În cadrul unei conferințe naționale desfășurate în SUA, la care au participat peste 300 de profesori experimentați, majoritatea celor prezenți au afirmat că „durata pe care elevii sunt capabili să–și concentreze atenția este notabil mai mică; cititul, scrisul și capacitatea de comunicare orală se arată a fi în declin – chiar și în mediile cele mai bune”. (Healy, 1990) „Recentele rezultate ale Institutului Național de Evaluare a Progresului Educațional din America (NAEP) au indicat apariția unor importante deficiențe în ceea ce privește capacitățile cognitive de un nivel superior, mai cu seamă cele necesare pentru o înțelegere profundă a textului scris, în matematică și în științe. (…) Rezultatele la matematică, în conformitate cu cercetările NAEP, sunt foarte deprimante când studenților li se cere să–și concentreze atenția la probleme care necesită mai mult de o etapă. De exemplu, doar 44% dintre absolvenții de liceu pot calcula restul ce ar trebui să le revină de la 3$ care au fost plătiți pentru 2 articole comandate la o masă de prânz. (…) După Albert Shanker, președinte al Federației Americane a Profesorilor, doar 20% dintre tinerii de 20 de ani pot scrie în mod corect o cerere de angajare, doar 4% înțeleg o mostră de program de autobuze și doar 12% pot aranja 6 fracții comune în ordinea mărimii. Doar 20–25% dintre actualii elevi, arată dr. Shanker, pot învăța efectiv prin metodele tradiționale de predare. (…) Efectele acestor tendințe, universal observate, au început să devină evidente chiar și în cele mai bune colegii. Astfel că profesorii au găsit de cuviință să coboare nivelul sarcinilor pentru scris și citit, precum și așteptările în ceea ce privește gândirea analitică. Însă, în ciuda efortului depus de profesorii școlilor elementare și ai liceelor pentru îmbunătățirea programei, elevii nu arată vreun câștig vizibil în deprinderile de ordin superior.” (Healy, 1990)
„Ce se întâmplă, oare, cu noile generații?” se întreabă profesorii, părinții și cercetătorii fenomenului. Cum putem explica scăderea capacității de a asculta, de a vorbi, de a citi, de a scrie, de a raționa în mod logic și de a gândi analitic, de a rezolva probleme, de a gândi, în general? Cum poate fi explicată prăbușirea tuturor indicilor ce privesc succesul școlar, învățarea etc.?
„Este de neconceput să credem că majoritatea profesorilor au devenit brusc atât de slabi”, spune Jane Healy. Mulți dintre aceștia, educatori buni și devotați, prin mâinile cărora au trecut zeci de generații, declară astăzi cu certitudine că „metodele verificate și valabile nu–și mai au efectul scontat”. (Healy, 1990)
Ceva se întâmplă cu copiii zilelor noastre. Nu numai că metodele vechi nu mai dau rezultate, dar nici cele mai noi inovații în domeniul metodologiilor de predare nu asigură rezultatele așteptate. Nu se poate susține faptul că majoritatea copiilor nu mai vor să învețe, deoarece mulți dintre ei urmează chiar tratamente medicamentoase pentru creșterea succesului școlar, urmează cursuri speciale pentru recuperarea deficiențelor. Mai curând, ei nu mai pot învăța și avea aceleași rezultate școlare ca ale tinerilor de acum câteva generații, pentru că nu–i mai ajută mintea. Devin copiii mai puțin inteligenți? „Pot, oare, schimbările survenite în abilitățile intelectuale să reflecte modificări în însăși dezvoltarea creierului?” se întreabă din nou cercetătorii fenomenului. Ce se întâmplă, practic, cu creierul copiilor și al tinerilor societății mediatizate? Ce rol au vizionarea TV și calculatorul în apariția acestui fenomen?
Prin televiziune, informația este furnizată direct în subconștientul maselor
Deși televiziunea poate modela comportamentele și mentalitățile, nu se poate spune că ea favorizează învățarea. Iată care sunt rezultatele la care ajung soții Emery, cercetători în neuropsihologie la Universitatea de Stat din Canberra: „În timp ce televiziunea pare să aibă capacitatea de a furniza o informație utilă privitorilor – și este ridicată în slăvi pentru funcția sa educațională – tehnologia televiziunii și natura experienței vizionării inhibă, de fapt, învățarea, așa cum este ea concepută de regulă. În timp ce ne uităm la televizor, învățarea care are loc este foarte puțin cognitivă, greu de reprodus, foarte puțin analizabilă, puțin bazată pe gândire”. (Mander, 1978)
Învățarea trebuie să fie un proces rațional și conștient, ce presupune un efort de înțelegere, de organizare a cunoștințelor și de integrare a lor în orizontul mai larg de cunoaștere a individului. Noile cunoștințe sunt depozitate în memorie, de unde pot fi scoase pentru a fi întrebuințate în procesul gândirii. În cazul vizionării TV, cunoștințele nu sunt nici percepute sau structurate logic și nici mintea nu este deplin conștientă de ele. De fapt, dacă se poate vorbi de o învățare prin intermediul televizorului, aceasta nu are un caracter logic, deductiv, sintetic, fiindcă aceste procese sunt guvernate de emisfera stângă care, pe timpul vizionării, se află în „amorțire”.
Dacă despre o învățare conștientă în fața televizorului nici nu poate fi vorba, altceva poate fi însă remarcat ca fiind propriu acestei tehnologii: televiziunea se pare că are capacitatea de a–ți trimite mesajele direct în subconștient1, fără ca telespectatorul să apuce să controleze acea informație, să conștientizeze cu adevărat ce și cum au pătruns acele mesaje în memorie.
Prin televizor, telespectatorii percep și își însușesc în mod inconștient, mai bine decât prin oricare alt mijloc de comunicare, spiritul general al unei realități sau al unei persoane (personaj de pe micul ecran). Practic, această capacitate de modelare a subconștientului uman definește și îi conferă televizorului forța de a influența cu putere gândirea și modul de viață al oamenilor, fără ca ei să–și dea seama de acest lucru.
Chiar dacă nu suntem perfect de acord cu comportamentul celor de pe micul ecran, cu spiritul lor, cu modul lor de a fi sau de a gândi, totuși acestea ni se vor transmite și, în timp, ni se vor fixa prin vizionare repetată. Omul în fața televizorului este precum copilul care observă, fără să fie conștient, lumea care îl înconjoară, pe care o interiorizează, ascunzând–o în memorie, pentru ca mai târziu în mod automat să adopte, prin imitare, un fel de a fi asemenea cu cel pe care îl poartă deja înlăuntrul subconștientului său. Să nu ne mirăm văzând comportamente anormale la copiii noștri; ei nu fac decât să reproducă fidel modelele fizionomice vestimentare și comportamentale ale eroilor de desene animate sau, în general, ale micului ecran.
Ecranul tv dăunează dezvoltării cortexului prefrontal
Există mai multe mecanisme prin care vizionarea TV vatămă centrele executive ale creierului uman.
1. Rapiditatea succesiunii secvențelor pe micul ecran inhibă funcționarea cortexului prefrontal, deoarece pentru ca informația să poată fi prelucrată reflexiv în ariile acestuia este nevoie de circa 5–10 secunde (Scheidler, 1995), însă viteza schimbărilor de plan sau a tot ceea ce însemnă efect tehnic este în medie de 12/minut adică unul la 5 secunde, ajungând în cazul programelor comerciale la 30/minut adică unul la 2 secunde. Prin urmare, cortexul prefrontal neavând timpul necesar ca să proceseze reflexiv informația primită de la televizor, este scos din circuit.
2. Factorul emoțional sau afectiv ocupă locul al treilea în ierarhia cauzelor ce determină procesarea mesajelor TV, îndeosebi în ariile sistemului limbic. Prin dozarea tensiunii emoționale, a vitezei de desfășurare a acțiunii și, în general, prin conținutul programelor TV există posibilitatea controlării gradului de implicare a prefrontalului, a activității creierului uman pe parcursul vizionării TV.
Rezultatele cercetărilor efectuate în domeniul neuropsihologiei îi fac pe doctorii Emery să afirme în mod categoric că mărirea timpului de vizionare înseamnă „prelungirea stării maladive în care se află cortexul prefrontal, ceea ce va avea grave consecințe asupra dezvoltării acestuia”. (Emery, 1980)
Televizorul nu favorizează conversația sau implicarea copilului în rezolvarea unor probleme, nici vorbirea internă (reflecția, în general, în fața televizorului este inexistentă) și, în fapt, nici una dintre modalitățile, prin care s–ar cultiva configurarea și lărgirea ariilor corticale ale cortexului prefrontal2. Iată care sunt problemele pe care le întâmpină persoanele cu vătămări ale ariilor prefrontale, dificultăți întâlnite, din păcate, astăzi la tot mai mulți dintre tinerii noii generații (Noava, Ardilla, 1987):
1. Incapacitatea de concentrare a atenției, tendința de a fi legat de stimul, de a fi foarte ușor distras de oricare stimul exterior;
2. Incapacitatea de a–și controla comportamentul. Orice impuls interior se manifestă rapid în comportament, fără ca persoana să fie capabilă să inhibe manifestarea acelui act;
3. Dificultatea de a amâna răsplata, muncind în vederea unui scop viitor;
4. Lipsa organizării, a programării comportamentului și a planificării: în planul vieții cotidiene, se manifestă prin neglijență și delăsare;
5. O defazare între vorbire și urmărirea gândului;
6. Probleme în exprimare, în organizarea ideilor și în conceptualizare, sărăcie verbală, dificultăți în evocarea cuvintelor și stereotipii verbale;
7. Incapacitatea de a se motiva în realizarea unei activități, de a‑și susține motivația până la definitivarea acesteia, de a–și adapta rapid motivația în funcție de împrejurări și cerințe;
8. Probleme în controlul răspunsului emoțional. Ori se emoționează foarte ușor, ori rămân impasibili. Mânia, depresia și exaltarea pot alterna cu ușurință sau, dimpotrivă, se poate produce un blocaj emoțional;
9. Dificultăți în selectarea atenției.
10. Alterarea flexibilității mentale, a judecății, a discernământului și a prevederii, o pierdere a inițiativei, o slăbire a creativității și a curiozității, și o afectare a capacității decizionale (Harrison, 2003).
11. „Exacerbarea comportamentului instinctiv – bulimie și pulsiuni sexuale.” (Stamatoiu, 1992)
Prin urmare, atâta timp cât vizionarea contribuie semnificativ la vătămarea cortexului prefrontal, creșterea timpului dedicat realității virtuale – televizor, jocuri pe calculator și internet – va genera nu o imbecilizare a tinerilor noii generații, precum afirmă prof. Sartori, ci un anumit gen de dezumanizare, prin diminuarea până la anulare a controlului actelor instinctive precum agresivitatea, erotismul și bulimia.
Concluzii finale
Televizionarea este o activitate total improprie funcționării și dezvoltării creierului. Se pare că mintea umană se adaptează doar parțial acestui tip de comunicare, și aceasta cu riscuri mari pentru sănătatea cortexului. Creierul uman nu a fost dotat cu un sistem care să facă posibilă percepția și prelucrarea suficient de rapidă a imaginilor în mișcare precum o face, de exemplu, computerul, o mașină perfect adaptată acestei funcții. Depășit în capacitățile sale, cortexul renunță parțial sau total la o seamă de funcții și procese dintre cele care caracterizează în mod obișnuit activitatea sa. Astfel, neuropsihologii constată că, pe parcursul vizionării TV, activitatea emisferei stângi se diminuează extrem de mult, comunicarea interemisferică slăbește semnificativ, iar procesele mentale superioare sunt inhibate cu putere, creierul trecând într–un ritm predominant alfa – activitate electrică ce indică intrarea într–o stare de semi–adormire de tip hipnotic.
Activitățile pe care mintea le va procesa în continuare rămân cele mediate de emisfera dreaptă – mai cu seamă sistemul limbic – și țin, în general, de recunoașterea imaginilor, depozitarea lor în subconștient și activarea intensă a emoțiilor sau a afectelor. Dacă vizionarea se desfășoară intensiv încă din primii ani de viață, în perioada 2–5 ani și, mai târziu, la 5–14 ani când, practic, se dezvoltă creierul, atunci această activitate poate cauza o anumită atrofiere corticală, o dezvoltare insuficientă a unor arii neuronale și aceasta atât prin privarea de stimulii necesari vârstei, cât și prin presiunea inhibitoare pe care vizionatul o exercită, spre exemplu, asupra funcționării emisferei stângi. Copiii, tinerii sau adulții la care s–a manifestat acest fenomen riscă să nu–și mai poată dezvolta niciodată (poate doar în cazuri speciale și cu eforturi extrem de mari) corespunzător cortexul, adică vor fi lipsiți de anumite abilități mentale dintre cele de care un creier sănătos dispune în mod normal.
Dacă vizionarea se desfășoară începând cu o vârstă la care nu se mai pune în pericol însăși configurarea structurală a rețelelor neuronale, atunci vizionarea exagerată va crea „doar” probleme de natură funcțională, probleme care vizează aceleași abilități ca și în cazul anterior, dar care pot fi remediate prin revenirea la o viață normală, prin micșorarea timpului vizionării sau renunțarea la ea.
În mod rezumativ, problemele apărute în urma vizionării TV se regăsesc în tabloul simptomatologic al sindroamelor LD (probleme de învățare) și ADHD (probleme de atenție și hiperactivitate):
1. La mulți dintre copiii de astăzi poate fi constatată cu ușurință neputința de a asculta sau urmări cu atenție o expunere oarecare, chiar și o simplă discuție. Aceasta, deoarece la acești copii nu s–au dezvoltat suficient abilitățile auditive ce vizează distingerea sunetelor și analizarea mesajelor verbale. Prin vizionarea TV, micii telespectatori, concentrându–și atenția, în special, asupra efectelor vizuale, nu și–au antrenat suficient mintea ca să înțeleagă și să rețină în mod discursiv, s–au deprins să ignore mesajele vorbite.
2. Deficiențele privind memoria de scurtă durată alcătuiesc unul dintre principalele motive ale diminuării atenției. Tinerii la care apare sindromul LD nu pot reține în minte un interval de timp suficient de lung cuvinte sau fraze abia auzite, astfel încât să poată construi înțelesul mesajului care li se comunică. Ei nu pot urmări ideea care li se transmite dacă frazele sunt prea lungi, căci au uitat ceea ce li s–a spus cu câteva momente mai înainte.
3. Tinerii generației TV nu pot înțelege, nu–și pot aminti și nu pot aplica ceea ce au citit. Televiziunea scade semnificativ dispoziția și capacitatea de a mai citi, deoarece activitatea corticală solicitată de vizionarea TV este mediată de alți centri neuronali decât cititul și, în același timp, inhibă configurarea rețelelor neuronale ce ar trebui să medieze lectura. Structura corticală a celor care au crescut cu televizorul defavorizează în mod decisiv capacitatea de a citi. Prin lectură însă, tânărul societății urbanizate pierde unul din cele mai importante mijloace pe care le avea pentru dezvoltarea structurală a creierului.
4. Imaginația tinerilor care se uită mult la televizor este foarte puțin creativă, foarte săracă, în ciuda faptului că mintea lor este prinsă în diferite scenarii mentale sau reverii mai mult decât în cazul unui om normal. Aceste reverii însă nu stimulează imaginația, ci o epuizează. Scenariile se produc aproape de la sine în minte datorită unei imaginații puternic excitate, prin intermediul vizionării, și datorită mulțimii imaginilor care au fost aruncate în cutia neagră a subconștientului, de unde se întorc pentru a ocupa mintea persoanei respective.
5. Inhibarea activității emisferei stângi pe perioada vizionării sau nedezvoltarea normală a rețelelor neuronale ale acesteia, în urma miilor de ore petrecute în fața televizorului, are repercusiuni puternice asupra gândirii logice și analitice, asupra raționamentului matematic sau științific în general.
6. De asemenea, afectarea dezvoltării emisferei stângi se răsfrânge distructiv asupra limbajului, a construcțiilor sintactice, a gramaticii, a folosirii limbii în procesul de gândire și, mai ales, a folosirii limbii ca mijloc fundamental pentru dezvoltarea cortexului. La noua generație, poate fi remarcată o slăbire a capacității de a asculta, de a înțelege și de a–și aminti un material prezentat oral, abilitate scăzută în reflectarea într–o formă coerentă, în vorbire și în scris, a faptelor și ideilor, tendința de a comunica prin gesturi odată cu cuvintele sau în locul acestora, scăderea cunoștințelor de vocabular sub nivelul clasei a IV–a, proliferarea ticurilor verbale, dificultatea de a înțelege frazele mai lungi, propozițiile intercalate și structurile gramaticale mai complexe. Dificultățile devin mult mai evidente după clasa a treia când sunt necesare abilități lingvistice de un nivel superior și care nu au fost dezvoltate din cauza vizionării excesive. În liceu, dificultățile de limbă continuă să se manifeste în chestiunile subtile precum: planificarea, succesiunea și organizarea ideilor, clasificarea, diferențierea nuanțată a conceptelor, înțelegerea raporturilor dintre cauză și efect, a relațiilor dintre idei în timpul citirii etc. Sărăcia limbajului este subliniată de folosirea în exces a stereotipiilor verbale și a cuvintelor de jargon. Acești tineri nu pot să‑și exprime cu claritate gândurile, să–și formuleze și să lege ideile, să urmărească sensul logic al acestora.
7. Cercetătorii arată în mod clar că elevii cei mai buni sunt aceia care tind să se uite mai puțin la televizor. Mai mult decât atât, cu cât crește timpul dedicat vizionării, cu atât rezultatele și performanțele școlare sunt mai slabe. Deși tinerii de astăzi dețin mai multe informații ca în trecut, ei se dovedesc totuși incapabili de a face conexiuni, de a organiza cunoștințele pe care le posedă și de a trage concluziile. Copiii obișnuiți cu televizorul ajung să se mulțumească doar cu percepția vizuală, emoțională sau simțuală a lucrurilor fără a mai face efortul înțelegerii lor.
Televiziunea, în loc să–i provoace, să–i obișnuiască pe copii să gândească, să persevereze, să lupte pentru a dobândi ceva, îi învață să aștepte ca înțelesurile și lumea să li se descopere singure, să se desfășoare în fața ochilor lor sub formă de imagini. Învățarea, departe de a fi facilitată de televizor, este chiar defavorizată de acesta. Odată cu inhibarea activității emisferei stângi, adică a gândirii analitice, sintetice, logice, a proceselor de conștientizare și analiză a informației, întregul proces de învățare este pus în pericol. Din cauza bombardamentului cu imagini și informații, copiii renunță să mai înțeleagă ceea ce văd, deprindere care se transferă în viața de zi cu zi. Înțelegerea, gândirea ajung să fie lucruri prea dificile, enervante și plictisitoare, mai simplu fiind să te mulțumești cu imaginile și cu senzațiile pe care acestea le provoacă sau cu distracția pe care o presupune vizionarea.
8. Cu toate că televizorul nu sprijină învățarea conștientă, el se dovedește a fi un instrument ideal pentru doparea (intoxicarea) subconștientului. Prin modelarea acestuia, televizorul reușește să condiționeze anumite dorințe sau comportamente, să influențeze, de fapt, din umbră mințile oamenilor.
9. Creșterea timpului de procesare a informației în urma întreruperii parțiale a comunicării prin corpul calos, pe parcursul vizionării – în fond afectarea dezvoltării acestei punți intercerebrale – se vădește a avea drept consecințe slăbirea capacităților intelectuale și scăderea inteligenței. Tinerii generației TV nu au capacitatea de a rezolva probleme sau dispoziția de a o face, deoarece întâmpină dificultăți în a procesa suficient de repede informația din cauza unei comunicări intercorticale insuficient de bine dezvoltate. Reacțiile mentale sunt prea lente, răspund cu greutate la întrebări care le solicită gândirea și renunță repede la a se concentra asupra rezolvării unor situații date, nefiind capabili să–și țină mintea suficient de mult timp sub o sarcină anume. Pentru a avea același randament, efortul de concentrare trebuie să fie cu mult mai mare decât la un copil normal (care nu s–a uitat excesiv la televizor). Astfel, ei vor avea tendința de a evita activitățile ce presupun un demers intelectual și se vor refugia într–o măsură tot mai mare în activitățile distractive care nu necesită prea multă minte și concentrare, și care nu–i pun în criză.
10. Cele mai importante probleme produse de vizionare vizează activitatea ariilor prefrontale – centrul executiv al cortexului uman –, cele care mediază procesele mentale superioare. Studierea sindromului ADHD i–a făcut pe cercetători să constate apariția unor disfuncții la nivelul prefrontalului. Copiilor sau tinerilor crescuți cu televizorul le vine foarte greu, chiar imposibil celor mai grav afectați, să se concentreze cu atenție un timp mai îndelungat asupra unei anumite activități. Ei nu pot asculta sau urmări explicațiile, nu pot duce la bun sfârșit lucrurile începute, alternând rapid o activitate cu alta; întâmpină dificultăți în a–și organiza și planifica acțiunile. Acționează înainte de a gândi, nu au răbdare, sunt hiperactivi și extrem de irascibili.
Permanent agitați, copiii hiperactivi întâmpină mari probleme în procesul de învățare, deoarece ei nu pot sta liniștiți, pentru a se concentra asupra studiului sau pentru a–l putea asculta pe profesor în clasă. La școală, au tendința de a se ridica, a ieși din bancă și a umbla prin clasă, a–i deranja pe colegi.
Copiii crescuți în fața televizorului nu se pot motiva cu ușurință pentru desfășurarea unei lucrări anume dacă nu sunt răsplătiți imediat și în mod semnificativ. Munca, efortul, activitatea în general devin pentru acești tineri împovărătoare, stresante sau respingătoare. Copilul sau tânărul tinde permanent să se refugieze în distracție sau visare, renunțând cu ușurință la orice activitate care necesită concentrare și efort motivat. Nici un țel sau obiectiv nu poate mobiliza sistemul lor motivațional. Nu mai găsesc sens în nimic și parcă nu știu ce să facă cu timpul. Principala lor ocupație devine cheltuirea timpului în distracție sau visare. Nu vor nimic de la viață, exceptând, evident, banii și cheltuirea lor pe lucruri sau în divertisment.
Note
1 Uriașa forță de penetrare a subconștientului uman, manifestată de televiziune, este determinată de activitatea corticală alfa pe care o generează vizionarea, de caracterul emoțional și dramatic al televiziunii, precum și de percepția imaginilor TV într–un regim ce amintește mai mult de stările alterate de conștiință decât de starea de veghe.
2 Trebuie făcută precizarea că, deși prezentarea de până acum i–a avut în obiectiv mai ales pe copii și efectele televiziunii asupra dezvoltării cortexului acestora, trebuie să subliniem faptul că influența negativă în funcționarea normală a minții umane – pe care o exercită obiceiul uitatului la televizor – se manifestă la oamenii de toate vârstele. Doctorul Jerre Levy, biopsiholog la Universitatea din Chicago, afirmă: „Creierul omului este astfel făcut încât să fie permanent stimulat sau antrenat în procesul cunoașterii. Creierul este la fel ca mușchii; dacă nu–i exersezi, se veștejesc, se atrofiază. Dacă nu–ți exersezi creierul, acesta se va atrofia”. Prin urmare, la adulții care n–au avut timpul sau posibilitatea de a se „bucura” suficient de plăcerea televizionării în perioada copilăriei, chiar dacă au sistemele neuronale normal dezvoltate, acestea nefiind exersate suficient, în timp, acele abilități pe care le mediază, neantrenate corespunzător, vor slăbi până la nivelul manifestării unor stări patologice. Astăzi nu numai copiii sunt nervoși, irascibili, impulsivi, incapabili de a–și controla comportamentul, de a se concentra și a se motiva suficient pentru urmărirea cu atenție, cu răbdare și cu tenacitate a unei activități, de a–și organiza programul, de a‑și planifica ziua sau viitorul. Aceste probleme pot fi întâlnite la tot mai mulți adulți. Aceasta arată că și la telespectatorii mai în vârstă devine posibilă funcționarea anormală a cortexului prefrontal.
Comentarii