai mare greața!!! (după care, parlamentarii s-au păruit pentru cine să facă parte din „grupul de prietenie cu Republica Iraq”, pentru care „prietenie”, „domniile lor idioții” suplimentează, an de an, trupele de slugoi, aserviți crimei ambulante, care sunt SUA! — DEMENȚĂ TOTALĂ, DESĂVÂRȘITĂ!);
2. Pe de alta, în partea de sus a ecranului, se anunțau morții luați de apele turbate; 14 morți într-o singură noapte! — și case năruite ori chiar spulberate de ape, și bușteni intrați (precum niște duhuri sălbatice și prădalnice ale întunericului, ale iadului ori, pur și simplu, ale beznei necunoscutului), dimpreună cu zeci de tone de mâl și noroi, în fostele gospodării ale mii și mii de oameni sărmani, din Nordul României (Botoșani-Dorohoi, Suceava-Boroaia, Milișăuți, Pătrăuți, Iași-Podu Iloaiei…) apoi dinspre mijlocul Moldovei (Roman, Săuceni-Bacău…), apoi din Caraș-Severin și Timiș.
Năhlapii (săltând zvârcolit, precum șerpii plini de veninul unei tainice, năvalnice răzbunări) - ajungeau mai sus de brâul bieților oameni, care se azvârleau în vâltoare (dimpreună cu pompieri, jandarmi și polițiști, care nu ascultau neapărat de vreun ordin; ordinul ar fi venit din partea celor ce le retezaseră gâtul, furându-le, printr-o fulgerătură de nemernici, numită „ordonanță de urgență”, un sfert din munca, dreptul și riscul vieții lor — ci ascultau de glasul ascuns al omeniei, al sângelui nobil de român, pentru că, toți cei în nevoie, ori erau rude, consăteni și consângeni, ori ar fi putut să le fie tată, și mamă, și bunică, și soră, și frate…!!!) să scape nu mormane de bani și bijuterii, ci pe semenii lor, și câteva vite, câte nu fuseseră deja târâte de ape, spre prăpăstii și pe câte un câine credincios, față de care Duhul de om nu putea rămâne nesimțitor, precum guvernanții acestei țări, atât de greu încercate de Dumnezeu… ciudat de greu încercate, de parcă însăși mânia stihiilor confirma că aici e Țara Lui Dumnezeu, Carele numai El poate face minunea de a o afunda, cu totul, sub pământ și puhoaie, și tot El s-o scoată, apoi — înviată, curată, la Lina Lumină…!
Cele două rânduri de imagini mă cutremurau, ca un Apocalipsis, ca o viziune a Sfintei Bătălii de la Sfârșitul Lumii, între oștenii însolzați ai Întunericului — sfidători, behăitori și dement hohotitori - și cei înluminați, ai Cerului …deocamdată, oștenii Cerului își căutau nimburile, cu smerenia răbdării, prin noroaie și pe sub bezne de puhoaie.
Românii nu sunt făcuți de Dumnezeu pentru a crea imperii geo-spațiale. Imperiul româno-bulgar, al fraților Asănești, de la începutul mileniului al II-lea, rămâne o pagină de strălucit eroism, în istoria Neamului Românesc — dar, în același timp, aproape că este rezultatul unui accident (și nu prea: este rezultatul unei răscoale pentru demnitate, o răscoală pentru răscumpărarea unei palme! - a acestui neam, absolut pe nedrept considerat, încă de bizantini, un neam „de categoria a doua”! — deși, în realitate, erau elita autoritară și de duh a răsăritului Europei! — spuneți acest lucru, azi, la Uniunea Europeană, să vedeți câtor trepăduși, trântori și komisari de pe-acolo le convin aceste „amintiri istorice”. Așa se întâmplă cu neamurile care-și fac palate în ceruri, nu pe Pământ — dar așa se întâmplă și când Elitele Negre-Satanice, ale Guvernului Mondial, ordonă lingăilor, slugoilor și celor slabi de înger să șteargă memoria Neamurilor „și s-o înlocuiască, servil și laș, cu, luciferic, Cultul Vițelului de Aur!).1
Românii de azi, aflați sub furia apelor și sub prostia și mârșăvia unor conducători „aduși de vânt”, niște ciocoi mârlani și insolenți, par (zic mulți, și mi se pare, uneori, ba chiar de prea multe ori, și mie, că așa ar fi, dar nu am dreptate, și mă bucur mult!) a nu reacționa decât strict biologic, întru instinctul (laș, non-hristic!) de conservare. Dar ieri, când am văzut o femeie, căreia torentul nemernic (nemernic cât și guvernul care jefuiește bugetarii, prin tot felul de tertipuri, numai să nu dea înapoi banii DE EI furați oamenilor sărmani și cu sudoare și sânge truditori, „sarea pământului” - ba să și-i și înmulțească banii nedrepți, pe seama jalei și sângelui Neamului!) îi prăbușise de tot casa și-i răpise toată agoniseala — a scos din șuvoaie și nămoluri o iconiță, cu Maica Domnului și cu Mântuitorul Hristos, a șters-o (complet indiferentă la prăpădul din jurul ei!), a sărutat-o, cu evlavie și nesfârșită dragoste am înțeles, abia atunci, că acest Neam din Trans-Istorie (popor, în istorie) nu trăiește prin conducătorii „aduși de vânt”, nevrednici, nevolnici, trădători și ticăloși, ci prin Duhul său Îndumnezeit. Acest popor este Poporul Lui Dumnezeu — și nimeni nu-L vede (pentru că, toți, se uită la „scula dracului”, la televizor — și, prin televizor, la „cezarii” blestemați, ticăloși, iresponsabili și vremelnici - în loc să caute mânăstirile și Sufletul Neamului — și să cadă în genunchi în fața ICOANEI, iar nu în fața super-hiper-market-ului și a Internet-ului!): numai Dumnezeu își vede Neamul cel Mistic/Ascuns întru Duh, iar Neamul Cel Mistic îl vede pe Dumnezeu. Este, între ei, o iubire sfântă și rămasă absolut secretă, față de neputincioșii ca noi, care ne uităm la electronica puhavilor-plictisiților, jucărie a trântorilor - la diriguitori/președinți iresponsabili, la parlamente trădătoare și iresponsabile și la guverne nevolnice, iresponsabile și bezmetice!
În sfârșit, și BOR s-a trezit! (mă refer la Patriarhie, la Biserica de Zid, iar nu la Cea de Duh, la sfințiții monahi, la preoții smeriți de prin parohiile sărace și laicii umili, cu Foc de Credincioșie - care au într-înșii „montat” nu de electroniști, ci de Bunul Dumnezeu, acel instinct al milei și al saltului IMEDIAT, spre ajutorarea semenului!). Dar BOR s-a trezit cu aceeași întârziere, cât și „cezarii” vremelnici și fără Duh, ai acestui Pământ - Grădină a Maicii Domnului. Când a deschis gura Închircitul și Nepricopsitul BOC al Foamei și Pustiirii, atunci a deschis gura, prin televizor, și BOR! Sfințiile Voastre, cam zăbavnici și tândălitori, cam prea lumiți și întru zadar înfăloșați, și cam orbi la Duh și cam ologi la faptă, parcă, vă fac straiele acelea aurite; și cârjele păstorești din mâinile Sfințiilor Voastre nu NE prea ajută/călăuzesc, ci doar VĂ ajută!
Nu știu dacă acest Neam Românesc mai are rost să se încerce întru rușinea lipsei de eroism al armelor falnice! Nici nu l-ar mai lăsa NATO și UE! Dar are de dus, după părerea mea, un război cel puțin a fel de frumos, precum cel al Asăneștilor din neguri de vremi: este Războiul Întăririi Duhului, spre izbânda împotriva celui viclean și rău. Este Războiul de a-și ține Lumina Candelei Credinței — netulburată de niciun vânt trecător, de nicio deznădejde. Acum, azi, au murit zeci de oameni, în seama nevolniciei și demenței unui guvern care se hlizește, strângând de gât Neamul, prin deșănțări și nedreptăți strigătoare la Cer (că doar nu veți crede că e mai „constituțional” să furi munca unui chirurg salvator de mii de vieți omenești, sau pe aceea a unui dascăl luminător de Duh, decât e „constituțional” să furi din buzunarul găurit al unui biet pensionar! — și că e „mai proprietate” pensia, câștigată cu zeci de ani de fierbinte sudoare trecută, decât salariul, câștigat cu sudoare la fel de fierbinte, dar prezentă! Niciuna din ele/sudorile muncii nu se usucă și nu uită nedreptul chiar dacă, poate, iartă, creștinește!) — în timp ce Dumnezeu încearcă oțelirea de Duh a Neamului, prin puhoaie de ape. Oamenii Neamului (ai poporului de azi) au sărăcit dublu, prin încercarea Lui Dumnezeu și prin ticăloșia dregătorilor — multe milioane de oameni ai Neamului Românesc au sărăcit cumplit, precum Iov!
Dar, auzind, lângă mine, gemetele și suspinele și hohotele înăbușite de plâns ale celor încercați (din toate părțile!), știind că Preaputernicii Diavoli ai Lumii acesteia fac experiențe pe pielea noastră… - să vadă cât de mult poate rezista un popor, și sperând ei, astfel, să găsească medicamentul tâmpirii globale și depline — văd, cu ochii Duhului, în același timp, cum se forjează și se înalță spre Sus - Frumusețea acestui Neam! Această Frumusețe de Duh nu ne-o poate răpi niciun calcul, niciun trădător, niciun dement! — ci Ea sporește, în ciuda demenței sădite de diavol, pe la toate cotiturile vieții terestre și prin toate cotloanele minții omenești!
Neamul Românilor trăiește nu, în primul rând, prin minte (cu toate că-i ȘI unul dintre cele mai dotate intelectual, dintre Neamurile Lumii!), ci cu toate instinctele cele dumnezeiești - intacte: ale Credinței, Iubirii, Nădejdii, Milei. Un astfel de Neam Ales nu poate muri — cel mult, să adune lumină mai multă, din noroaiele și puhoaiele și beznele potopului de încercări, cele mai cumplite și mai parșiv concertate, din istoria umanității.
Strămoși Asănești, știu că, în acești ultimi 20 de ani, ba chiar aproape 170 (cam de la 1848 încoace!) și, mai ales, în aceste cumplite zile ale verii lui 2010, ați tresărit, dureros. Culcați-vă, înapoi, liniștiți și împăcați: acea palmă a sebastocratorului bizantin, Ioan — are, azi și acum, funcția „palmei Hristice” (care nu este o palmă luată prostește, precum aceea încasată de către un sclav: este palma luată ochi în ochi - lumină contra întuneric! - cu pălmuitorul, iar pălmuitorul având, prin ochii săi, țintiți într-a pălmuitului, Imaginea Justiției Veșnice și Imuabile a Lui Dumnezeu!): înnobilează cu înțelepciune și sfințenie pe cel pălmuit, pedepsește cu focul de veci al Mustrării și Osândei Dumnezeiești, pe pălmuitor.
Miorița nu este a sclavilor, ci a Aleșilor Lui Dumnezeu. Nu este a celor care pun brațele cruciș, a neputință — ci a celor care, cu focul osârdiei întru credincioșie, știu și pot ca, în mijlocul potopului, să șteargă, cu infinită iubire, icoanele întoarcerii în cerul dumnezeiesc. Nu că nu le pasă de lumea asta - dar o văd, deodată, ȘI pe cealaltă, Icoana Sfântă fiind semnul de negreșire a Drumului spre Dumnezeul Luminii, Dumnezeul Cel de dincolo de toate încercările oțelitoare, dar și de toate puhoaiele cele împuțite și neroade ale „bocelii” — „boceala” netrebnicului/slabului/Bocului, deci absolut fără rostul ei tracic, al „Hărții Lumii Lui Dumnezeu”!
Să nădăjduim, căci Hristos-Mântuitorul este cu acest Neam! Amin!
Note
1 „În jurul anului 1000, alături de bulgarii slavofoni, izvoarele bizantine, cele narative de la cancelaria imperială și de la cancelaria patriarhală îi menționează la sud de Dunăre pe aromâni, populație romanică din regiune. În anul 1185, în Bizanț domnește tânărul împărat Isaac II Anghelos. Dorind să-și pregătească cu mare fast nunta cu fiica regelui maghiar Bela II, el pune o dare nouă asupra supușilor săi. Darea îi afectează în primul rând pe cei ce au turme de oi și vite. Este tocmai cazul valahilor, a căror îndeletnicire principală este păstoritul. Aceste dări și felul abuziv în care sunt strânse produc o mare nemulțumire printre valahii care locuiesc în muntele Hemus. Aceștia trimit la împărat, care se afla la Kypsella în Tracia, o delegație condusă de frații Petru și Asan, fruntași ai lor, pentru a-și prezenta plângerile. Cererile lor nu sunt luate în seamă, ba, mai mult, Asan este pălmuit de un demnitar bizantin, „pentru neobrăzare”. În aceste condiții, ei se întorc la Târnovo, în biserica Sf. Dumitru unde, „în limba lor părintească”, după cum spune cronicarul Nicetas Choniates, cheamă poporul la răscoală împotriva bizantinilor. (…). Împăratul Isaac trimite o nouă armată, de data aceasta sub conducerea sebastocratorului Ioan, cel care îl pălmuise pe Asan. Acesta nu rămâne mult timp la comandă, fiind bănuit de complot, și este înlocuit cu Ioan Cantacuzino, cumnatul împăratului. Acesta nu are nici o experiență militară și, în urma unui atac pe timp de noapte, suferă o grea înfrângere din partea vlahilor. (…) În timp ce Alexios se află în răsărit pentru a înăbuși răscoala pornită de un rebel din Cilicia, vlahii risipesc o altă armată bizantină în apropiere de orașul Seres. (…) După Petru, tronul este preluat de cel de-al treilea frate, Ioniță cel Frumos (Caloian, 1197-1207), ce dovedește remarcabile însușiri de militar și om politic. În urma mai multor victorii împotriva bizantinilor, înțelegând că Bizanțul nu-l va recunoaște niciodată ca „împărat”, Ioniță apelează la Papa Inocentiu III, căruia îi cere recunoașterea ca Împărat al bulgarilor și vlahilor, precum și titlul de Patriarh pentru întăi-stătătorul bisericii sale. (…) Mai mult, cronica grecească a lui Nicetas menționează în mai multe rânduri că Petru și Asan erau „vlahi” și că ei aparțineau acelui neam de oameni „care locuiesc în muntele Hemnus" și care „înainte se numeau Mysi, iar acum vlahi se cheamă”. Originea valabă a fraților Asănești este confirmată de numeroase izvoare contemporane.
Se pune întrebarea cum au reușit acești vlahi, care nu constituiau o majoritate în acea regiune, să repurteze asemenea succese? Răspunsul constă în faptul că vlahii erau elita conducătoare peste mozaicul de neamuri din regiune. În plus, ei aveau deja o tradiție în opoziția față de autoritățile bizantine. De exemplu, în jurul anului 1000, ei sprijiniseră activ rezistența împotriva împăratului Vasile al II-lea Macedoneanul. De asemenea, ei fuseseră principalii animatori ai unei răscoale cu caracter etnic și social din zona specific românească, Larissa (Thesalia) în preajma anului 1066. (…) Spre dezamăgirea Papei, împărăția Asăneștilor nu devine un pilon al Romei în sude-estul Europei și nici nu se apropie de Imperiul Latin de Răsărit, fondat de Balduin de Flandra, care cucerise Bizanțul în cea de-a patra Cruciadă (1204) proclamându-se Împărat al Imperiului Latin de Răsărit. Ioniță, dorind să stabilească legături cu noii stăpâni ai Bizanțului, trimite o delegație, cerând să fie recunoscut și de aceștia. Latinii fac însă o greșeală fatală, cerându-i regelui să nu li se mai adreseze ca unor egali, ci ca un vasal stăpânilor săi. Lui Ioniță, ofensat, care pornește război, i se alătură o serie de nobili greci, foști ofițeri în armata lui Alexios III, izgoniți de latini. Ioniță preia conducerea noii alianțe, iar latinii ajung repede să înțeleagă ce greșeală au făcut. Vrând să înăbușe revolta lui Ioniță, ei se decid să lovească punctul principal și asediază Adrianopolele. Bătălia care are loc în ziua de 5 aprilie 1205 se încheie însă cu un dezastru pentru Latini, iar Balduin este prins și dus la Tărnovo, unde moare în chinuri grozave, după cum povestește cronicarul Nicetas” — cf. Bogdan Mateciuc, Imperiul Româno-Bulgar al Asăneștilor - Scurtă istorie a imperiului clădit de trei frați vlahi (aromâni) la sud de Dunăre.
Comentarii