Cu durere trebuie să recunoaștem că, în epoca în care trăim, religia și religiozitatea omului sunt în declin. Nu este cazul să cercetăm cauzele acestui declin, dar consecințele lui sunt mult mai grave decât ne închipuim. Omul de astăzi își închipuie că fundamentele lui existențiale sunt de ordin economic, își imaginează că prin împlinirea nevoilor materiale și-a creat o bază de viață și un cerc de existență care îl scutește de orice alte preocupări, își ridică ochii spre cer și așteaptă de acolo mărinimia Atotputernicului. Este, pentru omul de astăzi, în cel mai fericit caz, un imperativ pe care îl satisface așteptând binefacerile Proniei Cerești. El exclude că în binefacerile acestei Pronii rolul său ca om și creatură a lui Dumnezeu sunt decisive în realizarea acestei condiții fericite aici pe pământ. Credința, nădejdea și dragostea i se par omului contemporan un bun pe care îl primește în dar de la Dumnezeu și că atât este suficient pentru a-și împlini rolul în lume și a-și asigura fericirea și echilibrul cotidian.
El uită că la Dumnezeu ajung doar Sfinții și că omului îi este dat să se mântuiască numai dacă, într-adevăr, mântuirea se situează în centrul existenței lui.
De aceea, apropierea de Dumnezeu și dobândirea mijloacelor care îl ajută pe om să se mântuiască presupun, în primul rând, învățătura căilor de apropiere de Dumnezeu și a strădaniei neobosite în virtutea acestei apropieri.
Pentru împlinirea acestei apropieri, societatea a lăsat omului religia cu toate mijloacele ei de a face o pregătire a mântuirii. În virtutea acestei convingeri a corpului social s-a ajuns ca, în cadrul bisericii și a școlii, elevul, creștinul să facă din religie un domeniu la fel de important ca domeniul dreptului, matematicii, fizicii și a oricărei alteia dintre comandamentele învățământului organizat după normele validate în învățământul contemporan.
De bună seamă că omului îi este îngăduit să nădăjduiască în deschiderea unui orizont capabil să-i aducă mântuirea prin desfășurarea propriilor sale forțe sufletești. Dar, aceste forțe au nevoie de o îndrumare deplin inițiată în calea omului către valoarea divina.
De aceea, religia se învață în biserici și școli sub inițierea unui ins, care el însuși reprezintă un factor de cunoaștere și înțelepciune și care nu poate fi altul decât preotul.
Credincioșii văd în biserică, în primul rând, un edificiu în care își împlinesc aspirațiile de ordin spiritual. Este de la sine înțeles că biserica presupune prezența preotului ca factor hotărâtor al aspirațiilor de ordin religios ale credinciosului, aspirații pe care este calificat să le satisfacă prin intermediul preotului. Biserica presupune un anumit exercițiu religios, în cadrul unei anumite religii. Religiile sunt variate și ele presupun o anumită modalitate în strădania credinciosului de a se apropia de Dumnezeu.
Această strădanie presupune o anume credință, iar credința este absolut indispensabilă în apropierea de Dumnezeu. Omul nu ar fi capabil să se apropie de Dumnezeu, dacă nu ar avea o anumită credință. Fenomenul credinței presupune, neapărat, o anumită modalitate în apropierea de Dumnezeu, care nu se poate realiza fără autoritatea preotului, dar nici fără aservitea puterilor sufletești în apropierea de Dumnezeu.
Așadar, preotul deține căile acestei apropieri, dar ele nu pot fi împlinite fără aportul forțelor lăuntrice ale credincioșilor.
Preotul însuși acționează în virtutea unei misiuni pe care și-o îndeplinește ca un slujbaș al Lui Dumnezeu. Această slujbă, în predicarea Lui Dumnezeu, nu este posibilă fără ca preotul, el însuși, să fie primul credincios și să predea credincioșilor obiectul credinței prin ajutorul anumitor metode.
Este de reținut că preotul, pentru a-și exercita îndatoririle lui, are nevoie de stăpânirea tuturor căilor care îl fac apt să-L predice pe Dumnezeu. Toate cunoștințele care îi facilitează preotului predicarea religiei presupun, neapărat, un exercițiu datorită căruia preotul este capabil să înțeleagă toate mărturiile legate de fenomenul credinței și să le explice credincioșilor în așa fel încât aceștia să dobândească o cunoaștere a tuturor căilor pe care le presupune o religie, astfel încât credincioșii să ajungă la o anumită intimitate cu căile care îl conduc spre Dumnezeu.
Iată de ce este necesar ca preotul să facă parte din echipa terapeutică a spitalului de psihiatrie.
Terapia ortodoxă în spitalul de psihiatrie nu este o concepție nouă în istoria medicinii și în istoria psihiatriei.
Istoria psihiatriei românești se împletește strâns cu istoria bisericii românești și se diferențiază de alte istorii ecleziastice, pentru că tradiția bisericii ortodoxe, în privința îngrijirii bolnavilor psihici, este o tradiție animată de toleranță, de oblăduire, de iubire. De asemenea, bolnițele au fost organizate pe lângă mânăstiri (încă din perioada Sfântului Vasile Cel Mare) iar bolnavii psihici erau îngrijiți în cadrul acestora.
Este firesc ca, în cadrul unui spital de psihiatrie, biserica și medicina să conlucreze pentru a trata suferința psihică, întrepătrundere destul de dificilă peste tot în lume și este greu de imaginat aceasta fără abordarea haristică pe care o presupune și apropierea de credință și de biserică.
Terapia religioasă creștin-ortodoxă în psihiatrie combină antropologia medicală psihiatrică creștină, vizând restaurarea hristologică a fiecărui pacient psihiatric creștin.
Ontologia, în esența ei, nu poate fi un produs al analizei gnoseologice, ci o concepție a existenței spiritului și a lumii care premerge oricărei teorii a cunoașterii și există independent de conștiința individuală.
Terapia spiritual-religioasă subliniază dimensiunea religioasă a pacientului, vizând un criteriu de personalitate.
Terapia spiritual-religioasă ortodoxă este un antidot la singurătate și stigma prin boală, oferind o altă concepție a bolii, cea spiritual-religioasă.
Terapia spiritual-religioasă creștină ortodoxă în psihiatrie nu este o concepție nouă: în istoria medicinii și în istoria psihiatriei întâlnim vechi referiri: medicina, dintru început, era strâns legată de religie, de credința creștină ortodoxă, boala find ca o încercare, ca o cruce pe care trebuie să o poarte creștinul pentru a se mântui.
Acest concept influențează pozitiv acceptarea bolii de către pacient, vindecând reacția psihogenă determinată de conștientizarea dureroasă a bolii severe psiho (psihoze).
Este o concepție structuralistă care ține de fenomenologie-existențialism și hermeneutică, duhovnic și morală creștină ortodoxă, văzând în fiecare pacient psihiatric creștin ortodox o ființă unică, liberă și responsabilă, potențial sănătoasă, prin recuperarea nivelului spiritual religios pierdut (alterat) de boală.
Terapia religioasă creștină ortodoxă se oferă, alături de celelalte terapii psihiatrice, într-un program complex de recuperare a nivelelor personalității pacientului. Ea nu se oferă ca substitut al celorlalte terapii, ci procedează gnoseologic medical psihiatric, servind dimensiunile: axiological, etic și religios a personalității umane premorbide pe care o presupune.
Scopul medicinii somatice este să ofere sănătate trupului, în timp ce scopul medicinii spirituale este vindecarea minții, liniștire, iluminare.
Terapia religioasă ortodoxă scoate în evidență dimensiunea spiritual religioasă a pacientului, vizând un criteriu de personalitate (un nivel al personalității) pe care pacientul l-a avut anterior bolii și la care se tinde să revină prin tratament medicamentos, psihologic și spiritual-religios.
Este o terapie pe care pacientul o urmează doar dacă în sistemul personal de valori există credința în Dumnezeu, exprimată în acest spațiu geografic românesc, prin religia creștin-ortodoxă de origine apostolică, valoare culturală, istorică și națională a românilor.
În această condiție, terapia religioasă oferă un plus de speranță prin credința personală a pacientului. Este o terapie și nu o magie, plecând de la știința medicală psihiatrică, ca însoțind întotdeauna terapia biologică și, eventual, pe cea psihologică, socioterapia și ergoterapia. Ca și terapia psihologică, se aplică imediat după criză, în etapa a II-a terapeutică, urmând întotdeauna perioadei acute de boală, tratată biologic. Preotul insistă (terapia spirituală), ca pacientul, să nu întrerupă tratamentul medicamentos și-l ajută pe acesta să nu se stigmatizez, și îi îmbunătățește imaginea și încrederea în sine.
Tratamentul religios, alături de celelalte tipuri de tratament psihiatric, recuperează bio-psiho-socio-spiritual personalitatea, îmbunătățind timpul de remisie și salvând nivelul profesional, familial și social al pacientului.
Terapia religioasă ortodoxă are ca suport credința pacienților ortodocși trăită și conceptualizată, axul central fiind concepția creștină despre viață, boală și moarte, dar și relația creștină în dialogul EU-TU, îmbunătățită de valorile virtuților creștine, încununate tainic și luminos de dragostea care niciodată nu piere.
Având ca sistem de referință concepția creștină despre boală, comportamente și trăiri regresive ca: stigmatizarea, dependența, victimizarea, disperarea și izolarea pacientului creștin cu personalitatea regresată post psihiatric, se pot corecta și trata urmând o mai ușoară recuperare familială, socială și profesională.
Terapia religioasă este o terapie sacră, săvârșită în lăcașurile sacre din cadrul spitalelor de către preoți, fiind simbolul sănătății și normalității spirituale și psihice, atât de râvnite de pacienți, dar și prin microgrupul religios format din creștini sănătoși, pacientul considerându-se și el mai sănătos, încercând și reușind, de cele mai multe ori, să-și uite condiția de bolnav.
Este un mod eficient de luptă în scăderea stimei de sine, cu rutina, cu plictisul, cu apatia (simptomatologie negativă sau deficit organic, reziduală psihozei și care rămâne întotdeauna prezentă chiar și după cel mai modern tratament biologic, neuroleptic, atipic).
Mânăstirile și bisericile au fost și sunt preferate întotdeauna de pacienți. Efectele de liniștire și de normalizare ale Sfintelor Taine și Sfintelor Liturghii fiind unanim recunoscute de ei și preferate spitalelor și policlinicilor unde ei și trăiesc psihotraumatizant și stigmatizant condiția de bolnav.
Efectele de liniștire și încredere sunt atât de apreciate de către pacienți încât ei, exagerând, consideră suficient acest tratament, abandonându-l pe cel biologic.
Pentru ca această metodă terapeutică să fie urmată de pacient, este necesară prezența credinței ortodoxe în sistemul de valori personale.
Prima Sarcină a duhovnicului ca și a psihiatrului credincios este aceea de a pune diagnosticul duhovnicesc, adică este nevoie să stabilească ce componentă a suferinței are o cauza duhovnicească, nemijlocită și se poate supune tratamentului duhovnicesc. Trebuie stabilit, totodată, care anume din suferințe lui reprezintă manifestarea unei boli sufletești care își are cauza în tulburări ale activității cerebrale sau a întregului organism și, ca atare, cere competență medicală.
Comentarii