Cel mai mare jaf din istoria modernă: tezaurul României din Rusia sovietică

I. PUNCT DE PLECARE

În ziua de 15 decembrie 1916, încărcat în șaptesprezece (17) vagoane de marfă (la care s-au atașat încă șapte (7) - trei (3) pentru delegații Băncii Române și patru (4) pentru cei două sute (200) de gardieni însoțitori -), tezaurul Băncii Naționale a României și bijuteriile M. S. Regina Maria au luat drumul Moscovei pentru „a fi pus în siguranță”¹. Șase luni mai tîrziu, la 27 iulie 1917, o altă parte a tezaurului B.N.R., alături de „valorile diferitelor instituții bancare și de credit și a fondurilor arhivistice și muzeale aduse la Iași” adică „documentele și manuscrisele Academiei Române, documentele Arhivelor Statului, zestrea arhivistică a muzeelor, pinacotecilor și chiar colecțiilor particulare”² (V. G. Morțun, Dr. C. Angelescu, I. Kalinderu, G. Enescu etc…), la care s-au adăugat și obiectele de cult din mănăstiri și biserici, precum și bijuteriile din depozitele private ale cetățenilor români, cu alte cuvinte „avutul societății constând în titluri, efecte de orice măsură și obiecte prețioase etc”³ a fost încărcat în 24 de vagoane și expediat în Rusia.

Aceste două transporturi de bunuri materiale și spirituale, au desemnat o realitate exprimată prin sintagma „tezaurul românesc de la Moscova”.

Multă vreme după consumarea unei politici care a sfidat orice fel de normă etică față de valorile culturale irepetabile, nu s-a scris mai nimic. Rămas la Moscova tezaurul a antrenat, poate, doar senzaționalul care și-a spus/scris întâmplător cuvântul. Când însă, acest lucru s-a întâmplat, el s-a făcut în cercuri restrânse, fără dorința de asumare a vinovățiilor față de patrimoniul cultural sacrificat, fără un demers științific cu rol critic-educativ și fără intenția de a pune în mișcare, prin erudiție, mari dezbateri, mari controverse. „Cercetătorii serioși și iubitorii de senzațional și-au spus cuvântul. Cu toate acestea, opinia publică este tot atât de puțin lămurită astăzi, ca și acum 15 ani” scria în 1934 Mihail Gr. Romașcanu.

După patruzeci și unu de ani de la încredințarea celei de a doua părți a tezaurului nostru spre păstrare Rusiei, spiritul public arăta la fel. Fără educație în domeniu, adică nepregătit să estimeze corect, efectul ignoranței agresive sau/și inocente cu consecințe negative pentru propriile însemne de noblețe spirituală și fără informație, adică incapabil să aproximeze măcar, pagubele materiale produse de politica neatentă și/sau de greșelile trecutului.

Acest adevăr este probat de apariția „Studiilor asupra tezaurului restituit de U.R.S.S”⁴, culegere nelimpede, scrisă pe fragmente ce adună dezordonat, într-un fel de inventar, referințe despre lucrările de artă restituite de U.R.S.S. și expuse în Muzeul de Artă al Republicii (astăzi Muzeul Național de Artă al României), în ajunul lui 23 august 1958.

„Cuvânt-ul înainte”, într-un limbaj în care de fapt, nu a crezut și nu crede nimeni, este semnat de academicianul George Oprescu (1881-1969). Fără sistemă și fără rigoarea profesionistului, el nu răspunde nici măcar la o întrebare esențială: cât anume din patrimoniul cultural s-a întors acasă? Nici nu face referiri la felul în care istoricul și colecționarul de artă, în calitatea sa de membru al Comisiei Guvernului Român⁵, a identificat „operele”, despre care n-a „putut vorbi deloc, căci nimeni nu le văzuse, sau dacă le văzuse, amintirea lor era vagă, inconsistentă. Despre altele se putea face cel mult o descriere după fotografii, cînd acestea existau”. Nici nu permite stabilirea identității celor „340 de lucrări, care erau la atelierul de restaurare” moscovit și, nici motivul pentru care s-a intervenit asupra lor printr-o operațiune dificilă, complicată și complexă, care putea să antreneze chiar și dispariția lucrărilor, fără asistența specialiștilor români. Nici cine anume a „înscris în inventare”, „obiectele, amănunțit descrise”, nici care a fost motivul pentru care numai „o serie au fost trimise Statului român, în același timp cu tezaurul, iar altă serie a rămas la Moscova”⁶, și nici faptul că încă de la 5 octombrie 1918, Comitetul Comisarilor Poporului Sovietic a decretat asupra inventarierii și protecției tuturor operelor istorice și de artă.⁷

Discursul confuz, lipsit de argumente rațional-profesionale, ca și atitudinea ezitantă fără responsabilitatea moral-intelectuală a celui care din ianuarie 1926 a ocupat o poziție înaltă în cadrul Institutului Internațional de Cooperare Intelectuală⁸ sunt foarte greu de explicat. Cu atît mai mult asta, cu cât omul de știință George Oprescu era în cunoștință de cauză cu faptul, că la 7 iunie 1944, într-o situație asemănătoare cu cea din 1916-1917, la care s-a adăugat și atenta supraveghere instituită de sovietici asupra întregii Românii, Consiliul de Administrație și Consiliul General al B.N.R., au conștientizat răspunderea ce le revenea față de imensele valori patrimoniale și, „au aprobat mutarea parțială sau totală a tezaurului Băncii din București și depozitarea acestui tezaur în caz de nevoie, la mănăstirea Tismana”⁹. Înainte însă, ca cele 4.035 de casete în greutate brută de 212.245,305 kg. din care 189.673,99044 kg. aur, la care s-au adăugat încă 51 de casete cu „aur polonez în păstrare”¹⁰, să fie stocate la mănăstirea Tismana, un delegat special al Băncii a discutat cu înalt Prea Sfințitul Mitropolit al Olteniei despre „dorința Consiliului Băncii de a reface mănăstirea Tismana, aripa distrusă în incendiu acum doi ani”¹¹ semn că respectul față de moștenirea trecutului a fost asumat.

Conștiința aceasta asupra valorii obiectului cultural (mobil și imobil) a promovat și măsuri, care au debutat cu o primă scrisoare a Comisiei Monumentelor Istorice, trimisă la 22 iunie 1944 conducerii B.N.R.:

„Domnule Guvernator,

Comisia Monumentelor Istorice vă aduce viile sale mulțumiri pentru lăudabila dumneavoastră inițiativa de a reface pe banii Băncii Naționale a României chiliile distruse de incendiu la mănăstirea Tismana și este de acord ca lucrările de refacere să înceapă imediat…”¹²

Ea a fost urmată de raportul întocmi de Serviciul de Arhitectură al șantierului Tismana la 21 septembrie 1944:

„Conform dispozițiilor ce am avut, lucrările de la Tismana continuă, refăcându-se aripile chiliilor distruse de incendiu. Am obținut din partea Comisiunii Monumentelor Istorice autorizația de a lucra pentru o cât mai repede folosire a încăperilor și de comun acord cu domnul arhitect inspector general Horia Teodoru de la Monumentele Istorice am amânat pentru campania 1945 executarea porticului din curtea interioară a mănăstirii…”¹³

Chiar dacă agresiunea nazistă s-a soldat cu catastrofale sacrificii culturale prin distrugerea unor importante valori, printre care și chiliile mănăstirii Tismana, lucrările de restaurare desfășurate în plin război, în linia legislației existente în vigoare, au asigurat nu numai protecția tezaurului Băncii Naționale, dar și ocrotirea unui monument major, cu ajutorul căruia românii se identifică astăzi în istorie și își circumscriu locul în cultura universală. În acest fel, viitorului i s-a garantat tradiția trăirii în timp istoric.

Într-un moment de tensiune comparabil cu cel din 1916 - 1917, deoarece în ambele momente cheie țara era în derută, conducerea Băncii Naționale, Consiliul de Miniștri și Marele Stat Major au demonstrat că prin „acțiunea Tismana” recuperarea monumentului a camuflat adevăratele intenții, trădările, lașitățile, regretele, neputințele și resemnările situîndu-se în afara oricăror discuții. Deoarece, la 4 februarie 1947, tezaurul B.N.R. s-a întors acasă. Un an mai târziu, tezaurul depus de Guvernul polonez „al lui Beck” a fost și el restituit în întregime .

Și atunci? Atunci, obiectiv și/sau subiectiv ne este imposibil să nu acceptăm întrebarea: în 1916 și în 1917 se putea și altfel?

Pentru a ne asuma însă deplin povara acelui trecut, trebuie mai întâi să definim termenul tezaur.

II. SEMNIFICAȚIA UNUI CONCEPT

Accepțiunea terminologică, consacrată de Dicționarul General al Limbii Române¹⁴ este următoarea: „TEZAUR, tezaure, s.n. Din lat. thesaurus: 1. Cantitate mare de, bijuterii, pietre scumpe sau obiecte reprezentând valori spirituale, strânse și păstrate în loc sigur; avere, bogăție mare… Loc (ținut sub cheie) unde se păstrează obiecte de preț… 2. Cantitate de bani sau obiecte prețioase, ascunse de multă vreme în pământ și descoperite întâmplător; comoară… 3. Totalitatea aurului și a altor metale prețioase, efecte etc. care se găsesc în depozitul unei bănci de emisie, constituind acoperirea biletelor de bancă sau a bancnotelor emise. Patrimoniul material, averea, totalitatea bunurilor unui stat… locul unde se păstrează depozitele de metale prețioase, patrimoniul în bani sau în efecte al statului sau al unei bănci; vistierie, trezorerie. 4. fig. Ceea ce este socotit ca fiind foarte prețios și folositor, ceea ce este foarte iubit și prețuit; comoară, odor… Patrimoniu spiritual rezultat din munca culturală desfășurată într-un lung interval de întreaga omenire, de o anumită societate sau de un grup de cercetători într-un anumit domeniu de preocupări”.

Sensul conceptului, în cea mai simplă formă îl găsim însă, în Mic Dicționar al Limbii Române¹⁵ unde este explicat pentru o căutare rapidă: „TEZAUR, s.n. 1. Cantitatea mare de bani, bijuterii, aur. Aurul și alte obiecte de preț din depozitul băncii. 2. Bogăție culturală, cantitate mare de opere de artă”.

Atunci când ne referim la tezaurul românesc de la Moscova, capacitatea operațională a conceptului ne dezvăluie o realitate ce nu poate fi exprimată decât prin cumulul accepțiunilor indicate de dicționare. Avem a face, în definitiv, atât cu o componentă ce poate fi evidențiată prin cantități, cât și cu o producție culturală cu valoare spirituală.

Prima semnifică stocul de aur (conținând monezi și medalii) al Băncii Naționale Române, în greutate de 9.336.206 tone de aur fin, evaluat la suma de 321.580.456,84 lei aur. Echivalentul în lei a fost calculat potrivit legii din 29 martie/11 aprilie 1867¹⁶, care a mai suferit ulterior unele modificări, dar care se afla încă în vigoare în anul 1916. La nivelul anului 1990, valoarea de 9.336.206 tone de aur pur trimisă Rusiei se ridica la echivalentul de 1.200.663.081,56 USD.

Cărțile și documentele Arhivei Naționale și ale Academiei Române, obiectele de arheologie, operele de artă aparținând statului și colecțiile particulare, precum și obiectele de cult din mănăstiri și biserici au numai o excepțională însemnătate documentară și artistică pe care nu avem dreptul să o subestimăm, deoarece semnifică o componentă a avuției culturale. Nu este mai puțin adevărat însă, că aceste evidente bunuri culturale iau, de cele mai multe ori, forme de tezaurizare atunci cînd au în componență metale sau materiale prețioase, care le ridică valoarea și le fac să se constituie în mijloace de schimb. Aceste categorii sînt în același timp, în chiar accepțiunea timpului lor, să zicem „ab initio”, și forme de investiție materială sigură, tot așa cum sînt și lucrările de artă despre a căror valoare culturală erau conștienți în egală măsură atît comanditarii, cît și creatorii lor. Așadar, chiar dacă prețuirea lor materială nu poate fi stabilită decât în mod convențional, ele reprezintă în fapt, valorile curate ale trecutului, definitorii pentru spațiul nostru cultural.

Pentru o mai bună înțelegere a acțiunii de adăpostire în Rusia a stocului de aur al B.N.R. și a celei mai mari părți a patrimoniului documentar și muzeal, ce a avut, neîndoielnic, și dramul său de dramatism, trebuie, mai întâi, să vedem care a fost contextul internațional ce a marcat perioada premergătoare primului război mondial.

III. IPOSTAZĂ POLITICĂ EXTERNĂ DETERMINANTĂ

În dificilele condiții internaționale, o nouă redistribuire a sferelor de influență în Europa, în care Germania a devenit puterea continentală, precum și un nou echilibru a bătrânului continent au fost stabilite prin Congresul de pace de la Berlin (1/13 iunie -1/13 iulie 1878).

Deși la dezbatere punctul de vedere românesc a fost enunțat limpede și afirmat cu hotărâre, fără echivoc de Ion Brătianu (prim-ministru) și Mihail Kogălniceanu (ministru de externe), prezența celor două personalități politice la Berlin nu a mai putut influența cu nimic prevederile deja stabilite ale tratatului ce se va semna la 1/13 iulie. În schimbul confirmării statutului de „independentă”, pe care singură și-l proclamase de mai bine de un an, România pierdea sudul Basarabiei. Ca urmare, Rusia, cu al său impetuos apetit de a domina, a devenit, atât în ochii guvernului, cât și în cei ai publicului intelectual, inamicul numărul unu.

În condițiile unei Europe șovăielnice, lipsită de stabilitate, cu o Franță obosită de înfrângerea suferită în războiul franco-prusac din 1870-1871 și cu un Paris și o Londră dezinteresate de „problema” Balcanilor, singurele țări care puteau reprezenta o contrapondere față de revendicările teritoriale rusești, erau Germania și Austro-Ungaria. Acestea, alături de Italia au creat în 1882, blocul politico-militar al Puterilor Centrale (Tripla Alianță).

În atmosfera tensionată a acelor ani, apropierea guvernului liberal de Puterile Centrale a fost determinată de o multitudine de interese reciproce convertite la 18/30 octombrie 1883 într-un tratat secret de alianță româno-austro-ungar, semnat la Viena. Conținutul documentului reînnoit periodic până în pragul primului război mondial (1892, 1902 și 1913) a fost păstrat secret. Cunoscut doar de prim-miniștri, el nu a fost adus niciodată în discuția Parlamentului, de teama unanimității reacțiilor negative. Pentru oamenii antrenați în multitudinea de probleme ridicate de un asemenea act, putem spune că tratatul conținea un preambul și șapte articole, în care cele mai semnificative prevederi erau: caracterul defensiv al alianței; angajamentul părților de a se sprijini reciproc în limita intereselor lor; obligația părților de a-și acorda ajutor în cazul unui atac neprovocat; menționarea prevederii de „casus foederis”, care incumba României obligația de a interveni atunci când Austro-Ungaria ar fi fost atacată la frontierele sale răsăritene; obligația părților de a se consulta în vederea măsurilor ce se impuneau în cazul unei agresiuni, în condițiile menționate în articolele anterioare.

Evoluția vieții politice internaționale de după „momentul” Berlin a demonstrat că aderarea României la Tripla Alianță a avut efecte pozitive pentru structura spațiului economic, exercițiu politic, viață instituțională etc. Astfel, România a fost scoasă din izolarea diplomatică în care se găsea, consolidându-i-se poziția în Europa de sud-est. Acest lucru, a atras, desigur, și unele avantaje economice pe piața Europei Centrale. În acord însă cu naționalismul zgomotos și public, practicat mai ales după 1890, clasa politică românească a resimțit această alianță ca pe o piedică în lupta pentru unificarea națională prin îngreunarea ajutorului pe care regatul îl putea acorda pe față românilor din Ardeal. Chiar dacă „în ascuns” naționaliștii ardeleni au continuat să primească sprijin și încurajări de la București, „pe termen lung, și în perspectivă istorică, alianța cu puterile centrale mergea în contra intereselor naționale și împotriva simțămintelor marii majorități a românilor”¹⁷, afirmă Vlad Georgescu în a sa Istorie…

Pentru Puterile Centrale însă, statul român devenea interesant din următoarele motive: în primul rând avea un statut geopolitic determinat atât de frontiera lanțului Munților Carpați, cât și de controlul asupra Dunării de jos. În al doilea rând, poziționarea României atrăgea vecinătatea imediată a două mari imperii rivale (granița româno-rusă de peste 900 km și româno-austro-ungară de 1.300 km). Apoi România avea nu numai resurse economice și demografice semnificative, dar și cea mai solidă armată din sud-estul continentului. Prestigiul politic, diplomatic și militar în regiune însă, era asigurat de existența pe tronul României a dinastiei de Hohenzollern, de origine germanică. Și, nu în ultimul rând prin teritoriul românesc cel de-al doilea Reich german avea asigurată securitatea granițelor aliatului său principal, Imperiul Austro-Ungar.

Însă, evoluția vieții politice și militare a Franței au determinat etajele de sus ale ierarhiei politice românești, să ceară deschis în Parlament, încă din 1908 - 1909, renunțarea la alianța cu Puterile Centrale și revenirea la tradiționala politică de apropiere de Franța. Infidelitatea această istorică este confirmată la 1909 de prințul moștenitor Wilhelm care, după o scurtă vizită la București, raporta Berlinului că: „în caz de război, România va refuza în cel mai bun caz să-și îndeplinească obligațiile de aliat, dacă nu se va decide chiar de a se alătura părții adverse.”¹⁸ În decembrie 1913, însuși bătrânul rege Carol declara ministrului Germaniei la București, că din cauza politicii naționale austro-ungare „poporul român nu va merge alături de Austria în cazul unui război… [deoarece] nu este suficient să avem tratate, trebuie ca acestea să fie și populare.”¹⁹

Părerea liberalilor, cu excepția lui Constantin Stere (1865-1936), era că locul României e alături de Antantă (constituită în 1892-1893 și 1904-1907 din Franța, Rusia și Marea Britanie) poziție împărtășită și de conservatorii democrați ai lui Take Ionescu (1858-1922), ca și de marea majoritate a personalităților exemplare implicate în viața politică a României antebelice.

Aceasta a fost, în esență, istoria evenimentelor politice internaționale care a marcat perioada premergătoare primului război mondial.

La 15/28 iulie 1914 prin agresiunea Austro-Ungariei asupra Serbiei, s-a declanșat primul război mondial. Începutul acestui război a găsit națiunea română, divizată pe teritoriul a trei state:

1. Regatul României care includea teritoriul cuprins între Sudul Carpaților și Dunăre; teritoriul cuprins între Marea Neagră și Dunăre și teritoriul cuprins între Carpații de Est și Prut;

2. Imperiul Rus care ocupa atât întregul teritoriu cuprins între Prut și râul Dniestr, aflat în Basarabia, cât și brațul Chilia și o parte din litoralul Mării Negre;

3. Imperiul Austro-Ungar care cuprindea partea de est a României de astăzi (Bucovina), partea de sud vest (Banatul), platoul central al Carpaților (Transilvania) și partea de exterior a Carpaților (Maramureș, Crișana).

Așadar, cea mai mare parte a populației României de atunci se afla sub dominație străină. În acest context, având în vedere faptul că prioritatea politică a românilor era eliberarea teritoriilor ocupate și unificarea acestora în cadrul vechiului regat, țara a optat, încă de la începutul primului război mondial, să se alăture Franței, Angliei și Rusiei, adică Antantei.

Tocmai în acele timpuri, când totul era șovăielnic și lipsit de stabilitate, Ion (Ionel) I.C.Brătianu (1864-1927) în numele guvernului român și reprezentanții diplomatici ai Angliei, Franței, Italiei și Rusiei au semnat la București, la 14/27 august 1916, două convenții. Una politică, prin care se prevedea alipirea Transilvaniei, Banatului și Bucovinei la România, alta militară, prin care țara noastră, cu ajutor militar primit de la Antantă, se obliga să declare război Austro-Ungariei. Cele două convenții au fost aduse în discuția Consiliului de Coroană întrunit la 14/27 august 1916, moment în care regele Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (1865-1927) a comunicat șefilor de partide, foștilor prim-miniștri și altor înalți demnitari prezenți, că hotărârea intrării în război a României, cu o armată de aproape un sfert de milion de oameni (ce reprezenta cca. 15% din populația țării), a fost deja luată și că operațiunile militare erau deja în curs.

În timp ce ofensiva română a surprins adversarul pe poziții dificile, aflându-se pe patru câmpuri de luptă, aliații nerespectând convenția semnată în august, au schimbat fundamental situația României pe câmpul de luptă,

„Atâta timp cât armatele române au avut de făcut față doar trupelor bulgare și austro-maghiare, frontul a putut fi stabilizat. Intrarea însă în luptă a trupelor germane, comandate în nord de generalul Falkenhayn, la sud de generalul Mackensen, a schimbat rapid soarta războiului”²⁰ Prin această decizie, temerile lui Brătianu s-au dovedit, din nefericire întemeiate, iar toată prudența de care dăduse dovadă în negocierea intrării României în război, inutilă.

IV. EVACUAREA TEZAURULUI ROMÂNIEI LA MOSCOVA

A. PRIMUL TRANSPORT

Agravarea dramatică a evoluției situației militare a determinat mutarea întregului Guvern, inclusiv a întregii familii regale, împreună cu alte instituții ale statului în Moldova. „Aflăm însă de la Iași - nota viitorul general R. R. Rosetti - de la Ion și Vintilă Brătianu, de la camarazi și de la alții aflați în posturile de conducere, greutățile ce le întâmpinau din partea rușilor care voiau să evacueze armata și guvernul nostru în Rusia, ceea ce evident nu se putea admite atâta vreme cât rămânea un petic oricât de mic de teritoriu național neocupat de adversar”²¹.

Dar sentimentul acut de teamă că „frontul nu va rezista și că prin urmare Moldova nu este decât o primă etapă a evacuării definitive spre Rusia”²², alături de psihoza declanșată de orașul înghesuit și diform „ce se umpluse de refugiați din care mulți, mult prea mulți, nu aveau treabă și se îndeletniceau cu bârfeli și prevederi catastrofale.”²³ au produs o agitație fără măsură și fără sens. Parlamentari și senatori cu conștiințe tulburi, magistrați și înalți funcționari de stat exacți și riguroși, persoane bine școlite din cunoscute familii ale țării și căpătuiți ai clepei cu aroganța țoapei și ipocrizia slugii, dar și câțiva indivizi din sfera banală a celorlalți oameni s-au evacuat la Herson (la gurile Niprului), localitate pregătită special pentru instalarea Suveranilor, a birourilor Parlamentului și a ministerelor românești. Doar „trei persoane reușiseră să schimbe, peste câteva luni, această stare de bolnăvicioasă deznădejde. Ele fură: regina Măria, prin voința ei dârză de a nu se da bătută; N. Iorga, căruia patriotismul său vibrant îi inspirau toate acele articole care, prin „Neamul Românesc” duseră cuvântul cel bun în toate unghiurile Moldovei și ale frontului; generalul H.M. Berthelot, ale cărui optimism sănătos și încredere în izbânda finală trezi un început de încredere.”²⁴

Luna noiembrie a anului 1916 a adus însă armatelor române înfrângere după înfrângere, realitate pe care se va întemeia și Decretul Regal nr. 3120 din 17 noiembrie 1916, prin care Banca a fost autorizată să-și mute sediul în Iașii mai liniștiți decît Bucureștii sub ocupație germano-austro-ungară.

Înainte însă, ca întâiul oraș al țării să fie evacuat, forțe și oameni politici, „întemeiați pe prevederile Convenției de la Haga, care asigurau protecția averilor particulare”, au dat o adevărată lecție de civism, prin promovarea ideii „că întregul stoc metalic al Institutului nostru de Emisiune să rămână la București. Ar fi fost desigur mai bine dacă cuvântul lor era ascultat. Dar cine mai putea oare pune temei atunci pe tratatele și convențiile dinainte de război, care deveniseră pentru năvălitori petece de hârtie fără valoare? Forța învinsese dreptul. Realitatea dureroasă comanda rațiunii.”²⁵

Asigurarea tezaurului a constituit o problemă extrem de importantă atât pentru Guvern, cât și pentru conducerea B.N.R., pentru că, susține Mihail Gr. Romașcanu, „alături de armata țării, Institutul nostru de Emisiune devenise al doilea factor de care depindea victoria finală”²⁶. Însă punerea în siguranță a tezaurului care garanta emisiunea, a creat în interiorul conducerii B.N.R. două curente de opinie. Primul susținea evacuarea tezaurului de către Bancă în localitatea indicată, nu înainte de încheierea tratativelor cu Guvernul. Cel de-al doilea agrea ideea conform căreia Guvernul avea obligația să rechiziționeze aurul și să-l depoziteze el însuși, unde va crede de cuviință. În acest caz, Banca ar fi fost scutită de orice risc. Autoritatea guvernului sporea pe de o parte siguranța conservării tezaurului într-o țară străină, pe de altă parte, asigura facila lui repatriere. O limpezire, care să rezolve toate tensiunile și contradicțiile, se impunea. Astfel, hotărârile luate în ședința Consiliului General din data de 2 decembrie 1916 au clarificat/afirmat unitatea punctului de vedere al conducerii B.N.R.:

„1. Tezaurul se va strămuta dacă guvernul va încunoștința despre aceasta banca, fiindcă această strămutare prezintă un interes superior de stat. Numai după tratative cu guvernul imperial rus se va face strămutarea, întrucât are să se asigure paza și păstrarea lui.

2. Transportarea se va face sub supravegherea unei comisii compusă din doi membri ai Consiliului, un director și un cenzor, împreună cu casierul central al băncii și personalul ce se va crede necesar.

3. Această comisie va așeza tezaurul în localitatea ce i se va indica și pe cât se va putea într-un compartiment special, din ale cărei chei, una se va păstra de directorul Băncii Naționale.

4. Se va stipula în protocolul ce se va încheia cu autoritățile rusești, care vor primi tezaurul în păstrare, că este și rămâne proprietatea băncii, care va putea dispune de el conform cu interesele ei și îl va putea inspecta oricând prin directorii și cenzorii săi.”²⁷

Așadar, primul curent de opinie se impusese. Mai mult încă, la data de 8 decembrie 1916, prin adresa nr. 777, ministrul de finanțe E.Constantinescu comunica următoarele, proaspătului guvernator al B.N.R. (în persoana lui Ioan G.Bibicescu - 1849-1924):

„Strămutarea Băncii Naționale de la București la Iași, împreună cu stocul metalic, a fost negreșit făcută în scop de a asigura această instituțiune și averea ei în contra unui resbel, în care armatele străine pun de obicei mâna atât pe averea Statului, cât și pe averile cari au o relațiune mai strânsă cu Statul. Stocul metalic al Băncii garantând întreaga circulație a biletelor de bancă, care reprezintă astăzi o mare parte din averea publică, trebuie să fie apărat cu mare băgare de seamă de un asemenea risc.

Toate vicisitudinile războiului ce bântuește țara nu se pot prevedea și nu se poate afirma în toată liniștea, că stocul metalic al Băncii este în orice caz asigurat la Iași. În consecință s-ar impune poate trebuința de a se lua și la Banca noastră Națională precauțiuni ce s-au luat de puternica Bancă Națională a Franței, asigurând stocul metalic într-o țară străină.

Dacă Banca Națională a noastră ar crede, precum credem și noi că o asemenea precauțiune n-ar fi de prisos, atunci v-am propune mutarea stocului metalic și a oricăror valori ar crede Banca, la Moscova, unde tezaurul Imperiului, aflat la Kremlin, oferă o mai mare securitate decât oriunde. Transportul în alt loc, spre exemplu la Londra, este și mult mai greu și expus pericolului transportului pe mare, amenințat de submarinele germane.

Demersurile sunt făcute de pe acum pe lângă guvernul rusesc, pentru că mutarea averei Statului de la Casa de Depuneri și de la Ministerul de Finanțe să se poată eventual face tot la Moscova.”²⁸

În aceeași zi adresa ministrului de finanțe a fost supusă dezbaterilor Consiliului General al Băncii și, tot atunci, directorul G. G. Danielopolu a fost autorizat de către aceeași conducere a Băncii să discute problema trimiterii tezaurului la Moscova cu generalul A. A. Mossolov, ministrul Rusiei la Iași.

La data de 11 decembrie, generalul A. A. Mossolov informa pe ministrul român de finanțe, că a fost autorizat telegrafic să semneze protocolul privind încărcarea tezaurului B.N.R. Într-un tren special, cu mențiunea că guvernul rus garantează integritatea tezaurului atât în timpul transportului cât si pe timpul rămânerii acestuia la Moscova. La 12 decembrie 1916, Consiliul de Miniștri și-a asumat în mod lucid și liber problema „strămutării tezaurului în țară străină”. Prin jurnalul nr. 20.901 bis, cabinetul Ion I. C. Brătianu „găsea că este nevoie să pună în siguranță în Rusia, tezaurul Băncii Naționale și aprobă transportarea lui.” Legea votată în aceeași zi și promulgată la 24 decembrie a sancționat dispoziția celor 11 miniștri: Victor Antonescu, Vintilă Brătianu, Al. Constantinescu, M. Pherechide, CI. Istrate, G.M. Cantacuzino, E. Costinescu, I.G. Duca, D. Greceanu, Take Ionescu și Gh. Mârzescu. „Întemeindu-se pe aprobarea guvernului român și pe asigurările date de Rusia, Consiliul General al Băncii Naționale a României a aprobat transportarea tezaurului la Moscova.”²⁹

Astfel, din punct de vedere legal, chestiunea evacuării tezaurului Băncii, era pe deplin lămurită. În prezența generalului A. A. Mossolov și a reprezentanților B.N.R., în ziua de 12/25 decembrie 1916, în gara Iași a început încărcarea stocului metalic al Băncii Naționale Române.

„În ziua de 12/25 decembrie 1916 au fost încărcate șapte vagoane (…) punându-se în fiecare vagon câte 100 (o sută) de lăzi, adică în total 700 (șapte sute) de lăzi.

În ziua de 13/26 decembrie 1916 au fost încărcate încă alte șapte (7) vagoane (…) punându-se în fiecare vagon 100 (o sută) de lăzi, în afară de vagonul nr. 44 083 Cz.B.M. În care au fost încărcate 140 (o sută patruzeci) de lăzi, adică în total 740 (șapte sute patruzeci) de lăzi.

În ziua de 14/27 decembrie 1916 au fost încărcate alte trei vagoane (…) punându-se în primele două câte o sută (100) de lăzi și în al treilea 98 (nouăzeci și opt) de lăzi, adică în total 298 (două sute nouăzeci și opt) de lăzi.

Valoarea totală a tezaurului în aur efectiv, format din monede de diferite feluri și din lingouri de aur, încărcate în sus-numitele vagoane este conform declarației Băncii Naționale a României, de lei aur 314.580.456,84 bani (…)

În afară de tezaurul Băncii Naționale a României mai sus indicat, au fost încărcate în același vagon, nr. 225.692 O.B. alte două lăzi purtând sigiliile Băncii Naționale a României, lăzi a căror valoare declarată este de 7 (șapte) milioane”³⁰, sumă ce semnifica valoarea în lei aur a bijuteriilor M.S. Regina Maria.

La sfârșitul încărcării vagoanelor a fost redactat un protocol în trei exemplare originale, unul fiind predat reprezentantului guvernului rus, unul ministrului român de finanțe și cel de-al treilea delegaților B.N.R. Documentul purta semnăturile lui A. A. Mossolov, ministrul Rusiei, a lui Victor Antonescu, noul ministru de finanțe și ale lui Th. Capitanovici, A. Saligny și M. Z. Demetrescu, delegații Băncii, care au și însoțit transportul tezaurului. Theodor Capitanovici a primit și însărcinarea de a rămâne la Moscova, în vederea păstrării uneia din cheile încăperii în care avea să fie depozitat tezaurul. Semnând însă protocolul, ministrul de finanțe confirma faptul că „Banca Națională a României și-a transportat tezaurul său prin intervenția și cu consimțământul guvernului român și că tezaurul constituie proprietatea privată a Băncii Naționale”.

La 15/28 decembrie 1916, ora 3 dimineața, trenul, compus din șaptesprezece vagoane de marfa conținând tezaurul, la care s-au atașat încă șapte, patru vagoane pentru cei două sute de gardieni însoțitori și trei vagoane pentru delegații Băncii Naționale, a părăsit Iașiul, sosind la Moscova în ziua de 20 decembrie/2 ianuarie 1917, ora 4 dimineața. Escortat de cei două sute de militari, convoiul s-a îndreptat spre Kremlin, unde s-a încheiat un protocol provizoriu de recepționare a casetelor depozitate în vederea verificării și inventarierii conținutului lor în Sala Armelor din Kremlin, într-un compartiment de rezervă al Sucursalei Băncii de Stat din Moscova.

Interesant de subliniat ni se pare faptul, că acest protocol nu a fost găsit de studioșii în domeniu. Nu încape îndoială că el a fost redactat, deoarece protocolul din 16 februarie 1917 amintește de el. Numai că, lipsa lui din discursul sec al documentelor de arhivă ne face bănuitori. Și asta cu atât mai mult, cu cât din schimbul de telegrame din august 1921 între Departamentul de Stat din Washington și Legația Statelor Unite ale Americii din București, având ca subiect aurul românesc, aflăm, ca „nici unul din lingourile trimise la Moscova nu a fost marcat în vreun fel.”

Cu alte cuvinte, nu a fost indicată finețea/calitatea lor în karate. Să fie vorba de o neglijență frapantă sau de blânda și deloc docta ignoranță? Deocamdată, greu de răspuns.

Inventarul efectuat de delegații români și ruși, care a durat 19 zile (de la 9 ianuarie la 4 februarie), semnat de reprezentanții ministrului rus de finanțe: Iakovlevici Kovalnițky și N. V. Iakolev, de cei trei delegați ai B.N.R.: Th. Capitanovici, A. Saligny și M. Z. Demetrescu, ca și de P. Guerin, consulul general al României la Moscova, în calitate de reprezentant al guvernului român, a constatat că tezaurul Băncii Naționale împachetat în o mie șapte sute treizeci și opt (1.738) de casete, avea o valoare de 314.580.456,84 lei aur, iar bijuteriile M. S. Regina Maria cuprinse în două (2) casete erau evaluate la 7.000.000 lei aur. În total deci, valoarea întregului depozit făcut la Moscova pe numele Băncii Naționale în o mie șaptesute patruzeci (1.740) de casete, era de 321.580.456,84 lei aur.

Ca informație suplimentară adăugăm, că numărul sacilor în care se aflau monezile Băncii era de treisprezece mii optsute douăzeci și trei (13.823). Cu ocazia verificării din timpul inventarierii, după un plan dinainte stabilit, numai conținutul a trei mii cincisute șaizeci și cinci (3.565) de saci a fost numărat și cântărit. Să fie oare vorba de lipsă de inteligență teoretică și practică faptul că zece mii douăsute cincizeci și opt (10.258) de saci cu aur nu au mai fost controlați sau de lenea balcanică a funcționarilor medii lipsiți de elementara morală profesională?

Terminarea verificărilor tezaurului a fost urmată, în mod firesc, de încuierea porților compartimentul situat la parterul Palatului Orejnaia din Kremlin, unde a fost depus. Acesta era prevăzut cu patru (4) ferestre, asigurate atât prin bare de fier, cât și printr-un sistem de alarmă electric. Poarta interioară purta sigiliul B.N.R., iar cea exterioară sigiliul delegaților ministerului rus de finanțe. Cheile de la grila de fier interioară au fost luate de Th. Capitanovici, iar cele de la poarta exterioară de Vasili Iakovlevici Kovalnițky, consilier de stat și conducătorul sucursalei din Moscova a Băncii de Stat. Paza tezaurului a fost încredințată unei gărzi rusești. În acest fel, „în beciurile de la Kremlin, tezaurul era pus în siguranță. Poporul rus, prin reprezentanții săi legali, asigurase Băncii Naționale și guvernului nostru conservarea și restituirea lui.”³¹

La 16 februarie 1917 a fost încheiat încă un protocol, extrem de important, deoarece primul său punct statua faptul, că având în vedere verificarea efectuată și inspectarea condițiilor în care va fi păstrat tezaurul, nu va mai fi necesară o nouă verificare în momentul restituirii. Doar casetele al căror sigiliu va fi găsit rupt, urmau să fie deschise.

Potrivit Decretului nr. 3.264 din 24 decembrie 1916, stocul metalic al Băncii Naționale și bijuteriile Reginei Măria au fost puse „în siguranță”. Pe 23 mai 1917 Th. Capitanovici, directorul Băncii Naționale alături de M.Z. Demetrescu au inspectat tezaurul depus la Kremlin și au conchis că „totul este în regulă”.

B. AL DOILEA TRANSPORT

În primele zile ale anului 1917, situația României s-a agravat. La sfârșitul lui ianuarie 1917, frontul s-a stabilizat în Moldova de Sud, lăsând în mâinile Puterilor Centrale trei sferturi din teritoriul vechiului regat. Cu sprijinul aliaților, armata română s-a refugiat în Moldova pentru a se reorganiza, Iașii devenind, în acest fel, „inima țări”.

„Deși Moldova era încercuită din trei părți de trupele Puterilor Centrale, frontul românesc n-a putut fi străpuns atâta vreme cât trupele imperiale ruse au fost în stare să mențină stabilitatea frontului de la nord și atâta vreme cât legătura vitală și directă cu apusul se putea totuși realiza prin teritoriul rusesc; în vara lui 1917, trupele române au reușit să obțină victoriile de la Mărăști și Mărășești care puneau capăt speranțelor lui Mackensen de cucerire a Moldovei.”³²

În aceste circumstanțe, la Iași se punea din nou în discuție problema evacuării aurului țării. În urma propunerii lui Nicolae Titulescu (ministru de finanțe), Consiliul de Miniștri (format din Ion I. C. Brătianu, M. Pherekide, Take Ionescu, Barbu Șt. Delavrancea, Emil Costinescu, Dim. Greceanu, Al. Constantinescu, G.M. Cantacuzino, N. Titulescu, I.G. Duca, Gh. Mânzescu, Vintilă Brătianu și Const. Iancovescu) hotărăște, prin Jurnalul nr. 275 bis din 18 iulie 1917, în temeiul art. 1 al Legii din 24 decembrie 1916, mutarea sediului și avutului Băncii Naționale Române în Rusia. Hotărârea a fost adusă la cunoștință guvernatorului rus, prin scrisoarea nr. 11.960 din 22 iulie, semnată de Nicolae Titulescu (1882-1941) și Ion Angelescu (1885-1930, cunoscut economist în epocă), și avea următorul conținut:

„Am onoarea a vă înainta în copie jurnalul Consiliului de Miniștri, din 18 iulie a.c, prin care Banca Națională este autorizată, conform art. I al legii publicată în Monitorul Oficial nr.233/916, a-și strămuta aiurea sediul și avutul ei, cât și pe cel pe care îl păstrează.

În consecință, vă rog, ca dintr-o dată, sau mai multe rânduri, să luați măsurile necesare pentru ca, față de împrejurările eventuale, interesele Băncii să fie apărate.

Bine înțeles, vă rugăm să țineți seama că Statul va avea aci nevoie mai departe de concursul Băncii și deci vă rugăm a îngriji să se rețină stocul necesar de bilete pentru acest scop, Banca funcționând mai departe aici.”

În același sens s-a făcut și o comunicare tuturor instituțiilor bancare mai importante, care au fost invitate să ia grabnice măsuri pentru ca „avutul societății, consistând în titluri, efecte de orice natură, obiecte prețioase, etc, să poată fi imediat expediate în Rusia.”³³

În timp ce în capitala Moldovei pregătirea pentru transportarea comorilor țării în Rusia se făcea în mare grabă, dincolo de Nistru, puternica împărăție a Romanovilor se năruia. Chiar dacă au existat garanții scrise date de guvernul rus, și chiar dacă încrederea e o calitate admirabilă, acest al doilea transport semnifică, din punctul nostru de vedere, proiecția unei lumi autodistructive fără limită, în care absurdul devine un mod firesc de existență.

Pentru a evalua însă gestul guvernului Ion I.C.Brătianu drept iresponsabilitate colectivă, propunem cronologia evenimentelor politice din Rusia anului 1917, până în momentul în care al doilea transport cu tezaurul românesc „în valoare de peste 9 miliarde de lei aur a fost instalat la Moscova”³⁴ și, pînă cînd Alexandru Lapedatu, investit de guvern cu evacuarea și gestionarea acestui transport, părăsește Kremlinul.

Anul 1917

Ianuarie - Greve și nesiguranță în Petrograd (Sankt Petersburg);

Februarie, 26 - 50 de demonstranți uciși în Piața Znamenskaya;

Februarie, 27 - Trupele refuză să deschidă focul asupra demonstranților; au loc dezertări;

Februarie, 27 - închisorile, judecătoriile și sediile poliției sînt atacate și jefuite de mulțimi:

Februarie, 27 - Clădirea Okhranka - poliția secretă este incendiată, garnizoana fraternizează cu revoluționarii;

Februarie, 27 - Se formează Sovietul din Petrograd (Sankt Petresburg);

Martie, 1 - Ordinul nr. 1 al Sovietului din Petrograd (Sankt Petersburg);

Martie, 8-9 - La Petrograd (Sankt Petersburg) are loc „răscoala mîncării“;

Martie, 10 - Țarul Nicolae II hotărăște să se folosească forța militară pentru reinstaurarea ordinii;

Martie, 11 - Țarul Nicolae II respinge cererea de formare a unui guvern de largă reprezentare și dizolvă Duma;

Martie, 12 - Revoltele se generalizează;

Martie, 12 - Guvernul pierde capitala;

Martie, 12 - Țarul Nicolae II pleacă cu trenul la Țarskoe Selo;

Martie, 12 - La Sankt Petersburg se crează un Comitet Provizoriu al Dumei și un Soviet al Muncitorilor și Soldaților;

Martie, 14 - Comitetul Dumei și Sovietul au convenit să formeze un guvern provizoriu, avînd ca prim-ministru pe Prințul Gheorghi Evghenevici Lvov;

Martie, 15 - Țarul Nicolae II abdică din partea lui și a fiului său Țareviciul Alexei, în favoarea fratelui său, Marele Duce Mihail;

Martie, 15 - După abdicare, Țarul Nicolae II și familia lui pleacă pentru cinci luni la Țarskoe Selo ca prizonieri ai Guvernului Provizoriu;

Martie, 16 - Renunțarea Marelui Duce Mihail la tron, în favoarea Guvernului provizoriu;

Martie, 17 - Apelul Sovietului din Petrograd (Sankt Petersburg) către popoarele lumii în favoarea unei păci imediate;

Aprilie, 17 - Se reîntoarce în Rusia, Vladimir Ilici Lenin;

Aprilie, 17 - El publică „Tezele din Aprilie”;

Mai, 1 - Sunt publicate notele lui Miliukov;

Mai, 12 - Demisia ministrului de război, Goutschkoff;

Mai, 15 - Demisia ministrului afacerilor străine, Miliukoff;

Mai, 15 - Cade guvernul provizoriu;

Mai, 17 - Formarea primului cabinet de coaliție;

Mai, 17 - Kerenski devine ministru al războiului și al flotei;

Iunie, 16 - Primul Congres al Sovietelor din întreaga Rusie se ține la Petrograd (Sankt Petersburg);

Iunie, 29 - Kerensky ordonă o ofensivă împotriva forțelor Austro-Ungare, care la început are succes;

Iulie, 1 - Ofensiva rusă se încheie;

Iulie, 1 - Troțki se alătură bolșevicilor;

Iulie, 14 - Demisia miniștrilor cadeților;

Iulie, 16-18 - Demonstrații antiguvernamentale în Petrograd (Sankt Petersburg);

Iulie, 19 - Germanii și austro-ungarii contraatacă;

Iulie, 19 - Rușii se retrag în panică;

Iulie, 19 - Orașul Tarnopol este jefuit;

Iulie, 19 - Se ordonă arestarea conducătorilor bolșevici;

Iulie, 20 - Prințul Lvov demisionează;

Iulie, 20 - Kerensky este noul prim-ministru;

Iulie, 20 - Al doilea cabinet de coaliție;

August, 3 - Demisia lui Kerenski

August, 4 - Troțki și Lunacharskii sînt arestați;

Septembrie, 9 - Al doilea guvern de coaliție cade;

Septembrie, 10 - Generalul Lavr Kornilov înceracă să dea o lovitură de stat. Este însă arestat și întemnițat;

Septembrie, 14 - Rusia se proclamă Republică;

Septembrie, 17 - Troțki și alții sînt eliberați;

Septembrie, 17 - Troțki devine șeful Deputaților Sovietului Muncitorilor și Soldaților din Petrograd (Sankt Petersburg);

Octombrie, 7 - Se formează a treia coaliție guvernamentală;

Octombrie, 23 - Comitetul Central Bolșevic aprobă revolta militară;

Octombrie, 24-26 - Are loc Congresul Sovietelor Regiunii de Nord;

Noiembrie, 2 - Prima întîlnire a Comitetului Revoluționar Militar la Retrograd (Sankt Petersburg);

Noiembrie, 7 - Se lansează Revoluția din Octombrie (25 Octombrie după vechiul calendar) prin ordinul Comitetului Revoluționar Militar dat muncitorilor înarmați și soldaților de a ocupa principalele clădiri din Petrograd (Sankt Petersburg);

Noiembrie, 7 - Palatul de Iarnă este atacat la 21:40;

Noiembrie, 7 - Kerensky fuge din Petrograd (Sankt Petersburg);

Noiembrie, 8 - Al doilea Congres al Sovietelor;

Noiembrie, 8 - Deputații menșevici și social-democrați de dreapta părăsesc Congresul protestînd împotriva evenimentelor din ziua precedentă;

Noiembrie, 8 - Decretul despre pace și Reforma agricolă;

Noiembrie, 8 - Se formează Consiliul Poporului, Guvern dominat de bolșevici, avîndu-l pe Lenin ca președinte.

Iată deci, că acest al doilea transport a fost depozitat într-o țară total debusolată de criza istorică, foarte greu de guvernat, cu viitor greu previzibil, dominată însă de spiritul proletar. Ca să tragem toate concluziile din acest trecut al nostru, pe care unii încă ezită să-l numească istorie, se cuvine să ne întrebăm: nu era oare mai bine ca „avutul” țării să fie „strămutat aiurea” (cum apărea menționată rugămintea lui N. Titulescu și I. Angelescu în scrisoarea nr. 11.960 din 22 iulie), decît într-o capitală răvășită de mîrșăvia morală ce anunța revoluția și ticăloșită de agresiunea războiului generalizat? Guvernul Ion I.C.Brătianu nu mai poate replica, așa că, numai timpul, cuprins între date și evenimente istorice de actualitate și interes, își va face datoria răspunzîndu-ne într-o zi.

Alături de cele trei vagoane încărcate cu valorile Băncii Naționale conținute în „188 casete, a căror valoare declarată era de 1.594.836.721,09 lei aur”³⁵ au mai fost încărcate și „…o parte din arhivele statului și ale ministerelor, actele orășenești ale Brașovului, aduse la București ca să fie salvate, picturile lui Grigorescu și alte tablouri rare din pinacoteca Statului și din muzeul Kalinderu… variatele gajuri ale Muntelui de Pietate, odoarele mănăstirești din Moldova și Muntenia, prețioasele colecții ale Academiei Române, compuse din numeroase documente originale, 300 de pergamente cu peceți domnești, 25 de volume-manuscripte române și slavone, câteva tablouri în uleiu, de mare valoare - printre ele și potrerul lui Avram Iancu, făcut după natură de pictorul Rosenthal - unele rarități între care și vestitele „Răspunsuri ale Mitropolitului Varlaam din 1644 la Catehismul calvinesc” - unicul exemplar cunoscut - colecțiunile de medalii și monezi vechi moldovenești și muntenești, strânse cu osârdie de Dimitrie Sturdza, precum și piesele rare ale muzeului nostru de Antichități, cuprinzând vestita „Cloșcă cu puii de aur”, singura urmă de trecere a Goților pe la noi. Valori incalculabile… Tot ce era mai de preț, tot ce alcătuia o bogăție nobilă și sfințită de veacuri în durerile neamului nostru, toată aurăria și argintăria lucrată cu ciocanul și bătută în nestemate - faima mănăstirilor și singuratecelor schituri -… acele panaghiare ale lui Ștefan cel Mare de la Mănăstirea Neamțului și evangheliile slavonești ferecate în aur și-n argint din veacul XV și XVI; … odoarele Brâncovenești ale Horezului și cele Cantacuzinești de la Mănăstirea Dintr-un lemn;… urmele pietății bătrânilor voievozi și a strămoșilor noștri - care-și însemnau și în acest chip trecerea lor prin viață — și care s-au păstrat sute de ani prin sfintele lăcașuri, ca niște moaște scumpe din trecutul sbuciumat al poporului românesc…

Durerea noastră este însă cu deosebire mare, când ne vin în minte odoarele lui Atanaric. Tezaurul de la Pietroasa era citat, ca o podoabă a României, în toate manualele străine de artă veche, descris în amănunțime și râvnit de cele mai vestite muzee. Iar inscripția gotică de pe verigă, scrisă cu caractere runice, a fost cetită cu emoție și tălmăcită în felurite chipuri de marii învățați ai lumii… O bună parte din tezaur fiind alcătuit din obiecte fără preț, iar unele din odoarele mănăstirești, cum sunt acele minunate evanghelii de la Neamț, chivotele și epitrachilul de la Bistrița și toate darurile lui Vasile Lupu și ale soției sale, Tudosca, de la biserica Trei Ierarhi din Iași, între care și acea minune de evanghelie scrisă de Isidor din Bădăuți, apoi monezile și medaliile vechi românești ale Academiei și comorile de la Pietroasa”, obiecte, în genere, unice „ce nu se pot plăti cu tot aurul lumii”³⁶ deoarece se înscriu într-o dubla ipostază: de valoare materială propriu-zisă, singura constantă ca apreciere și în continuă ascensiune și valoare culturală, practic inestimabilă, dar fără de care destinul istoric al unui popor nu se poate imagina.

Când panica s-a instalat, și „au început să se strângă, cu înfrigurare, toate bogățiile țării românești, spre a fi trimise la Moscova, un singur om n-a voit să cedeze valorile ce le avea sub privirea sa: starețul mănăstirii Secu, din județul Neamțului. Așa au fost scăpate de la pieire odoarele acestei frumoase mănăstiri, între cari și acel vestit aer al lui Nestor Ureche, mare vornic al țării de jos și al soției sale Mitrofana, din 1608, în zilele blagoslovitului Voievod Simion Movilă”. Numele starețului, care a văzut limpede și nu a avut încredere în Rusia țaristă, opunându-se cu hotărâre… ca să predea odoarele mănăstirii, este protosinghelul Ilarion Bălăiță.”³⁷

În timpurile acelea, când Iașii erau sub război și totul era șovăielnic și lipsit de stabilitate, gestul monahului ghidat de un instinct superior s-a singularizat însă. Pe fondul general de haos sinistru, publicul intelectual, cu cele mai înalte cote intelectuale³⁸, nu a făcut nici cea mai banală observație față de acest „export temporar” de obiecte de preț din aur și argint, broderii și țesături scumpe ce se întrebuințau cu prilejul marilor sărbători creștine alături de veșmintele liturgice, picturi și grafică de valoare materială enormă, nici pe departe însă comparabilă cu valoarea lor artistică și sentimentală.

Alergia la tradiție, dublată de o exacerbare involuntară a meritelor culturii occidentale, au compus la începutul secolului XX, o realitate aparte: lumea fără căpătîi și fără Dumnezeu. Aceasta împreună cu incultura bestială în domeniu și politica de ocultare a trecutului prin puțina preocupare pentru păstrarea patrimoniului cultural intact și sănătos, ca și lipsa unei legislații de specialitate (prima lege din istoria culturii noastre care va defini conceptul de bun cultural este elaborată abia în 1935, prin osteneala lui Nicolae Iorga), au făcut ca încărcarea și depozitarea valorilor trecutului nostru să nu aibă nici o ordine rațională, nici un fel de distribuție metodică sau/și organizare logică. Cu alte cuvinte, dezavuarea irațională a bunurilor noastre culturale considerate de interes și valoare națională, au permis ca tot ceea ce ține de spațiul cultural autohton, să plece fără a fi pus sub decisiva protecție a evidenței științifice. O simplă privire ne arată, că în momentul celui de al doilea transport, România nici măcar nu avea habar, că un inventar asigură cunoașterea, dimensionarea și evaluarea bunurilor culturale, din moment ce, abia în 1928 Alexandru Lapedatu a luat „măsuri de îndreptare” a activității Pinacotecii Naționale, și a muzeelor Aman și Kalinderu dispunînd întocmirea primului lor inventar. Mult prea tîrziu! Trecuseră deja unsprezece ani de cînd cele mai valoroase piese ale acestor colecții au luat drumul Moscovei, alcătuind o parte a marelui tezaur încredințat spre păstrare Rusiei.

Despre imposibilitatea responsabililor de acest al doilea transport de a inventaria științific și de a crea condiții de igienă bunurilor culturale vorbește, într-o tonalitate acuzatoare, „Jurnalul” intim al lui Alexandru Lapedatu (1876-1950), istoricul cu vocație pentru studiul riguros organizat, însărcinat de cabinetul Brătianu cu evacuarea, supravegherea și răspunderea față de documentele și manuscrisele Academiei Române, documentele Arhivelor Statului, de obiectele de mare valoare patrimonială din muzee, pinacoteci și chiar din colecții particulare.

Din „Jurnalul de la Moscova” (re)publicăm numai fragmentele referitoare la „exportul temporar” al tezaurului neclasat și necatalogat, care continuă să constituie o apreciabilă problemă de discuție între părți.

„Vineri, 21 iulie - Am fost chemat la Minister de secretarul general care, de față cu Valaori și Dobrescu, mi-au comunicat că s-a hotărât transportarea obiectelor noastre istorico-artistice în Rusia și că, deci, să fac preparativele necesare în vederea îmbarcării lor.

Sâmbătă, 22 iulie - M-am prezentat, cu Dobrescu, la dl. Duca, care mi-a spus că avem, în trenul așa-zis al Băncilor, patru vagoane la dispoziția Ministerului de Culte, să cerem camioane-automobile de la Cartierul general și să fim gata ca la formarea trenului să îmbarcăm. (..)

Duminică, 23 iulie — La ora 9 dl. Duca, unde se găseau chemați în vederea evacuării, și funcționarii superiori ai Ministerului. Primit fiind cu Gîrboviceanu — ministrul era încă în pat — am raportat cele ce isprăvisem, apoi am arătat părerea dlui. Iorga ca capul lui Mihai Viteazul să fie îngropat în altarul Mitropoliei sau în vreun cavou de la Eternitatea, să nu fie dus în Rusia întrucât, în starea de lucruri de acolo, ar putea fi profanat. Ministrul e însă de părere, că, dimpotrivă, prețioasa relicvă să fie dusă, în caz de evacuare generală, în Rusia, ca un simbol al războiului pentru Unitatea națională.

…

Ieșind, am fost rechemat, prezentat dlui. G. Enescu, sosit câteva minute mai înainte, și rugat să iau în samă și lada sa cu mss. Ne-am dat întâlnire la ora 3, la Mitropolie, ca să aducă lada acolo. La aceeași oră am luat înțelegere și cu dl. Morțun în privința lăzilor sale cu tablouri, care vor merge împreună au ale Statului. (…)

Luni, 24 iulie — (…) La rampă am constatat că avem trei vagoane la dispoziție și că, în caz de nevoie, am putea avea și un al patrulea. (…)

Marți, 25 iulie - La amiaz am aflat însă că ni s-a mai luat un vagon, al treilea, de Creditul rural - se zicea chiar, de dl. Vintilă Brătianu personal.

…

Cu această ocazie trebuie să arăt că în unele din vagoane, ale instituțiilor financiare, am constatat că se puse lăzi cu veselă, în timp ce, pentru mss. și doc. Academiei și Arhivelor nu se găseau vagoane. (…)

Miercuri, 26 iulie - S-a încărcat și vagonul al treilea, s-a făcut lista lăzilor cu specificarea lor pentru Protocolul general al Statului, s-au luat permisele de călătorie de la Siguranță, s-au făcut, în sfârșit, toate formalitățile pentru călătorie, atât pentru vagoane, cât și pentru personal. Seara însă, la 8, când m-am dus la gară cu bagajele de mână, ni s-a spus că numai dimineața, între 8-10, va pleca trenul. Abia am fost îngăduiți să depunem bagajele în tren, într-un vagon de cl. III, căci vagoanele de cl. I și II au fost rezervate - cu pază puternică - pentru rude și prieteni ai celor puternici, persoane, metrese chiar, ce n-aveau nimic comun cu instituțiile ce-și transportau averile și tezaurele în Rusia.

Joi, 27 iulie - Venind la gară pentru plecare, am aflat că trebuie să rămânem până a doua zi, deoarece rușii, care n-au fost chemați să asiste, la îmbarcare, nu vor să ia în primire vagoanele, fără să fie revizuite de față cu ei. A trebuit dar lăzile să fie descărcate și reîncărcate în fața lor, numerotate și inventariate fiind vagon cu vagon.

…

În sfârșit, după destule piedici, s-a făcut luarea în primire a vagoanelor, care au fost lăcătuite, sigilate și date în paza cazacilor atașați la trenul nostru. (…)

Vineri, 28 iulie - N-am putut pleca până la ora 2, între altele pentru că protipendada a venit târziu la gară și s-a certat țigănește pe locurile de cl. I și II - La ora 5 am trecut Prutul. (…)

…

Luni, 31 iulie - Pe seară, pe la 7, trecem Niprul între Cercaz și Buhușcova.

…

Joi, 3 august - (…) Seara, la 10 ajungem la Moscova, în stația Briansk, unde ne părăsesc cei câțiva care au camere angajate la hotel, cu prețuri fabuloase (50 ruble). Restul, cei mai mulți, mergem la gara Alexandrovici, unde am rămas peste noapte, în tren, păziți de cazaci și de soldați. (…)

…

Sâmbătă, 5 august - (…) Am scăpat de-o mare grijă, deocamdată cel puțin. Azi noapte s-au mai descărcat încă câteva vagoane la Casa de Depuneri, iar noi am dus o mare parte din lăzi la Kremlin. (…)

La ora 3 am ajuns la Kremlin, unde am depus lăzile într-o sală mică și umedă de sub scara corpului de gardă al fostului palat imperial, sală care a fost acceptată, negreșit, fără a fi fost văzută. Cum aici s-au pus depozitele a patru ministere - Culte, Domenii, Externe și Interne - adică opt vagoane, lăzile s-au așezat fără nici o regulă și rânduială. (…)

Duminică, 6 august - Am arătat celor de drept că sala de la Kremlin e improprie și am cerut mutarea lăzilor de acolo. Am uitat să notez la ziua precedentă că, cu ocazia descărcării de la Kremlin, s-au desfăcut două lăzi ale Externelor - una cu efecte de îmbrăcăminte, cealaltă cu niște unt, care, topindu-se, s-a scurs pe pavaj, spre batjocura noastră de către soldații ruși, care credeau că-n lăzi e numai aur și lucruri scumpe. (…)

Luni, 7 august - (…) întâlnind pe consul i-am spus de afacerea de la Kremlin. Mi-a răspuns că a intervenit la Petrograd pentru acordarea unui nou local propriu. (…)

Marți, 8 august - Ziua a trecut cu aranjarea lăzilor la Casa de Depuneri. Aranjamentul se face cu rânduială destul de bună. Constatăm că în subsolul ce ni s-a acordat ar fi loc și pentru lăzile de la Kremlin.

Miercuri, 9 august - Ocupați tot cu aranjamentul de la Casa de Depuneri pe care l-am terminat. În subsolul acestei Case avem 48 de lăzi, deasupra 26, iar la Kremlin 99.

…

Vineri, 11 august - Am fost la Casa de Depuneri pentru aranjatul lăzilor de sus. Nu s-a putut face însă nimic, din cauza soldaților, care au cerut, pentru 3-4 ore de lucru, câte 10 R. Directorul Levitzki i-a dat pur și simplu afară.

…

Marți, 22 august - Azi noapte am început mutarea lăzilor de la Kremlin la Casa de Lombard și orânduirea lor acolo. Am dus, în 11 camioane, cam jumătate din ele, cele mai multe ale Ministerului de Externe și Interne, puține ale noastre și ale Domeniilor, într-o ladă care s-a spart (cum au nimerit-o rușii!) erau sticle de șampanie, iar în alta săpun de rufe. (…)

Miercuri, 23 august - Azi noapte, pe o ploaie torențială, am continuat cu mutarea lăzilor de la Kremlin. Ne-a plouat strașnic. Asemenea și lăzile întrucât automobilele erau deschise. Nu cred însă să fi pătruns apa la obiecte, căci lăzile sunt bine închise. Am decis ca-n caz de ploaie să amânăm evacuarea restului până se îndreaptă vremea. (…)

…

Vineri, 25 august - (…) La noapte ducem și restul lăzilor de la Kremlin. Azi am dus, din sala de jos (subsol) în cea de sus (parter) 29 de lăzi cu tablouri Morțun, ca să se păstreze mai bine.

…

Sâmbătă, 26 august - Azi noapte am transportat, în sfârșit, și restul lăzilor de la Kremlin, dar tot pe ploaie. De dimineață am fost la Casa de Lombard de am inventariat lăzile depuse acolo. Noi avem, în subsol, 142 de bucăți, iar la parter 38, așa că mai trebuie să fie, la etaj, încă 3. Am desfăcut una din lăzile cu tablouri plouate și am constatat că apa, nici măcar umezeala, n-a pătruns înlăuntru la tablouri. (…)

…

Joi, 14 septembrie - Pe o splendidă vreme de vară mergem din nou, mai mulți compatrioți, la păr. Nicodim (Marina, viitor patriarh). Și de rândul acesta s-a bucurat mult de vizita noastră și ne-a mai spus câte ceva de la Sobor. Interesant felul cum dânsul a știut să se impună a fi primit, oficial, lucru la care rușii nici nu se gândeau. La salutare i-a răspuns Mitropolitul Novgorodului, un bărbat cult, fost profesor la Chișinău, care cunoaște pe români și România, unde a călătorit. A amintit tot ceea ce biserica rusească datorește celei românești, începând cu Petru Movilă. Bine de reținut aceste, așa de rare, recunoașteri rusești.

…

Vineri, 6 octombrie - Aflu că ieri guvernatorul militar al Moscovei ar fi spus dlui. Capitanovici că nu garantează pentru paza tezaurului nostru aici și că sfatul său este să ducem acest tezaur în altă parte, în afară de Rusia chiar. Prin directorul Casei de Depuneri care a plecat aseară la Iași lucrul acesta va fi adus la cunoștința guvernului nostru care va trebui să ia o hotărâre. (…)

…

Vineri, 3 noiembrie - S-a isprăvit. Bolșevicii sunt victorioși pretutindeni. (…)

…

Luni, 20 noiembrie - Se vorbește foarte serios de transportarea tezaurului nostru în America, pentru care s-au și urmat tratative între guvernul român și al Statelor Unite. Ce bine ar fi să fie așa, să scap de Rusia și să merg în America unde, lângă siguranța și liniștea ce am găsi, aș putea face și eu ceva de folos, nu numai pentru mine, ci și pentru alții. Aș învăța englezește și aș studia organizarea bibliotecilor publice acolo. (…)

…

Joi, 23 noiembrie - Azi e anul de când a fost ocupat Bucureștiul și azi, crudă și dureroasă ironie a sorții, a început armistițiul încheiat între ruși și Puterile Centrale, armistițiu la care, forțat, a trebuit să adere și armata română. Așa cel puțin scriu gazetele rusești; „Russkoe Slovo”, de obicei bine informată. De altfel, dat fiind situația noastră, o altă atitudine ar fi imposibilă. Misiunea franceză, după aceleași ziare, a și plecat din Iași la Odessa, iar Brătianu ar fi grav bolnav. Așadar, lichidarea a început și la noi. Ce va urma, bunul Dumnezeu, care ne-a pedepsit așa de crud știe. Mintea omenească nu! Îmi închipui că de acum nu mai poate fi vorba de plecarea în America, ci mai degrabă de întoarcerea la Iași. (…)

Joi, 30 noiembrie - (…) De la Iași am fost înștiințat, într-o telegramă către Consul că Consiliul de Miniștri a decis că lăzile Academiei să rămână la Moscova, ceea ce ar putea fi o indicație pentru proiectata transportare a depozitelor în America.

…

Joi, 14 decembrie - De două, trei zile sunt în parte ocupat cu preparativele de plecare. (…)

…

Sâmbătă, 16 decembrie - (…) Pentru rosturile mele de aici am rugat pe dl. Ionescu, tânărul de la Casa de Depuneri, să mă înlocuiască, avizând de aceasta și pe Consul. (…)

…

Marți, 19 decembrie - Azi noaptea am plecat din Moscova, la 3 (în loc de 10,30).”³⁹

Dincolo de pagubele materiale pe care un asemenea mod de a gândi și de a acționa le antrenează, flagrant este, în cazul acestui al doilea transport, atentatul la memoria colectivă, prin risipirea nejustificată a unor prețioase repere istorice și culturale. În mod corect, punerea la adăpost a patrimoniului nostru cultural, sub diferitele lui forme, se cuvenea să se facă, în primul rând, în baza respectului datorat operelor majore ale înaintașilor. În al doilea rând, pentru protecția corespunzătoare a tezaurului patrimonial, se impunea ca sănătatea operelor de artă și evidența lor științifică să fie garantate. S-ar fi evitat poate, ca unica informație despre ceea ce s-a trimis în 27 iulie 1917, să ne parvină abia la 12 iunie 1956, în urma vizitei făcută de Generalul Vedenin, comandantul Kremlinului, la una din bisericile zidite în interiorul Kremlinului, unde „a dat [întîmplător] peste niște icoane care nu i s-au părut rusești și, întrebînd, a aflat de la cel care era însărcinat cu păstrarea lor, că ele fac parte din tezaurul depus de români în 1916. Cercetînd mai departe în subsolul Kremlinului, generalul a dat și peste restul lucrărilor depuse, a informat guvernul…”⁴⁰ ș.a.m.d…. Mai mult încă. Singurele studii referitoare la „transferul” făcut de U.R.S.S. în iunie 1956 „a unui bogat tezaur istoric”⁴¹ românesc, ne-ar fi permis astăzi, să stabilim cu precizie, ce anume s-a întors acasă și cât de multe valori au rămas la Moscova.

Pe cînd așa, putem spune numai, că la întocmirea compendiului „Studii asupra tezaurului restituit de U.R.S.S.”⁴², oarecum eclectic în conținut, au participat, prin scrierile lor, câțiva autori valoroși (Theodor Voinescu, Corina Nicolescu, George Oprescu, Ion Frunzetti). Textele lor însă, convoacă metode de expunere și de expresie în clișee. De exemplu, lucrarea academicianului George Oprescu, deoarece nu se sprijină pe forța de comunicare a documentului, abundă în sintagme laudative, aproximări periculoase și argumente oarecum artificiale, evitând cu discreție, informația asupra existenței vreunui inventar. Referindu-ne doar la elementul cantitativ, nu putem să nu ne minunăm de cifra propusă/impusă de Oprescu: treizeci și trei de kilograme aur restituit. Din păcate însă, autorul omite raportarea la realitatea imediată. Treizeci și trei (33) de kilograme aur restituit față de nouă (9) tone aur depozitat la Moscova. „Sunt în total 33 kg aur, 690 de argint, 22,12 carate de briliante, 30,03 carate de rubine, 184,55 carate de smaralde. (…) Colecția cuprinde 39.320 piese, dintre care aproximativ 35.000 monede și medalii, 1.350 de tablouri și desene, iar restul, cam 2.500, obiecte de orfevrărie medievală și broderii liturgice, icoane și stofe datând din secolul al XIV-lea, când se fundează primele state bine organizate românești, până la finele sec. al XVIII-lea.”⁴³

Altfel spus, plutește în paginile studiului intitulat „Pictura modernă și contemporană”, un aer de text ezitant, greu de urmărit, fără conținut informațional corect: „Arta modernă și contemporană, adică, în speță picturile și operele grafice, sunt cea de-a treia grupă a tezaurului ce ne-a fost înapoiat de la Moscova. Innumără aproximativ 1.350 de tablouri, desene și acuarele, așa cum s-a anunțat în comunicatul Guvernului Sovietic. Ele făceau parte, în 1916, când au fost trimise în Rusia, din colecțiile publice, adică aparțineau Pinacotecii statului, Muzeului Kalinderu, poate Ministerului de Război și chiar Muntelui de Pietate, se zice, și din colecțiile câtorva particulari, dintre cei care puteau face uz de această ocazie salutară și excepțională de a-și pune în siguranță avutul, cum erau miniștrii Morțun și d-rul Angelescu.”⁴⁴

Adunînd oarecum dezordonat fel de fel de detalii superficiale, fără pretenții de obiectivitate, textul oferă însă, confirmarea faptului că nu a existat instrumentul care putea contura cadrul precis al cunoașterii patrimoniului cultural și artistic exportat: evidență științifică.

Dacă despre „colecțiile cîtorva particulari” nu se putea vorbi mai deloc, deoarece „colecțiile particulare nu erau încă deschise ca în alte Capitale”⁴⁵, amintirea Muzeului Kalinderu a fost păstrată foarte multă vreme, în mod special, de memoria afectivă a colecționarilor. De aceea nu poate să nu ne mire faptul, că un colecționar de anvergura lui George Oprescu nici măcar nu amintește că din cele 120 de lucrări cedate de ruși în 1956 și iscălite de excelentul artist Grigorescu, cincizeci și cinci (55) de picturi și douăzeci și două (22) de desene aparțineau Muzeului Kalinderu, care a deținut o atît de interesantă, completă și complexă colecție de Grigorești, încît „Chiar colecția Pinacotecii Statului era întrecută cu mult…”⁴⁶ Fără a face nici cel mai mic efort de a aduna și sistematiza informațiile, nici Oprescu și nici Frunzetti (autorul capitolului intiutlat „Grafica Modernă și Contemporană”) nu se simt datori, să atragă atenția măcar asupra faptului, că „bogata colecție, încă netriată” (în 1938)⁴⁷ avea în compoziție, pe lîngă lucrările admirabil de umane ale artiștilor români și opere semnate de personalitățile lumii artei universale: picturi în ulei din școala lui Bronzino (sec.XVI) sau a lui Poussin (sec.XVII) și altele atribuite lui Palma il Giovane (1544-1628) sau lui Giambattista Tiepolo (1696-1770); uleiuri stăpînite cu măiestrie de Droochsloot (1586-1666), G. Andrea Sirani (1610-1670) Jaques Courtois le Bourguignon (1621-1676), J.von Kessel (1578-1636), dar și tablouri de mari dimensiuni, de secol XIX, de Monchablon, Gose, Emile Levy; desene de Angelica Kaufmann, Rafael Mengs, H. Makart, Millet, Decamps și Raffet, dar și 27 de volume mari cu calcografiile lui Piranesi, dăruite de Regele Victor Emmanuel al III-lea al Italiei, drept mulțumire pentru ajutorul dat de Romînia sinistraților cutremurului de la Messina din 1908.

Știm deja, că întrebarea esențială va rămîne fără răspuns. Și totuși: unde au ajuns toate aceste opere de artă, care alături de multe altele semnate de J.Exter, H.Pellar, Lazăr Binenbaum, H.Kaulbach, A.von Wierusz-Kowalski, G.Washington, E.Liebermann, A.von Keller, baronul I.F.Layrand, Fritz von Uhde, Paul Vogler, E.Hagemann, Hans Makart, Franz Ronband, I.Kupetzki, Thomas Couture, Constant Troyon, Riccardo Diague, puteau să ne ofere un permanent spectacol al visării și al iluzionării? Și mai știm, că oamenilor de astăzi li s-a confiscat dreptul de a privi în tăcere, imaginile unei lumi inexistente plăsmuite „de Ingres, Delacroix, Corot, Rodin, Falguieres și atîția alții, cu care s’ar făli [și astăzi] Muzeul nostru atît de sărac în opere străine.”⁴⁸

Faptul că obiectele restituite au fost „amănunțit descrise, măsurate, cântărite, cele care se puteau cântări, au fost înscrise în inventare, dintre care o serie au fost trimise Statului român, în același timp cu tezaurul, iar altă serie a rămas la Moscova”⁴⁹, nu justifică nici tăcerea condescendentă lăsată peste situația operelor de artă universală trimise la Moscova, nici interesul analitic orientat numai către arta românească atîta cît s-a întors de la Moscova și, nici constatarea autorului (din pagina 245) că: „încă de atunci, falsificatorii se îndeletniceau cu falsuri Andreescu - printre cei din tezaur întâmpinăm vreo patru - ceea ce constituie totuși o formă de omagiu, căci nu se falsifică decât ceea ce are căutare”, ci poate subliniază încă o dată, lipsa referințelor de ordin tehnic și științific. Avem a face, în definitiv, cu o informație trunchiată, atâta timp cât nu aflăm de nicăieri dacă acele falsuri erau contrafaceri încă de la plecarea din țară sau dacă, nu cumva, în atelierele de restaurare rusești s-au produs și lucruri reprobabile. Speculând asupra faptului că cel puțin 340 de picturi au fost curățate și/sau restaurate în atelierele rusești, Oprescu omite intenționat să amintească nu numai titlul celor patru (4) falsuri din douăzeci și cinci (25) semnate Andreescu, dar și care era starea lor de conservare în momentul exportului.

Dezinteresul față de obiectul cultural, ca rezultat al absenței discuțiilor în multe case, pe stradă, în Parlament pe o temă care la prima vedere ține de bunul simț, a fost o realitate în acest al doilea transport. În timp ce în Rusia Guvernului Provizoriu se publica un apel prin care li se cerea „cetățenilor” să păstreze „picturile, statuile, casele (…)”, să nu distrugă „o piatră” din rămășițele trecutului: „păstrați monumentele, clădirile, antichitățile, tipăriturile [deoarece] ele sunt pământul în care noua artă va crește”, România afirma prin exportul patrimoniului său documentar și cultural într-o țară nesigură, programul de distrugere imaginat de Filippo Tommaso Marinetti în faimosul manifest futurist din 1909. „Noi vrem să distrugem muzeele, bibliotecile, academiile de orice soi…” [deoarece nu vrem] „să cheltuiți în întregime cele mai bune puteri ale voastre, în această eternă și inutilă admirație a trecutului…” Deci, „Haideți! Dați foc dulapurilor cu rafturi din biblioteci! …Deviați cursul canalelor pentru a inunda muzeele! …Oh, ce plăcere să vezi plutind în voia soartei, sfîșiate și decolorate pe acele ape, vechile pînze glorioase!…”⁵⁰

România n-a dat nici foc „dulapurilor cu rafturi din biblioteci” și nici n-a deviat „cursul canalelor pentru a inunda muzeele”. Fără să țină seama însă, de semnalele și/sau neliniștile istoriei, ea a manifestat ipocrizia politicului și indiferența necunoașterii față de reperele marilor noastre epoci de cultură, depozitîndu-și tezaurul talmeș-balmeș, atât în localul Casei de împrumuturi și Depozit al Rusiei (Sudnaia Kassna), cât și la Kremlin, în același compartiment unde fuseseră depuse și casetele din primul transport. Iar efectul a fost același cu cel născocit de Marinetti: distrugerea trecutului printr-o exagerare conjuncturală anticulturală.

Cum nu putem livra și alte concluzii sintetice, ne mulțumim și cu o simplă notă.

V. O SIMPLĂ NOTĂ

La sfîrșitul lui septembrie și începutul lui octombrie a anului 1899, dezastrul financiar al României era bine conturat. Numai un împrumut o mai putea salva. Pentru negocierea complicată și importantă a îndatorării, regele Carol I îl trimite la Berlin pe Ion Kalinderu (1840-1913 - profesor universitar, om politic, membru și președinte al Comisiunii Monumentelor Istorice). În fața reprezentanților tuturor băncilor europene, întemeietorul celei mai vaste colecții artistice a generației antebelice uzează nu numai de autoritatea pe care i-o dădea calitatea de mandatar al Hohezollern-ului de pe tronul României, dar și de toată influența legăturilor sale construite cu ajutorul capodoperelor din colecția sa. La 7 noiembrie, creditul salvator în valoare de o sută șaptezeci și cinci (175) milioane lei (aur) capital nominal este obținut.

În țară, toată lumea vorbea că ușa împrumutului a fost deschisă cu ajutorul a două picturi de mare valoare din Colecția Kalinderu. Poate nu erau decît simple zvonuri. Cine știe? Se știe însă, că în urma acestei reușite, în fiecare zi, la ora 12 fix, Kalinderu a urcat, pînă la moartea sa, treptele palatului pentru a lua masa cu regele. Cine să fi știut mai bine decît un cap încoronat, că obiectul cultural transmite și alte mesaje decît imaginea propriu-zisă, inducînd anumite comportamente și anumite atitudini față de gestul celui care îl oferă?

- Anul financiar 1901 a fost poate și mai dramatic decît cel din 1899. Vinovați de dezastru au fost găsiți inginerii, acuzați că au ruinat țara prin luxul noilor construcții, ce depășeau cu mult posibilitatea statului de a le finanța. Dimitrie A. Sturdza (-1833-1914-în acea vreme ministru de finanțe) de cîte ori trece prin fața Palatului Poștelor (astăzi Muzeul Național de Istorie), întorcea capul să nu vadă „risipa” care se făcuse la măreața construcție. Costase 6.071.227 lei aur!

Tocmai pe acest fond de lucidă neliniște față de imprudențele bugetare ale politicienilor, același Ion Kalinderu își manifestă dorința de a construi pe locul său din strada Renașterii nr. 4 (astăzi Dr.Sion) „un modest muzeu de belle-arte [… pe care-l destina] țărei”⁵¹ A construi o „instituțiune” ca cea a lui Kalinderu „menită să aducă roade orașului pe tărîmul artistic”⁵² însemna ceva nu numai pentru capitala României, ci pentru întreaga țară, care în acel moment, dorea mai presus de orice, împlinirea aspirației poporului său: realizarea unității statului național. Iar muzeul, prin etalarea domeniului național și universal al artei, a susținut și susține în plan spiritual acest ideal, punînd sub ocrotire și/sau în circuit, diverse dovezi privind existența continuă și unitară a unui popor într-un spațiu geografic bine determinat. Iată de ce intimul regelui, căruia îi și administra moșiile Domeniilor (12 la număr, în suprafață de 118,286 ha.), obține scutirea de taxe pentru muzeul său, tot așa cum erau absolvite de plăți și clădirile ce aparțineau statului.

- Cînd după primul război mondial „puteau fi recuperate, în virtutea articolelor 196 cu Austria și 177 cu Ungaria, bunurile artistice românești din Austria, à titre de réciprocité, Alexandru Tzigara-Samurcaș îi răspunde lui Vasile Pârvan, care nu voia să cedeze, printre altele, un Cranah în schimbul tezaurelor românești din Viena⁵³: Din parte-mi regret că nu avem mai multe opere streine de oferit în schimbul comorilor ce ne sînt altfel scumpe…”⁵⁴

„Cu aceleași înalte simțăminte și nu din interese personale, a apărat zestrea artistică a țării în timpul ocupației germane din prima conflagrație mondială, asumîndu-și gravul risc de a fi acuzat de colaboraționism, învinuire de care nu au scăpat nici alte personalități ale culturii noastre…”⁵⁵

Realitatea masivă și clară ne spune, că oamenii de astăzi nu-și fac timp să reflecteze asupra semnificației acestor gesturi. Să le înțeleagă și să le prețuiască n-ar fi însă, decît o datorie a lor. Și, poate mai tîrziu și o mîndrie.

În toate epocile, prin vîrfurile ei spirituale, omenirea a dorit să-și apere valorile majore ale înaintașilor. Dacă n-a reușit întotdeauna, de-a lungul mileniilor fiind sacrificate nenumărate și inestimabile opere, pe care nimeni și nimic nu le mai poate înlocui, e pentru că alături de războaie, distrugeri și prădăciuni, se cer a fi socotite și consecințele negative ale disprețului față de tradiție înțeleasă ca depozit al trecutului cultural.

VI. …ÎNCĂ CEVA DESPRE AL DOILEA TRANSPORT…

În fine, după mutarea la Iași, Banca Națională a României s-a găsit în scurt timp în imposibilitate de a-și îndeplini una din funcțiile sale esențiale: tipărirea biletelor necesare circulației. Până la sfârșitul lunii iunie 1917, cu acordul autorităților ruse, a fost obținută imprimarea unei cantități impresionante de bilete. Această activitate a continuat la Moscova, unde în iulie 1917, Banca Națională a României a cumpărat o tipografie care a lucrat permanent până la sfârșitul lui decembrie 1917.

În contextul izbucnirii revoluției bolșevice în Rusia, în octombrie 1917, relațiile dintre Rusia și România s-au deteriorat. La 5 noiembrie 1917, consulul general român Pierre Guerin a trimis o telegramă guvernului de la Iași, sfătuindu-l să ia măsuri grabnice pentru mutarea tezaurului în America și să încerce să obțină din partea Aliaților o intervenție colectivă pe lângă autoritățile revoluționare pentru a le face răspunzătoare de integritatea tezaurului.

Demersurile efectuate la Paris și la Londra nu au dat rezultatele scontate, Aliații refuzând să garanteze siguranța transportului, iar tratativele cu americanii s-au prelungit până către sfârșitul anului, fără a se ajunge la un rezultat satisfăcător. Fără garanții ferme, guvernatorul B.N.R. a refuzat să consimtă transportul. La 22 ianuarie 1918 Victor Antonescu, ministrul român la Paris, scria lui Nicolae Titulescu că Aliații consimt să garanteze doar 310 milioane aur din cel aflat la Moscova, deoarece depozitele Băncii Naționale, ale Casei de Depuneri și Consemnațiuni și ale băncilor particulare, sunt efecte publice, rente de stat și acțiuni ale diferitelor societăți ale căror numere se cunosc putând fi anulate.

Câteva zile mai târziu, însă a urmat ruperea relațiilor diplomatice dintre Rusia și România, iar tezaurul a fost sechestrat de bolșevici. La 13/26 ianuarie 1918, Sovietul Comisarilor Poporului hotăra:

1. Toate relațiile diplomatice cu România încetează. Legația română si, în general toți reprezentanții autorităților române se expulzează pe cea mai scurtă cale dincolo de frontieră.

2. Tezaurul României, aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia română. Puterea sovietică își asumă răspunderea de a păstra acest tezaur pe care îl va preda în mâinile poporului român.

Hotărârea nu este bineînțeles, simplul produs al unui moment istoric și/sau politic, atâta vreme cât la 5 octombrie 1918, Comitetul Comisarilor Poporului decreta asupra inventarierii și protecției operelor de artă și istorice, punând bazele sistemului inventarului de stat și totodată ale Comisiei de înregistrare și protecție a monumentelor, însă, această hotărâre unilaterală a guvernului bolșevic de a rupe relațiile diplomatice cu România va marca momentul în care problema tezaurului românesc de la Moscova, a fost transferată în sfera politicului și folosită de guvernul sovietic ca element de presiune.

În urma acestui eveniment, Franța, care la 1747 prin Lafont de Saint-Jenne definește conceptul patrimoniu artistic național și care încă din 1793, prin cei cincizeci și doi (52) de membri ai Comisiei Temporare a Artelor inventariază materialul artistic prevăzut pentru Luvru (deschis la 18 noiembrie în același an), îl însărcinează pe Joseph Noulens, ambasador la Petrograd (Sankt Petersburg), cu protecția temporară a intereselor românești în Rusia, încredințându-i și misiunea de a se ocupa special de conservarea tezaurului românesc depus la Moscova. La 1 februarie 1918 Noulens comunică faptul că tezaurul românesc depus la Kremlin a fost încredințat Puterilor Aliate pentru garantarea restituirii împrumuturilor pe care acestea le făcuseră României în timpul războiului. O zi mai târziu, Labonne, consulul general francez la Moscova, a luat în primire de la Guerin arhiva Consulatului General Român din Moscova și odată cu aceasta protocoalele de depunere la Kremlin a tezaurului B.N.R., cheile de la încăperea în care au fost depozitate valorile B.N.R., protocoalele de depunere a valorilor Casei de Depuneri și actul de cumpărare a tipografiei B.N.R. Proaspătul consul a intenționat să procedeze și la inventarierea și verificarea valorilor, sigilarea/ acestora și asigurarea unei gărzi permanente. A renunțat însă, după consultarea cu colegii englezi și americani, considerând suficient să aducă la cunoștința autorităților bolșevice faptul că tezaurul românesc reprezenta în acel moment garanția Aliaților pentru împrumuturile acordate de aceștia României. Iată în ce mod, Europa civilizată a anulat ceea ce realizează evidența științifică în plus față de obiectul artistic izolat: crearea conceptului patrimoniu artistic.

„Evidența științifică”, pe care o tot invocăm, nu e un simplu slogan. Ea ilustrează o viziune, comunică o atitudine pozitivă față de obiect și față de patrimoniu în genere. Inexistența ei, cum a fost cazul celui de-al doilea transport, a anulat practic, posibilitatea obiectului cultural de mare încărcătură emoțională și intelectuală să vorbească tuturor generațiilor despre universul fascinant al trecutului nostru.

Până în august 1918 când a fost arestat și expulzat din Rusia, cheile de la încăperea în care fusese depozitat tezaurul B.N.R. și aceea de la Sudnaia Kassna au rămas în păstrarea consulului francez, apoi au fost încredințate consulului Danemarcei, care la rândul său le-a încredințat vice-consulului danez, care obligat fiind să se întoarcă în țara sa, le-a luat cu sine la Copenhaga, urmând să le trimită de acolo Ministerului de Externe al Franței. Chiar dacă dezinteresul față de depozitul românesc la Moscova a fost/este evident, M. Gr. Romașcanu afirma că „în iulie 1918 valorile erau intacte”.

VII. „Subiectul unei povești fantastice”: TEZAURUL ROMÂNESC DE LA MOSCOVA, PARTE A NEGOCIERILOR ÎNTRE ROMÂNIA ȘI RUSIA

Încă din aprilie și iunie 1919, delegația română la Conferința de pace de la Paris a depus două memorii în chestiunea restituirii tezaurului, rămase fără consecințe, din cauza lipsei de sprijin din partea Aliaților, îndeosebi a Angliei și Franței.

Încercările de recuperare a tezaurului au rămas de fiecare dată fără rezultat, datorită faptului că partea sovietică a subsumat această chestiune dificilelor probleme politico-teritoriale, care au marcat relațiile dintre România și Rusia Sovietică. În pofida acestui fapt, România a promovat, cu un firesc care ne tulbură, o politică de apărare a păcii postbelice și a stabilității în regiune, acționând pentru stabilirea de relații de bună vecinătate cu toate statele din zonă.

Negocieri cu privire la problema tezaurului nostru de excepție, s-au purtat în 1920 la Copenhaga și Londra, iar în 1921 la Varșovia, unde reprezentantul Rusiei a promis returnarea lui, numai după reluarea relațiilor diplomatice.

În plină epocă a încercărilor de restituire a valorilor sechestrate de bolșevici, s-a vehiculat chiar ipoteza că tezaurul se poate afla în Statele Unite, astfel cum rezultă din schimbul de note dintre Departamentul de Stat din Washington și Legația Statelor Unite ale Americii din București, din august 1921. Conținutul documentelor (publicate de altfel în „Magazin istoric”⁵⁶), indică faptul că autoritățile de la Washington au înregistrat, în prima parte a anului 1921, intrarea în țară sau/și pe piața aurului a unor cantități apreciabile de metal prețios, a cărui proveniență necunoscută făcea obiectul unor investigații de identificare.

Prin nota din 14 august 1921 se înțelege că, „s-ar putea ca o parte din cei 500.000.000 lei în monede de aur, depozitat la Moscova de guvernul român în 1917 și garantați (…) de guvernele britanic, francez și rus, să fi luat drumul Statelor Unite.”

Ajunși aici, nu putem să nu ne întrebăm dacă aceste note/telegrame au fost doar efectul discuțiilor repetate și al zvonurilor care au circulat în diversele medii europene în cursul anilor 1920-1921 sau dacă ele nu relevă cumva existența unor coincidențe fericite sau nefericite. Analizele rapide, simplificatoare nu pot însă, ține locul răspunsului rațional argumentat.

În schimb, o nouă încercare a guvernului român de a reintra în posesia tezaurului de la Moscova a avut loc în 1922, cu prilejul Conferinței internaționale economice de la Genova. Delegația română condusă de Ion I. C. Brătianu a prezentat un amplu memoriu privind istoricul problemei, însoțit de documente care demonstrau fără nici un dubiu dreptul de proprietate al României asupra tuturor bunurilor evacuate la Moscova în 1916-1917 și sechestrate de bolșevici. Conferința a hotărât că „guvernul sovietic rus va restitui guvernului român valorile depozitate la Moscova”. La 2 mai 1922, Ministerul de Externe al Franței a comunicat Rusiei Sovietice această decizie, desigur ignorată.

În cadrul Conferinței de la Lausanne (decembrie 1922-ianuarie 1923) delegatul rus a prezentat o formulă de rezolvare globală a raporturilor româno-ruse, la punctul întâi figurând „recunoașterea sub o formă oarecare de către Soviete a alipirii Basarabiei la România contra tezaurului și bijuteriilor Coroanei.”

Deși în cadrul convorbirilor româno-sovietice de la Viena din 1924, liniile de forță ale politicii românești s-au îndreptat în sensul despărțirii chestiunii Basarabiei de cea a tezaurului, neimplicând acceptarea vreunui compromis, negocierile s-au soldat din nou cu un eșec. De menționat, că în același an, printr-o ordonanță militară, în România a fost interzisă activitatea partidului comunist, efectuându-se numeroase arestări. Pe acest fond, în schimbul eliberării unui spion trimis în România să înființeze organizații comuniste, în anul 1926 autoritățile sovietice au propus predarea arhivei Bibliotecii Academiei Române aflată la Moscova și „repatrierea tuturor prizonierilor români care mai existau pe teritoriul statului sovietic”.

Însă abia în iunie 1935, după ce cu un an înainte fuseseră reluate relațiile diplomatice dintre România și U.R.S.S., guvernul de la Moscova a hotărât să restituie României o parte din valorile românești pe care le ținea sub sechestru. Presa vremii a relatat, că ar fi fost vorba de 1445 de lăzi în greutate de 135 mii kg, care cuprindeau doar piese de arhivă și documente de stat. Acest episod a rămas timp de două decenii fără vreo urmare.

Tot în iunie, numai că în 1956 un comunicat de presă anunța că guvernul sovietic a hotărât „să transfere” Guvernului Republicii Populare Române o parte din comorile noastre de artă, încredințate spre păstrare Rusiei. Obiectele tezaurului restituit, „constituit în trei grupe mari: monedele și tezaurul de la Pietroasa, arta medievală, arta modernă și contemporană”⁵⁷ au fost prezentate publicului în cadrul unei expoziții găzduite de Muzeul de Artă al Republicii, care s-a deschis în ajunul lui 23 august 1956.

La 3-11 septembrie 1965, într-un timp atât de oportun, adică, în contextul reconsiderării raporturilor dintre Partidul Comunist Român și Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, după Declarația din aprilie 1964, și într-un loc atât de neașteptat de potrivit, adică Moscova, problema tezaurului a fost pusă din nou în discuție. Leonid Ilici Brejnev (1906-1984) a răspuns delegației române constituită din Nicolae Ceaușescu (1918-1989), Gheorghe Maurer, Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Paul Niculescu Mizil, Manea Mănescu, Corneliu Mănescu, Nicolae Guină și Andrei Păcuraru⁵⁸, că problema tezaurului „are o vechime de 50 de ani și ea se referă la socotelile dintre Rusia țaristă și România regală. (…)

După 50 de ani, deodată, două state socialiste încep să-și amintească de relațiile dintre guvernul țarist și guvernul regal. Pe noi ne-a uimit însăși punerea acestei probleme. Desigur, nici unul dintre noi, participanți la tratative, nu eram la curent cu această chestiune și am ridicat totul în picioare.

Cum arată chestiunea la noi? Din materialele care există, reiese într-adevăr că în decembrie 1916 un reprezentant necunoscut, o figură nu prea reprezentativă - această acțiune a avut loc în condițiile când nemții ocupau țara dvs. și prezentau o mare primejdie - el, chipurile, în numele curții regale, a transmis Comandamentului frontului de sud-vest - comandant era Miloradovici - aceste casete cu tezaur. Este interesantă istoria acestora. Se întâmpla în timpul războiului, ele au fost transmise pe încredere. În general cantitatea totală corespunde cu cea arătată de tov. Bârlădeanu. Însă, când mai târziu, o parte din casete au fost deschise de către guvernul nostru, s-a găsit și încălțăminte a familiei regale. Există o listă care indică ce era în aceste casete: coliere, pantofi, îmbrăcăminte”. Iar dacă „vorbim de documente, există însă și alte documente”, a continuat liderul sovietic. „Există un document din care reiese că România regală are datorii față de Rusia țaristă pentru livrări de armament și alte lucruri în sumă de 300 milioane dolari, ceea ce corespunde cu 274 tone aur.”

În plus, cu întîietatea anticipării, L. I. Brejnev a pus în mișcare o argumentație vastă în slujba susținerii ideii, că în condițiile în care cele două țări au stabilit relații de prietenie, în cazul revendicării nu mai este vorba de „900 kg aur sau 300 milioane dolari” ci de o problemă politică. „Dacă și noi vom începe să răscolim această problemă veche, ceea ce ar fi împotriva dorinței noastre și a dvs., aceasta ar putea duce în mod inevitabil la apariția unor fenomene nedorite și la ațâțarea patimilor.” Cu alte cuvinte, comunismul impus ne impunea.

Toate acestea fiind spuse cu gentilețea studiată a celui care se știe atotputernic, discuția care a avut neîndoielnic și dramul său de teatralitate, ce a facut-o încă și mai memorabilă, s-a încheiat fără vreun rezultat.

VIII. TEZAURUL DE LA MOSCOVA: SUBIECT DIFICIL ȘI ACTUAL

În urma evenimentelor răsunătoare care s-au petrecut în decembrie `89, noua clasă politică, (ne)pregătită să-și asume vinovățiile istoriei, a contactat Consiliul Europei, care și-a dat acordul de a încerca o mediere între părți. În 1995, delegația română la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, prin Adrian Severin, a inițiat un proiect de rezoluție privitoare la dureroasa problemă a tezaurului românesc aflat la Moscova, discuțiile purtate cu acel prilej fiind consemnate în Documentul (motion) nr. 7356 din 12 iulie 1995. Angajând însă doar pe semnatari⁵⁹, documentul acesta nu a mai fost discutat în cadrul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

În luna octombrie a aceluiași an (1995), autoritățile ruse au declinat posibilitatea întâlnirii celor două părți la nivel de experți, motivând că Parlamentul rus tocmai punea în discuție proiectul unei legi privind restituirea de către Federația Rusă a tuturor valorilor materiale, documentare și artistice aparținătoare altor state și care se aflau în posesia sa din timpul celui de-al doilea război mondial. Cum nimic nu se întâmplă fără voie „de sus”, legea respectivă nu a fost votată. Însă, cu ocazia aderării la Consiliul Europei (1996), Federația Rusă s-a angajat⁶⁰, în baza punctului XII din Avizul nr. 193/25.I.1996, să înceapă negocierile cu toate țările care reclamau, sub imboldul sentimentului decent al voinței, restituirea bunurilor lor excepționale, aflate din timpul celui de-al doilea război mondial pe teritoriul actual al Federației Ruse.

Stăpînă pe situație și extrem de diplomată Banca Națională a României a pus la dispoziție raportorului special al Consiliului Europei, în vizită în România în 1999, un dosar cu documente originale privind condițiile în care tezaurul a fost depus spre păstrare la Moscova în 1916-1917, ce anume s-a restituit în timp și ce a rămas în posesia Rusiei.

Ulterior, Comitetul pentru Cultură, Știință și Educație al Consiliului Europei a întocmit, prin Raportorul General pentru Moștenire Culturală, doamna Vlasta Stepova din Republica Cehă (grupul socialist), un Raport⁶¹ asupra tezaurului stabilind, printre alte concluzii și recomandări că „este evident faptul că o cantitate considerabilă de valori culturale a fost depozitată la Moscova între 1916 și 1917. Acestea aparțineau statului român, instituțiilor (inclusiv mănăstiri) și persoanelor private”⁶².

Cu mai multă discreție din considerente care au avut și un evident caracter politic, a fost făcută și intervenția/presiunea unei întregi serii de personalități politice de anvergură. Debutul a fost evidențiat de Adrian Năstase, pe atunci ministru de externe, care alături de omologul său sovietic Alexandr Besmertnih parafează la 22 martie 1991 Tratatul de colaborare, bună vecinătate și prietenie dintre URSS și România. Documentul încearcă să adapteze retorica și instrumentele de tip Helsinki, concepute în plin război rece, la o Europă marcată de probleme diferite: revendicări teritoriale și lupte etnice, lucidități economice, nesiguranță socială și sărăcie, libertăți tolerante și grozavele judecăți morale etc.

Două săptămâni mai târziu (4 aprilie 1991) președintele Ion Iliescu, cu prilejul vizitei oficiale pe care o face la Moscova, va semna acest Tratat, alături de Mihail Gorbaciov. La limita de sus a discuției, a fost abordată și problema tezaurului, expediată rapid, desigur. Întrebând despre soarta tezaurului, Ion Iliescu a primit un răspuns deja celebru: „nu cunosc problema dar mă voi informa”. Prin această ripostă, sintagma lui Nietzsche „voință de putere” era încă o dată probată.

După eșuarea puciului de la Moscova din august 1991, URSS dispărea de pe harta lumii, locul acesteia, ca subiect internațional, fiind preluat de Federația Rusă. România semnase deci, o înțelegere cu o entitate care nu mai exista. Oricum, Tratatul de bază dintre cele două țări nu a fost validat vreodată de Parlament, din cauza neînțelegerii pe problema restituirii tezaurului României și a denunțării Pactului Ribbentrop-Molotov.

În perioada cuprinsă între 1991 și 1995 atitudinea rece și critică a României și Rusiei a fost temperată de definirea pozițiilor ambelor părți, precum și de stabilirea cadrului juridic al Tratatului. În acest sens, pe linie parlamentară s-au întreprins mai multe vizite: cea a președintelui Consiliului Federației (Camera superioară a Parlamentului din Federația Rusă) din iunie 1995; cea a ministrului rus de externe, în aprilie 1996; și cea a președintelui Dumei de Stat (Camera inferioară a Parlamentului din Federația Rusă) din ianuarie 1997. Aceste întrevederi însă, nu au pus punct la problemele dintre părți.

Între anii 1996 și 2000 Tratatul de bază cu Rusia a trecut în planul secund, iar discuțiile pe marginea acestuia au fost, pe moment, date uitării. Acest lucru a fost cu putință, deoarece în acest interval de timp s-a pus mai mult accentul pe negocierea tratatelor de bază cu țările vecine României, politică condiționată de criteriile de preaderare la structurile euro-atlantice. În aceste condiții, mult mai importante au devenit relațiile bilaterale cu vecinii, fapt ce a determinat încheierea Tratatelor de bază cu Ungaria (1996) și Ucraina (1997) și definitivarea Tratatului cu Republica Moldova.

Noul context internațional creat de acel „nine-eleven” (11 septembrie 2001), a „apropiat” Rusia de America în lupta comună împotriva terorismului internațional, anulînd atitudinea lor convențional-rigidă. În aceste împrejurări, au apărut și „cedările” Rusiei în problema aderării României la NATO și la Uniunea Europeană.

Așa deci, într-un moment în care lumea întreagă aluneca spre confuzie, clasa noastră politică s-a găsit, ea însăși, în fața unui examen dificil, a cărui încărcătură nu era doar simbolică, patriotică sau patriotardă. Relațiile cu bătrîna și obosita Rusie au fost, cel puțin în secolul XX, piatra de încercare a fiecărui regim. De modul în care acestea au acționat mecanismul politic, în sens corector și/sau modelator, a depins, de cele mai multe ori, direcția și sensul de dezvoltare a țării noastre.

În cazul de față, lucrurile au fost relativ limpezi. În luna octombrie a anului 2001, Partidul Social Democrat (mai degrabă am zice „statul român”, pentru a nu se interpreta politic) a demarat, oarecum, brusc, discuțiile pe marginea Tratatului de bază cu Rusia, deoarece chestiunea autorității generale (politice și/sau culturale) nu era încă deschisă interogării. De aceea, răspunsul cu care s-a întors președintele Camerei Deputaților, Vaier Dorneanu, de la Moscova a surprins atât numele sonore ale politicii românești, cât și mulțimea educată sub/de dictatură.

Pentru nivelul perioadei anterioare anului 2003, interesele României impuneau necesitatea unui acord bilateral, acord care nu fusese niciodată încheiat între noile regimuri rezultate după ultimul deceniu al secolului trecut. Încheierea acestui acord era însă condiționată de rezolvarea disputelor legate de trei copleșitoare probleme: restituirea tezaurului, denunțarea pactului Ribbentrop-Molotov (cerințele părții române) și neaderarea la un pact ostil Rusiei (cerința părții ruse care viza, însă, în mod direct, relația României cu NATO). Această ultimă problemă părea depășită în 2003, cel puțin în stadiul ei declarativ⁶³,

Însă, soluțiile ce decurgeau din aceste tipuri de abordare, principial diferite, asupra remedierii diferendelor, au fost de două feluri: primul avea în vedere o rezolvare utilitaristă care, în mod evident, viza maximizarea beneficiilor. Din această perspectivă, intențiile celor care purtau responsabilitatea acestui tip de tranzacție păreau perfect îndreptățite. Renunțarea la cerințele referitoare la pact și la tezaur ar fi generat, pe calede consecință, relansarea relațiilor politice, sociale, culturale și, nu în ultimul rând, economice cu Federația Rusă. Lucru extrem de important, cu avantaje majore. Deoarece, din punct de vedere economic, s-ar fi redeschis poarta exporturilor spre Rusia și s-ar fi reglementat problemele generate de importurile energetice. Din punct de vedere politic, se putea intui că legiferarea relațiilor cu Rusia ar fi determinat și o clarificare a relațiilor cu Republica Moldova. Problema serioasă/decisivă însă, deriva din semnificația simbolică a acestei abordări. Pentru buna credință a celor neavizați însă, soluția utilitaristă poate părea, raportat la haloul de informații mai curând nespecifice, nu un compromis, ci o lipsă acută a simțului istoric. O întrebare se impune: ar fi putut guvernul epocii să evite pericolul decepției?

Vizând libertățile tolerante ale democrației, cel de al doilea fel de remediere a diferendelor, trebuia să țintească cu orice preț respectarea unor principii și a unor valori fundamentale. Asumarea acestora se putea face numai în urma deciziilor politice, legitimate desigur, de întreaga națiune. Soluția sugera susținerea restituirii tezaurului și imperativul denunțării Pactului Ribbentrop-Molotov.

Începând cu 6 mai 2003, zi în care miniștrii de externe ai României și Rusiei, Mircea Geoană și Igor Ivanov au parafat, la București, Tratatul politic româno-rus⁶⁴, acest punct de vedere nu mai poate fi luat în discuție. Atât Geoană, cât și Ivanov au precizat că problema tezaurului și denunțarea Pactului Ribbentrop-Molotov au fost plasate unei comisii româno-ruse⁶⁵, alcătuită din profesioniști ai momentului (istorici și economiști) care urmează să evalueze „într-o perioadă rezonabilă” aceste subiecte, să găsească soluții „unanim acceptabile” și să propună, prin urmare, recomandări părților implicate. Toate aceste lucruri nu sunt înscrise însă în Tratatul de bază, ele făcând obiectul unei Declarații politice comune, care a fost iscălită de cei doi miniștri de externe cu ocazia semnării Tratatului, de către președinții Iliescu și Putin. În acest context, „iritarea” șefului diplomației de la Moscova provocată de insistența ziariștilor față de complicata temă a tezaurului, nu mai miră pe nimeni. „Emoțiile sunt bune la teatru, nu în diplomație. De 10 ani am încercat să rezolvăm problemele existente pe baza emoțiilor și nu am reușit” a declarat Igor Ivanov, referindu-se la dezamăgirea demobilizatoare pe care o stârnește în rândul publicului intelectual subiectul tezaurului depozitat între anii 1916 și 1917 la Moscova. În aceeași Declarație, același Igor Ivanov⁶⁶, confirmă însă faptul, că de la bun-început era cunoscută și acceptată ca atare problema constituirii unei comisii comune care să se ocupe, printre altele, și de tema tezaurului. Precizarea este necesară întrucât desfășurarea ulterioară a întâlnirilor comisiei, precum și diversele declarații făcute de la etajul superior al diplomației noastre⁶⁷, ar putea sugera că obiectul de activitate al comisiei nu privește și tema tezaurului.

Comisia mixtă româno-rusă, a fost constituită inițial, cu intenția de a lăsa problemele sensibile inter partes pentru o rezolvare ulterioară. Decizia aceasta a fost cumva impusă de interesele României legate de aderarea și integrarea sa în structurile economice, politice și militare occidentale: Consiliul Europei, Uniunea Europeană și NATO. Fără nici o intenție însă, de a zgîndări orgolii pe care le știa și/sau bănuia, România a pendulat tot timpul între dorința de normalizare a relațiilor ei cu vecinii, prin încheierea unor tratate de bună vecinătate și nevoia și/sau datoria de a nu abandona momentele cheie fixate în istoria ei imediată, printre care și cea a tezaurului rămas la Moscova.

O problemă similară s-a pus și în ceea ce privește relația cu Ucraina și situația Insulei Șerpilor relativ recent tranșată, - favorabil României, am spune noi -, printr-un arbitraj internațional (mediat de către Curtea Internațională de Justiție de la Haga).

În acest context întrebarea este: această speță s-ar putea constitui într-un exemplu încurajator, aplicabil și în cazul tezaurului? Probabil că ar fi greșit să răspundem cu da sau nu. După cum am arătat, reprezentanții României în diferitele structuri europene au încercat să se implice direct pentru a realiza o presiune internațională asupra Rusiei. Soluție logică în contextul în care este greu de presupus că România singură ar fi putut convinge puterea copleșitoare a Rusiei. Apoi, trebuie să remarcăm, nu fără grija de a exprima o banalitate inconfortabilă, că Ucraina nu e Rusia și nici Insula Șerpilor nu e Tezaurul de la Moscova. În timp ce Insula Șerpilor exista și există, tezaurul a ridicat și ridică încă multe semne de întrebare. Iată de ce, pentru rezolvarea situației într-un viitor greu previzibil, România trebuie să mențină problema nu numai în atenția celor două părți⁶⁸ dar să o și (re)amintească instituțiilor interguvernamentale din care face parte.

Din această perspectivă, ar părea defectuoasă soluția plasării problematicii tezaurului în sarcina discursurilor teoretizante despre ce… și cum… ale unei Comisii imixte româno-rusă, cu activitate relativă, fără efecte notabile, înființate însă, printr-o Declarație comună a miniștrilor de externe în momentul încheierii Tratatului (4 iulie 2003).

Perioada ulterioară a demonstrat, pentru oricine s-a arătat interesat de Tezaur… devenit simbol al unui trecut care în prezent cere socoteală, că miniștrii de externe ai României au pus în mișcare întreaga lor diplomație, (re)aducând subiectul în atenția întâlnirilor bilaterale, la nivel înalt.⁶⁹

Însă, nici balcanica târguială politică și nici manifestările lehamitei generalizate nu vor ajuta la (re)aducerea în țară a stocului de aur al Băncii Naționale a României, a celei mai mari părți a bijuteriilor M. S. Regina Măria și a valorilor noastre culturale. Pentru recuperarea tezaurului național trebuie mai întâi să ne recăpătăm speranța că putem face acest lucru. Or, acest tip de simțire nu poate face obiectul unei negocieri sau unui document care se poate anexa la Tratatul bilateral.

Tocmai în timpurile acestea când cheltuiala de energie politică devine aproape inutilă, a ne alătura celor care apără patrimoniul cultural printr-un studiu problematizat asupra tezaurului românesc de la Moscova, echivalează cu un act de conștientizare a responsabilității ce revine fiecărei generații față de moștenirea trecutului.

ARIADNA ZECK,
cu consultarea pentru aspecte de drept internațional și relații internaționale, a doamnei
ANA SAVU

BIBLIOGRAFIE

I. Lucrări de specialitate

1. Bibicescu G.I. - Opt ani în Banca Națională a României, București, 1921;

2. Lapedatu Alexandru - Scrieri alese: articole, cuvântări, amintiri, Editura Dacia, Cluj, 1985;

3. Magazin Istoric nr.4/1992, București;

4. Mihail Alexandru F. - Noi completări despre tezaurul de la Moscova. D. D. Pătrășcanu ne dă interesante amănunte, Dimineața din 27 iulie 1933;

5. Moisiuc Viorica - Romania’s Treasure evacuated in Moscow in 1916 and confiscated by the soviets - A Present International Problem, Ed. Augusta, Timișoara, 2001;

6. Pătrășcanu D.D. - în fața națiunii, Editura H. Steinberg & Fiul, București, 1925;

7. Romașcanu Mihai Gr. - Tezaurul românesc de la Moscova, editura Fundației, București, 1934;

8. Rosetti Radu R. - Mărturisiri (1914 - 1916), Editura Modelism, București, 1997;

9. Studii asupra tezaurului restituit de U.R.S.S., Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1958;

10. Tezaurul Băncii Naționale a României la Moscova, Editura Fundației Culturale Magazin Istoric, București, 1999;

II. Lucrări cu caracter general sau/si de sinteză

- dicționare, enciclopedii, istorii -

1. Breban Vasile - Dicționar General al Limbii Române, Ediție revăzută și adăugită, vol.II, Editura Enciclopedică, București, 1992;

2. Creta Zorela, Mareș Lucreția, Șteffanescu-Goangă Zizi, Șuteu Flora, Șuteu Valeriu - Mic Dicționar al Limbii Române, Editura Demiurg, București, 1992;

3. Georgescu Vlad - Istoria Românilor. De la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas, București, 1992;

4. Ionescu Grigore, București, Ghid istoric și artistic, Fundația Regele Carol al II-lea, București, 1938;

5. Iorga Nicolae, Istoria Bucureștilor - București, 1939;

6. Kirițescu C. - Istoria Războiului pentru întregirea României, 1916-1919, vol.II;

7. Micheli Mario De - Avangarda artistică a secolului XX, Editura Meridiane, București, 1968;

8. Opriș Ioan - Ocrotirea patrimoniului cultural, Editura Meridiane, București, 1986;

9. Warnes David - Cronica Țarilor Ruși, Editura M.A.S.T., 2001.

III. Studii, articole și documente

1. Arhivele Statului, București, Fond primăria Municipiului București, dosar 162/1906;

2. Coliu Emil, Muzeul Ioan Kalinderu, în Revista „Boabe de Grîu”, nr.8, București, 1934;

3. Tzigara-Samurcaș Alexandru, Colecția Kalinderu, în „Minerva” din 30 decembrie 1913, republicată în Muzeografie Românească, București, 1936;

4. Tzigara-Samurcaș Alexandru, Revendicări artistice din Austria, în „Convorbiri Literare”, LVI, aprilie 1924, p. 304;

5. Zeletin C.D., Studiu introductive la Alexandru Tzigara-Samurcaș, Scrieri despre arta românească, Editura meridiane, București, 1987, p. 22-23.

---

Note

¹ Romașcanu Mihail Gr. - Tezaurul român de la Moscova, Editura Cartea Românească, București, 1934.

² Lapedatu Alexandru - Scrieri alese - articole, cuvântări, amintiri - Editura Dacia, Cluj, 1985, p. 230.

³ Lapedatu Alexandru, op. cit., p. 230.

⁴ Studii asupra tezaurului restituit de U.R.S.S., Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1958.

⁵ Comisia alcătuită din specialiști aparținând atât organismelor cu diverse responsabilități în materie de protejare a patrimoniului muzeal, cât și din alte instituții cu tangență la domeniu, condusă de academicianul Mihail Ralea.

⁶ Studii asupra tezaurului, op. cit., p. 10.

⁷ Acest prim decret intitulat „Despre înregistrarea, luarea în primire și păstrarea monumentelor artistice și arheologice aflătoare în Rusia” este continuat și completat de altele în 1921, 1923, 1924 (documentație în Vladimir Ivanov „Monuments and Society”, Simposium on Monuments and Society ICOMOS, Leningrad 2-8 septembrie 1969, publicat la Paris, 1971, P.13)

⁸ Cu sediul la Paris.

⁹ Circulara Secretariatului General al B.N.R. publicată în „Tezaurul Băncii Naționale a României la Moscova”, Editura Fundației Culturale Magazin Istoric, București, 1999, p. 88.

¹⁰ Adică restul din tezaurul polonez, care în septembrie 1939 a fost scos prin România și trimis în străinătate pentru a nu fi capturat de trupele germane.

¹¹ Tezaurul Băncii Naționale a României la Moscova, Editura Fundației Culturale Magazin Istoric, București, 1999, p. 89.

¹² Scrisoarea Comisiei Monumentelor Istorice publicată în Tezaurul Băncii Naționale a României la Moscova, op. cit., p. 89.

¹³ Raportul întocmit de Serviciul Arhitectură de pe șantierul Tismana publicat în Tezaurul Băncii Naționale a României la Moscova, op. cit., p. 92.

¹⁴ Vasile Breban, Dicționar General al Limbii Române, ediție revăzută și adăugită, vol. II, Editura Enciclopedică, București, 1992.

¹⁵ Zorela Creta, Lucreția Mareș, Zizi Ștefânescu-Goangă, Flora Șuteu, Valeriu Șuteu, Mic Dicționar al Limbii Române, Editura Demiurg, București, 1992 16. Legea pentru înființarea unui nou sistem monetar și pentru fabricarea monedelor naționale.

¹⁶ Legea pentru înființarea unui nou sistem monetar și pentru fabricarea monedelor naționale.

¹⁷ Georgescu Vlad - Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas, București, 1992, p. 177.

¹⁸ Georgescu Vlad, op. cit., p. 178.

¹⁹ Georgescu Vlad, op. cit., p. 178.

²⁰ Georgescu Vlad, op. cit., p. 182.

²¹ Rosetti Radu R. - Mărturisiri (1914-1916), Editura Modelism, București, 1997, p. 172.

²² Kirițescu C. - Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919, vol. 2.

²³ Rosetti Radu R., op. cit., p. 172.

²⁴ Rosetti Radu R., op. cit., p. 172.

²⁵ Rosetti Radu R., op. cit., p. 16.

²⁶ Romașcanu Mihail Gr., op. cit., p. 7.

²⁷ Romașcanu Mihail Gr., op. cit., p. 16-17.

²⁸ Bibicescu I.G. - Opt ani la Banca Națională a României, București, 1921, p. 24-25.

²⁹ Romașcanu Mihail Gr., op. c it., p. 21.

³⁰ Documentul nr. 14 publicat în Tezaurul Băncii Naționale a României la Moscova, op. cit., p. 156-157.

³¹ Romașcanu Mihail Gr., op. cit., p. 27.

³² Georgescu Vlad, op. cit., p. 183.

³³ Romașcanu Mihail Gr., op. cit., p. 43.

³⁴ Romașcanu Mihail Gr., op. cit., p. 43.

³⁵ Romașcanu Mihail Gr., op. cit., p. 34.

³⁶ Pătrășcanu D. D. - În fața națiunii, Editura H. Steinberg & Fiul, București, 1925, p. 9-10.

³⁷ Mihail Alex. F. - Noi completări despre tezaurul de la Moscova, D.D. Pătrășcanu ne dă interesante amănunte, Dimineața din 27 iulie 1933, p. 12.

³⁸ Ne referim aici, în primul rând, la generația care a stat sub semnul marilor deschideri culturale, marcate de studiile istoricilor acad. prof. univ. Alexandru Xenopol (1847-1920), Nicolae Iorga (1871-1940) și Dimitrie Onciul (1856-1923), cu toți buni cunoscători și ocrotitori ai patrimoniului cultural construit:
- arheologul acad.prof.univ. Ioan Andrieșecu (1888-1944);
- istoricul acad.prof.univ. Nicolae Bănescu (1878-1971);
- filologul prof.univ. Ștefan Bezdechi (1888-1958);
- filosoful-lingvist acad.prof.univ. Vasile Bogrea (1881-1926);
- istoricul acad.prof.univ. Ion Bogdan (1864-1919);
- filosoful-diplomat prof.univ. Dimitrie Drăghicescu (1875-1945),
- istoricul acad. Constantin Giurescu (1875-1918);
- medicul-chimist acad.prof.univ. Constantin Istrati (1850-1918);
- scriitorul acad.prof.univ. George Murnu (1868-1957);
- istoricul acad. om politic și ministru în mai multe rânduri Ion Nistor(1876-1962); !
- istoricul acad.prof.univ. Vasile Pârvan (1882-1927);
- scriitorul și istoricul Radu Rosetti (1877-1949), apoi la toate călăuzele intelectuale nenumite din epocă.

³⁹ Lapedatu Alexandru, op. cit., p. 232-318.

⁴⁰ Studii asupra tezaurului…, op. cit., p. 11.

⁴¹ La 12 iunie 1956, presa românească prelua comunicatul Agenției Tass.

⁴² Studii asupra tezaurului restituit de U.R.S.S., op. cit..

⁴³ Studii asupra tezaurului restituit de U.R.S.S., op. cit., p. 11.

⁴⁴ Studii asupra tezaurului restituit de U.R.S.S., op. cit., p. 233.

⁴⁵ Nicolae Iorga, Istoria Bucureștilor, București, 1939, p. 328.

⁴⁶ Emil Coliu, Muzeul Ioan Kalinderu, în Revista „Boabe de grâu”, nr. 8, București, 1934, p. 480.

⁴⁷ Grigore Ionescu, București - Ghid istoric și artistic, Fundația Regală Carol al II-lea, București, 1938, p. 130.

⁴⁸ Alexandru Tzigara-Samurcaș, Colecția Kalinderu, în Revista Minerva din 30 decembrie 1913, republicat în Muzeografie Românească, București, 1936, p. 187.

⁴⁹ Studii asupra tezaurului restituit de U.R.S.S., op. cit., p. 11.

⁵⁰ Manifestul futurist apare în limba franceză, în jurnalul Figaro din Paris, în 20 februarie 1909 și apoi în revista milaneză Poesia, nr. 1-2. cele trei manifeste futuriste în Mario de Micheli, Avangarda artistică a secolului XX, Editura Meridiane, București, 1968, p. 327.

⁵¹ Arhivele Statului, București, Fond Primăria Municipiului București, Dosar 162/1906.

⁵² Arhivele Statului, …, dosar cit.

⁵³ CD. Zeletin, Studiu introductiv la Alexandru Tzigara-Samurcaș, Scrieri despre arta românească, Editura Meridiane, București, 1987, p. 22-23.

⁵⁴ Alexandru Tzigara-Samurcaș, Revendicări artistice din Austria, în „Convorbiri Literare”, LVI, aprilie 1924, p. 304.

⁵⁵ CD. Zeletin, op. cit., p. 23.

⁵⁶ Magazin Istoric, nr.4/1992, p. 25-29.

⁵⁷ Studii asupra tezaurului restituit de U.R.S.S., op. cit., p. 11.

⁵⁸ Discuțiile au început în ziua de 4 septembrie și au fost reluate în 9-10 septembrie; partea sovietică, fiind luată prin surprindere a solicitat timp de gândire. Textul integral al stenogramei se află în fondurile Arhivelor Naționale, arhiva CC. al P.C.R., fond Cancelarie, dosar 124/1965.

⁵⁹ Severin, Romania, SOC; Nemeth, Hungary, UDR.; Gricius, Lithuania, LDR; Severinsen, Denmark, LDR; Kelam, Estonia, EDG; iaani, Estonia, EPP; Newall, United Kingdom, EDG; Ragnarsd6ttir, Iceland, EDG; Columberg, Switzerland, EPP; Ruffy, Switzerland, SOC; Err, Luxembourg, SOC; Rodeghiero, Italy, LDR.; Explicații: SOC : Grupul Socialist, EPP : Grupul Partidului Popular European, EDG : Grupul Democratic European, LDR : Grupul Liberal, Democratic și Reformist, UEL : Grupul Stângii Europene Unite.

⁶⁰ „10. The Parliamentary Assembly notes that the Russian Federation shares fully its understanding and interpretation of commitments entered into as spelt out in paragraph 7, and intends:
XII. to negotiate claims for the return of cultural property to other European countries on an ad hoc basis tjhat differentiates between types of property (archives, works of art, buildings, etc.) and of ownership (public, private or institutional);”

⁶¹ http://assembly.coe.int/Documents/WorkingDocs/Doc02/EDOC9459.htm.

⁶² „It is evident that a considerable quantity of objects of cultural value was deposited in Moscow in 1916-17. This belonged to the Romanian state, to institutions (including monasteries) and private individuals”.

⁶³ Igor Ivanov, ministru de externe al Federației Ruse într-un conferință de presă comună cu ministrul român de externe de la acea dată, Mircea Geoană, care a avut loc în sala Gafencu din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, 5 mai 2003: „După cum am subliniat de mai multe ori, este dreptul suveran al României de a se integra în UE, în NATO, sau nu. Noi colaborăm cu România în calitatea actuală pe care o deține și dacă se va integra în UE vom colabora cu ea și în această calitate. În ceea ce privește discuția globală privind criza din Irak și a reglementarii post-război, acest aspect este departe de relațiile dintre România și Federația Rusă.” - http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=20268

⁶⁴ Introdus în legislația internă prin Legea nr. 24/2004 pentru ratificarea Tratatului privind relațiile prietenești și de cooperare dintre România și Federația Rusă, semnat la Moscova la 4 iulie 2003, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 194 din 4 martie 2004.

⁶⁵ Ale cărei existență și obiect de activitate au fost luate foarte în serios de partea română care a emis chiar Hotărârea Guvernului nr. 880/2004 privind finanțarea si funcționarea componentei române a Comisiei româno-ruse pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relațiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului României, depus la Moscova în timpul primului război mondial, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 556 din 23 iunie 2004.

⁶⁶ Conferință de presă comună cu ministrul român de externe de la acea dată, Mircea Geoană, care a avut loc în sala Gafencu din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, 5 mai 2003: „După cum am mai spus deja, în acest scop s-a luat decizia de a crea o comisie bilaterala cu participarea experților, a savanților, care se vor ocupa de studierea acestei probleme și cred că este cazul să așteptăm rezultatele activității acestei comisii care va putea da un răspuns la această întrebare”. - http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=20268

⁶⁷ „Din nefericire, domnul Diaconescu denaturează faptele. La discuțiile româno-ruse din 27 februarie 2009 de la Moscova, la nivel de miniștri de externe, nu a fost vorba de reluarea negocierilor privind tezaurul romanesc, ci de reluarea lucrărilor Comisiei Publice Comune de studiere a problemelor legate de istoria relațiilor bilaterale”, arată un comunicat semnat de Andrei Nesterenko, purtătorul de cuvânt al MAE al Federației Ruse.
La acest tip de abordare, ministrul român de externe, domnul Cristian Diaconescu a avut următorul răspuns „S-a făcut purtătorul de cuvânt că nu înțelege în legătură cu faptul că nu era vorba de Comisia pe Tezaur și, dacă țineți minte, povestea de o comisie care să se ocupe inclusiv de despăgubirile pe care le-am datora noi după război. Aia este o altă comisie.”

⁶⁸ Cel puțin cu ocazia bilanțului pentru anii 2005 - 2007, problematica Tezaurului României depus la Moscova în timpul celui de-al doilea război mondial figura printre obiectivele principale în relația cu Federația Rusă. - http://www.mae.ro/index.php?id=32355&unde=doc
68 Mihai Răzvan Ungureanu, ministru de externe al României:
„Relația cu Federația Rusă s-a deschis spectaculos după întâlnirea domniei sale cu Președintele Puțin în februarie anul trecut și apoi a evoluat într-un ritm destul de greu de calificat astăzi ca fiind un ritm care să fi avut precedente pe paliere inferioare de greutate politică; între miniștrii de externe, de exemplu. Am fost eu la Moscova, a venit Serghei Lavrov la București: temele au devenit din ce în ce mai limpezi, mai clare, tratarea lor - fie că era vorba de tezaur, fie că este vorba ile cooperarea politică în bazinul pontic sau de problema transnistreană - a devenit mult mai relaxată, am deschis canale neconvenționale de dialog și de acțiune politică pe teme delicate, și spun cuvântul așa, ieșind cumva din norma mea de confidențialitate.” - http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=30875

⁶⁹ Cristian Diaconescu, ministru de externe al României: „Deci, discuția la Moscova (din 27 februarie 2009, n.n.) a fost în legătură cu Comisia pe Tezaur. Practic, sunt două comisii care funcționează între cele două state: una, Comisie de Istorie și care dispută aspecte generale de istorie bilaterală și Comisia pe Tezaur, înființată prin Tratatul din 2003. Această comisie are statut legal. Deci, este asumată și de Parlamentul României și de Duma de Stat. Comisie, tot cu o componentă de academicieni, istorici și una guvernamentală. Era rândul părții ruse să convoace această comisie. Am discutat cu Serghei Lavrov acest lucru și dânsul și-a dat acordul.” - http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=39526