Religia a avut, întotdeauna, în cadrul sistemului public de învățământ, un rol important în procesul de formare a competențelor și atitudinilor moral – sociale. Așa cum Geografia oferă cunoașterea configurației spațiale a pământului, esențială pentru cunoașterea patriei și planetei, iar Istoria oferă cunoașterea succesiunii temporale a generațiilor umane, Religia oferă perspectiva comuniunii eterne de iubire între Dumnezeu și oameni, între Creator și creaturi, între persoane și popoare. Prin urmare, studiul Religiei, nu poate lipsi din curriculum sau din programul școlii românești, tocmai pentru că studiul Religiei corespunde nevoii comunității românești locale și naționale de a-și păstra bogăția și identitatea spirituală și de a transmite valori permanente tinerei generații.
Însă, pentru că Biserica propune, nu impune, valori, Patriarhia Română respinge orice formă de presiune prin care elevii sunt obligați să urmeze orele de Religie sau să participe la slujbe și manifestări religioase. Cu alte cuvinte, întrucât libertatea reprezintă un mare dar oferit de Dumnezeu omului, educația religioasă trebuie asumată în mod liber, respectându-se dorința părinților și a copiilor. În acest sens, Biserica a respectat deciziile comunităților locale, în conformitate cu articolul 26. (3) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care prevede că „părinții au dreptul de prioritate în alegerea modului de educație acordată copiilor lor”.
Pe de altă parte, libertatea nu este simplă indiferență spirituală, ci capacitatea omului de a alege valori spirituale care îmbogățesc viața persoanei și a comunității umane. În acest sens, valorile oferite de educația religioasă sunt extrem de necesare, mai ales în această perioadă de secularizare a societății românești, întrucât ele reprezintă pentru tineri un reper spiritual esențial și un liant existențial între toate cunoștințele teoretice, dobândite prin studiul celorlalte discipline. Valorile cultivate și virtuțile încurajate în cadrul orelor de Religie sunt necesare sănătății spirituale a persoanei și a comunității. Religia îl învață pe copil și pe tânăr iubirea față de Dumnezeu și de oameni, credința, speranța și solidaritatea, dreptatea și recunoștința față de părinți și față de binefăcători, dărnicia și hărnicia, sfințenia vieții, valoarea eternă a ființei umane, adevărul prim și ultim al existenței, binele comun și frumusețea sufletului profund uman, cultivat și îmbogățit prin virtuți.
Așadar, predarea Religiei în școală are valențe educaționale deosebite, prin rolul ei formativ în viața tinerilor, reducând efectele negative ale crizei contemporane de identitate și de orientare, propunând modele viabile de bunătate și sfințenie, și oferind tinerilor repere în viața de familie și în societate. Educația religioasă reprezintă un factor de stabilitate și de comuniune în societatea românească, un izvor sfânt și statornic de inspirație pentru a apăra și promova identitatea spirituală și demnitatea persoanei care trăiește azi într-o lume din ce în ce mai pluralistă și mai fragmentată din punct de vedere spiritual și social. Religia fiind lumina vieții în comuniune de iubire cu Dumnezeu și cu oamenii, evidențiază valoarea eternă a faptelor bune, săvârșite în timpul limitat al vieții terestre, și promovează comuniunea între generații prin valorile perene ale credinței cultivate și transmise.
Cercetările sociologice și psiho-pedagogice recente demonstrează rolul pozitiv al educației religioase în procesul de formare a personalității tinerilor și, mai ales, necesitatea studierii acestei discipline și la nivelul liceului, pentru formarea unor competențe și atitudini moral-sociale.
Anii grei ai dictaturii comuniste, cu ateismul ei umilitor impus în școlile de stat, contrar voinței unui popor religios, ne-au învățat să nu mai dorim cultură fără credință, știință fără spiritualitate, materie fără spirit, cunoaștere fără comuniune, filosofie fără speranță, și îndeosebi, școală fără suflet, adică educație fără religie, mai ales la vârsta întrebărilor existențiale și a formării spirituale a tinerilor, înțelegând că „sufletul culturii este cultura sufletului”.
Îndeosebi astăzi, într-o vreme a individualismului materialist agresiv și relativismului valorilor morale și sociale, tinerii de liceu au mare nevoie de lumină pentru suflet, de modele sfinte și de valori eterne, de iubire curată și speranță susținută de rugăciunea Bisericii și de faptele bune ale credinței statornice. Așadar, pentru că Biserica îi binecuvântează pe tineri, se îngrijește de mântuirea lor și de viitorul societății românești, ea nu dorește un liceu fără Dumnezeu, ci afirmă, cu tărie, că ora de Religie este necesară nu numai copiilor, ci și tinerilor din liceu.
Considerat prioritate națională, învățământul românesc nu poate fi lipsit de componenta sa religios-morală, dorită și apreciată atât de copii, cât și de părinți. În acest sens, Biserica dorește să conlucreze cu Statul în transmiterea valorilor spirituale și în formarea moral-socială a copiilor și tinerilor, militând fervent pentru păstrarea orei de Religie și în liceu.
Aceste preocupări se fac mult resimțite în școală acum, când statutul Religiei – ca disciplină școlară – este egal cu al celorlalte discipline din învățământul preuniversitar, reprezentând nu numai un act cu valoare reparatorie față de excluderea Religiei din școală (într-o lungă perioadă de timp, nu prea îndepărtată), ci și o confirmare a importanței educației religioase în școală, ca o realitate vie și ziditoare din care se împărtășesc tinerii și care ajută la dragoste și unitate între generații, la înălțare duhovnicească, la respect și demnitate față de părinți și dascăli, la iubire față de patrie și de Biserică.
Este o confirmare firească a drumului pe care-l parcurge astăzi învățământul românesc, care cunoaște o transformare profundă, în curs de desfășurare, privind conținutul conceptual, structurile organizatorice și pregătirea resurselor umane, acțiuni cuprinse în Curriculum Național, dovadă că societatea românească a devenit una permisivă față de educația religioasă.
Astăzi, mai mult ca oricând, este nevoie de credință în Dumnezeu, de urmarea principiilor de viață ale moralei creștine, ca, de altfel, ale tuturor virtuților evanghelice, care ne obligă să lucrăm la renașterea și zidirea moral-spirituală a societății românești, la redescoperirea adevăratelor sale virtuți, așa cum au fost ele păstrate de-a lungul istoriei.
Majoritatea experților recunosc că reperele oferite de morala creștină și-au dovedit superioritatea față de etica diferitelor filosofii sau ideologii politice.
Învățătura creștină nu împiedică procesul științific al cunoașterii, ci îl promovează. Mesajul școlii țintește latura cunoștințelor, îmbogățirea, cu fiecare an, a capacității tânărului de a stăpâni știința și de a cunoaște rolul acesteia în formarea personalității umane. Mesajul Bisericii – prin educația religioasă este, pentru om, Hristos, care – din iubirea de oameni a lui Dumnezeu – s-a întrupat pentru mântuirea noastră.
Iată cum educația religioasă în școală devine stâlp și temelie în formarea viitoarei personalități a elevului, un mijloc, prin accentuarea modelului educațional-formativ, pentru depășirea crizei spirituale în care se zbate omul modern, a crizei de sens a existenței sale.
Misiunea profesorului de religie este nu numai de a împărtăși cunoștințe elevilor, ci și de a le forma și cultiva religiozitatea, de a sădi în sufletele lor o profundă convingere religioasă care invită la reflexie, le fortifică conștiința datoriei față de Dumnezeu, față de oameni, față de sine.
Procesul include fixarea, cu profesionalism, a cadrului informativ-formativ al educației religioase, stabilirea obiectivelor pe care le are de realizat educația religioasă în școală, selectarea inspirată a strategiilor care asigură învățarea activă în clasă și a tehnicilor de evaluare care determină cunoașterea performanțelor la care au ajuns elevii la o lecție de religie.
Angajarea societății românești în contemporaneitate a oferit educației religioase posibilități largi de manifestare în școală și în familie.
Idealul educației religioase este unul integrator, care „cultivă toate forțele de care dispune omul ca ființă psihofizică, precum și valorile ideale menite să le inspire pe cele dintâi și să le dea direcție; cu alte cuvinte, educația va tinde continuu la realizarea valorilor ideale și la idealizarea forțelor reale, deci a idealismului activ”.
Acestea sunt argumente convingătoare, care asigură o perspectivă pedagogică deosebită învățării religiei în școală, în stabilirea locului ei în învățământul românesc.
Statutul dobândit de religie în școală îi conferă acesteia reale posibilități de aplicare a conceptelor și dogmelor Bisericii creștine, în general, de cunoaștere și stăpânire a conținuturilor programelor școlare de religie de către elevi și de cultivare a sentimentelor lor față de tradițiile școlii românești, față de credința în care s-au născut, față de Biserica Ortodoxă.
Semnificative sunt îndemnurile adresate de Prea Fericitul în adormire, Părinte Patriarh Teoctist, în cuvântul către credincioșii parohiei române ortodoxe din Salzburg: „Lumina credinței ne face să ne unim sufletește unii cu alții, oriunde ne-am afla. … datorită acestei lumini a credinței, pe care o invocăm atât de semnificativ la unele din slujbele noastre, zicând „Lumina lui Hristos luminează tuturor!”, noi ne îmbogățim sufletește, dându-ne unii altora lumină din lumina credinței, transmisă de înaintași”.
Este recunoscut faptul că școala și Biserica au reprezentat, și reprezintă, în continuare, instituțiile de bază pentru luminarea și culturalizarea maselor, pentru educarea morală a acestora, pentru păstrarea tradițiilor strămoșești.
Perceptele moralei creștine și practicile religioase au ocrotit sănătatea morală a poporului nostru, puritatea sa morală și ființa națională. Permanent Biserica Ortodoxă a fost apărătoare și păstrătoare a valorilor naționale și a tezaurului cultural-național.
Prin școală și Biserică s-a păstrat identitatea noastră națională. Istoria culturii și a vieții spirituale a poporului nostru se regăsește în însăși istoria Bisericii. Împreună, școala și Biserica au contribuit și contribuie la educarea moral-creștină a poporului român.
„Biserica, spunea Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel, încetează de a mai fi „ghetoul liturgic”, ieșind cu demnitate pe arena socialului. Ea are de construit conștiințe, suflete; se cuvine ca ea să devină mai ofensivă, oferind alternative de viață, având alternative caritabile implicându-se în multe întreprinderi culturale și sociale”.
AXA ESTE UN ÎNDEMN LA ATITUDINE
Comentarii