În ultimii ani, s–a scris și s–a vorbit despre tele–vizor (văzător de departe) și tele–viziune (vedere de departe) cam tot ce se putea scrie și vorbi. Și numai împotrivă, căci toată lumea socotește că unealta aceasta uimitoare e mai mult sau mai puțin dăunătoare: doctorii ne spun că tele–vizorul e stricător de trup, preoții că otrăvește sufletul și prostește mintea, iar alții se plîng de altele. Cu toate acestea, prea–puțini se lipsesc să o mai folosească. Și atunci, la ce bun să mai zici ceva?
Și totuși trebuie să adaug și eu un cuvînt la această vorbire, chiar și nevrînd. Mărturisesc că, neștiind bine de unde să o apuc, am căutat cea mai simplă și mai tîmpă definiție a tele–viziunii. Deci, copii, ce jucărie este aceasta? Și iată ce am găsit într–un manual de Educație tehnologică pentru clasa a 5–a: „Televiziunea aduce sunete și imagini de peste tot din lume în milioane de case, pentru a informa, destinde și amuza oamenii în timpul lor liber.” De unde elevul trage încheierea că, om fiind, e bine să te „informezi”, să te „destinzi” și să te „amuzi”. (Și cînd aceasta? În timpul tău „liber”, căci în restul vremii, nelibere, trebuie să muncești din greu pentru hrană, îmbrăcăminte și adăpost și ca să–ți plătești taxele și impozitele către Statul tirănesc și tîlhăresc). Și așa, zisul elev pricepe o dată pentru totdeauna că tele–vizorul este ceva bun, pentru că face lucruri bune.
Marea taină a școlii gratuite și obligatorii e aceea că vîră în mințile și–așa firave ale copiilor niște vorbe rele cu chip că sînt de bine, căci doar de aceea și este școala cea dintîi unealtă a marelui diavol Satana! Și poate că cea mai înșelătoare vorbă este aceasta: „lume”, pe care o vedem scrisă și mai sus. Căci ce se zice că face tele–viziunea? „Aduce sunete și imagini de peste tot din lume în milioane de case.” Iar Hristos–Dumnezeu ce ne poruncește nouă, următorilor Lui, prin gura sfîntului Său evanghelist, și prooroc văzător de Dumnezeu Ioan? Aceasta: „Nu iubiți lumea, nici cele ce sînt în lume! Dacă cineva iubește lumea, dragostea Tatălui nu este întru el; pentru că tot ce este în lume – adică pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții, nu sînt de la Tatăl – ci sînt din lume. Și lumea trece și pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămîne în veac” (1 Ioan 2:15–17). Iar cum se înțeleg acestea, ne lămurește cuviosul părinte Iustin Popovici:
„«Nu iubiți lumea, nici cele ce sînt în lume!» De ce? Pentru că «lumea întreagă zace întru puterea celui rău» (1 Ioan 5:19), căci s–a amestecat și s–a unit cu cel rău. Păcatul și–a întins atît de viclenește mrejele în lumea întreagă, ca o rețea capilară, încît a ajuns aproape cu neputință să le mai deosebești. Și, prin această rețea capilară, și–a strecurat otrava în firea înconjurătoare și–n ființa lumii. Lumea, prin iubirea ei de păcat, s–a lipit atît de mult cu răul, încît «rău» și «lume» au ajuns să însemne același lucru. Iubirea lumii este de fapt iubirea păcatului și a răutății. De aceea, Sfîntul Cuvîntător de Dumnezeu ne scrie: «Dacă cineva iubește lumea, dragostea Tatălui nu este întru el.» Dar iubirea noastră pentru Tatăl poate ajunge oare la măsura iubirii Tatălui către noi? Iubirea aceasta înseamnă să iubești tot ce este dumnezeiesc, tot ce este nemuritor și veșnic, să iubești binele lui Dumnezeu, adevărul lui Dumnezeu, dreptatea Lui, iubirea Lui, înțelepciunea Lui. Aceasta e altă lume, dumnezeiască, nemuritoare, adevărată, dreaptă, a desăvîrșitei înțelepciuni și a veșniciei.
Și ce vrea să spună Sfîntul Teolog cînd ne vorbește despre «lume»? El zice așa: «…pentru că tot ce este în lume – adică pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții, nu sînt de la Tatăl – ci sînt din lume.» Lumea la care se gîndește Sfîntul Evanghelist este iubirea păcatului. «Pofta trupului, și pofta ochilor și trufia vieții», acestea sînt păcatele de căpătîi și uneltele cele dintîi ale păcatului. Datorită iubirii pentru păcat, trupul a ajuns lăcaș al păcatului, […] grădină a păcatului. Dar ochii? Sînt ochii nesătui, care au tras în păcat întreg neamul omenesc1. Aceștia îl trag cel mai mult spre păcat. Ochii sînt mai înfometați și mai lacomi decît lupii. Dacă omul nu–i înfrînează prin înțelepciune […], ei vor pofti nebunește toate păcatele, cu atîta pornire încît vor umple [de păcat] și vor strica întregul lui suflet. Vai de cel ce–și dă ochii spre păcat ca «armă a nedreptății» (Romani 6:13). Cît despre al treilea păcat, care adună în sine toate păcatele lumii, acesta e trufia vieții. Acesta e cel dintîi păcat […], e păcatul lui Satan, izvorul tuturor păcatelor. […] Am zice că trufia este tot păcatul. Tot păcatul, în miezul său, se trage din mîndrie și se ține prin mîndrie. Trufia vieții s–a țesut din nenumărate mici trufii, dintre cele mai diferite. Să le amintim pe cele mai însemnate: slava deșartă (a cărturarilor, a oamenilor de Stat, a tuturor celor sus–puși), mîndria venită din frumusețe, mîndria venită din bogăție, mîndria din fapte bune, mîndria din smerenie, mîndria din milostenii, mîndria venită din faimă. […] Toate acestea «nu sînt de la Tatăl – ci sînt din lume. Și lumea trece și pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămîne în veac.» Lumea îndulcirilor păcătoase va trece, pentru că păcatul este această putere întunecată, această singură putere ce naște moartea în ființa omenească, adică cea care o face muritoare și fără rost. De fapt, prin toate păcatele lui, omul nu face altceva decît să împlinească voia ziditorului tuturor păcatelor: diavolul. Voia lui, a diavolului, e aceea care îl trage pe om către toate cele muritoare, către tot ceea ce trece. Mai întîi de toate, păcatul nimicește și tulbură în om toate cele prin care omul gîndește: acesta începe a se face nebun, începe să pună în rînduială toate lucrurile trecătoare și deșerte, ideile și patimile ajung dumnezeii lui, grija lui de căpătîi, țelul și rostul vieții lui. Aici se află pricina de căpătîi a tuturor idolatriilor omenești: culturale, științifice, filosofice și artistice, politice și religioase.”
Iar noi ce facem? Iubim atît de mult lumea, încît nu numai că n–o lăsăm afară, ci o aducem în înseși casele noastre. Căci fermecata oglindă vorbitoare (asta e tele–vizorul, o unealtă magică! – precum vom vedea la urmă) a cinescopului face ca toată lumea – cu bunii (și, mai ales, cu răii) ei, cu dobitoacele și lighioanele ei necuvîntătoare și, înainte de toate, cu nălucirile ei nebunești – să se mute în chirie la tine acasă. Sau, cum mi–a zis pe vremuri un preot (altminteri, de dat ca pildă pentru curăția vieții), cînd eu propovăduiam (fără să mi–o fi cerut cineva) lepădarea de satana tele–viziunii: Dar de ce? Televizorul e doar o fereastră spre lume!
Însă de ce am avea nevoie de aceasta? Ca să ne „informăm”, să aflăm lucruri! Dar „informare” se tălmăcește cel mai potrivit prin iscodire, iar iscodirea e cel dintîi păcat al omenirii, din pricina căruia aceasta a și căzut din starea aproape îngerească ce i s–a dat la facere în aceea aproape dobitocească de după călcarea poruncii dumnezeiești. Căci ce–i trebuia Evei și lui Adam să iscodească și să vadă prin cercare dacă aveau să moară, mîncînd din acel pom al cunoștinței binelui și răului? Iscodirea e bună numai în cele dumnezeiești, în dorința de a cunoaște adevărul lucrurilor, istoria căderii și a re–zidirii firii omenești prin întruparea Dumnezeu–Cuvîntului; într–un cuvînt, iconomia mîntuirii noastre.
Dar ce mai face tele–viziunea? Te „destinde”, adică îți amorțește trupul și mintea, pentru a te face să nu–ți mai păzești mișcările sufleteși lăuntrice și gîndurile. Și mai ce? Te „amuză”, adică te îmbată cu o veselie tîmpă, ucigătoare de suflet. Altfel spus, televiziunea este unealta desăvîrșitei împrăștieri, a educării ușurătății de minte și împietririi inimii.
«Pe mulți i–au înșelat visurile…»
Dar să fim cu luare aminte la un lucru pe care nimeni (după știința mea) nu l–a luat bine în seamă. Și anume care? Mulți – și doctori, și preoți, și așa–numiții „sociologi” și „psihologi” – au osîndit tele–vizorul fiindcă îl face pe privitor să trăiască în închipuire, să uite de sine și astfel să fie ușor de hățuit de către tiranica stăpînire lumească a vremii noastre. Nimic mai adevărat, așa este! Ceea ce nu se mai spune e altceva, anume că îl face pe cetățean slab în fața adevăratului stăpînitor al acestei lumi a păcatului, Satana, și anume prin întărîtarea închipuirii. Ce nu se mai spune iarăși e că aceasta e ea însăși o însușire slabă a minții, iar nu una din fire. Că închipuirea, este un rău „necesar”, cum se spune. Știu că această zicere e greu de primit, dar nu e luată de la mine, ci din adevărul faptelor, precum mărturisesc Sfinții Părinți insuflați de Dumnezeu–Sfîntul Duh, pe care îi aduc de față în cele de mai jos.
Deci ce este închipuirea? De obicei, o înțelegem ca pe o însușire a minții, dar mai bine zis este un simț al ei, și anume simțul prin care mintea își însușește imaginile lucrurilor. Sfîntul Grigorie Sinaitul zice așa: „Trebuie să se știe că omul, fiind îndoit, adică din suflet și din trup, îndoite are și simțurile. Și cinci sînt ale sufletului și cinci ale trupului. Simțurile sufletești, pe care înțelepții le numesc și «puteri», sînt acestea: mintea, cugetarea, părerea, închipuirea și simțirea.” Sau, precum zice Cuviosul Nicodim Aghioritul, închipuirea este „organul lăuntric al simțirii sufletului. Ea este mai subțire decît simțirea, dar mai groasă decît mintea, și de aceea se numește hotar între minte și simțire.” Este de cea mai mare însemnătate să înțelegem că acest hotar nu a fost dintru început, după cum învață Părinții:
„Mintea strămoșului [Adam] nu era pătrunsă de închipuire. Diavolul l–a amăgit pe Adam prin închipuire. Mai înainte de neascultare, Adam nu avea închipuire [imaginație], după cum zice purtătorul de Dumnezeu Maxim [Mărturisitorul]: «La început, nu s–au zidit împreună cu trupul plăcerea și durerea; nici, împreună cu sufletul, uitarea și neștiința; nici, împreună cu mintea, închipuirea […].» Această închipuire, stînd ca un zid între minte și lucrurile cele înțelese, zidește împrejur mintea, nelăsînd–o a intra în rațiunile cele simple (logoi) și lipsite de chipuri ale celor zidite. […] De asemenea, în Hristos (Noul Adam), cunoașterea lucra cu deplină libertate, nefiind oprită de nimic, adică de somn sau de altceva, așa cum se întîmplă cu mințile celorlalți oameni. Pricina era aceasta: mintea lui Hristos nu atîrna de închipuire [imaginație]” (Cuviosul Nicodim Aghioritul).
Înțelegem de aici că închipuirea nu este un dar sau o binefacere, ci o lipsă a minții noastre stricate prin neascultare, care nu mai poate cunoaște decît prin „zugrăvirea icoanei lucrurilor pe tabla închipuirii”, cum spune tot Sfîntul Nicodim Aghioritul. De aceea și este o putere deosebit de primejdioasă, căci ea „nu închipuie numai pe cele ce sînt – adică chipurile pe care le poate lua de la simțuri – ci, luînd din rămășițele chipurilor pe care le are închipuite în sine, face alte chipuri în locul altora. Și așa închipuie cele ce nu sînt. Căci scris este: «Pe mulți i–au înșelat visurile și au căzut cei ce au nădăjduit într–însele” (Iisus Sirah 34:7)»” (NIC2).
Dar nu numai atît, ci încă mai mult, precum arată pe scurt același Sfînt Maxim Mărturisitorul: „Mintea care zăbovește cu închipuirea la înfățișările lucrurilor simțite de dragul simțirii se face născătoarea unor patimi necurate, nestrăbătînd ea prin vedere [duhovnicească] spre lucrurile cele de gînd și înființate [realitățile inteligibile] înrudite cu ea.” Adică, din pricina închipuirii celor simțite, care i se așează în față ca o negură în felurite chipuri, mintea nu mai poate vedea lumea cea adevărată și netrupească din care am fost izgoniți prin strămoșul Adam, și spre care ne povățuiește iarăși Hristos–Dumnezeu. Iar de aici, ea se lipește cu totul de cele simțite, dincolo de care nu mai vede nimic, și zămislește toate celelalte patimi și trupești.
A PATRA NEPĂTIMIRE
Urmarea faptului că, prin închipuire, omul poartă întru sine întreaga lume, adică și întreg păcatul, e aceea că Sfinții Părinții hotărăsc păzirea neadormită a acestui simț. „După cum se cade a păzi organele din afară ale simțurilor de dezmierdările cele potrivnice lor, tot așa se cuvine a–ți păzi și organul lăuntric al simțirii, adică închipuirea. Căci ce folos vom avea dacă vom păzi organele simțirii celor din afară și nu vom păzi imaginația, care poartă în ea toate imaginile organelor simțurilor care îndeamnă la dezmierdări. Ea pricinuiește prin aceste imagini aceleași patimi și tulburări pe care le aduc organele simțurilor în suflet. Căci zice Iosif Vrenie: «După cum trupul bărbatului curvește cu trupul femeii, tot așa mintea curvește cu imaginea femeii, prin închipuirea trupului ei. La fel și în ceea ce privește celelalte păcate» (Sfîntul Nicodim Aghioritul). Iar urmarea e că „gîndurile, închipuirile și simțirile păcătoase îl trag pe om la săvîrșirea păcatului cu fapta sau, cel puțin, la îndulcirea cu gînduri, închipuiri și simțiri păcătoase, la robirea de către ele, la săvîrșirea păcatului cu închipuirea și cu simțirea” (Sfîntul Ignatie Briancianinov). „[Deci, celor ce vor să se păzească], toată străduința să le fie să nu dea sufletului nici o închipuire materială, după ce a fost stinsă prin rațiune simțirea, care la început nu a primit rațiunea [cuvîntul], ci a primit necuvîntarea [iraționalitatea] plăcerii ca pe un șarpe alunecos” (Sfîntul Maxim Mărturisitorul).
Căci scopul vieții omenești nu este altul decît stingerea patimilor, patimi care ne vin de la trup, de la diavoli și de la lume. Lucru deosebit de anevoios, dar nu cu neputință. Căci, dacă avem bunăvoire și ajută Dumnezeu, chiar putem ajunge la nepătimire, precum vedem că au izbutit nenumărații sfinți ai lui Hristos, nu puțini dintre ei foști mari păcătoși. Iar treptele nepătimirii sînt acestea, tot după Sfîntul Maxim Mărturisitorul: „Cea dintîi nepătimire este mișcarea fără păcat a trupului prin fapte. A doua nepătimire este lepădarea desăvîrșită a gîndurilor pătimașe din suflet. Prin ea, se stinge mișcarea patimilor din prima nepătimire, neavînd gîndurile pătimașe care s–o aprindă la lucru. A treia nepătimire este desăvîrșita nemișcare a părții poftitoare spre patimi. Pe aceasta se întemeiază și cea de a doua, care stă în curăția gîndurilor. A patra nepătimire este lepădarea desăvîrșită și a închipuirilor simțite din cugetare. Pe ea și–a primit existența și a treia, neavînd în sine închipuirile simțite care să dea formă icoanelor patimilor.”
Și să ne aducem aminte că pricina de căpetenie a păcătuirii nu sînt simțurile noastre, ci diavolul, care vrea să ne piardă cu desăvîrșire. De aceea, închipuirea, ca și celelalte simțuri, este ispitită neîncetat de el, cum arată luminat Sfîntul Ignatie Briancianinov:
„După cădere, noi ne aflăm în tărîmul duhurilor căzute, înconjurați de ele, robiți lor. Neavînd putința de a pătrunde în noi, ele ni se fac cunoscute dinafară, aducînd felurite gînduri și închipuiri păcătoase și atrăgînd sufletul prea lesne încrezător la împărtășire cu ele. […] [Căci] mintea noastră are puterea de a cugeta și puterea de a–și închipui; prin mijlocirea celei dintîi, ea își însușește idei despre lucruri; prin mijlocirea celei de a doua, își însușește imaginile lucrurilor. Diavolul, întemeindu–se pe cea dintîi însușire, se străduiește să ne împărtășească gînduri păcătoase; iar întemeindu–se pe cea de–a doua, se străduiește să întipărească în noi imagini smintitoare.”
Trebuie să luăm aminte și să înțelegem că „diavolul folosește închipuirea ca unealtă a sa pentru a–i amăgi pe oameni și pentru a–și lucra patimile și răutățile sale. El l–a înșelat pe Adam prin închipuire și i–a stîrnit în minte nălucirea de a fi asemenea lui Dumnezeu” (Sfîntul Nicodim Aghioritul). Simțul lăuntric este cu osebire luptat de vrăjmaș, fiincă „diavolul este rudă apropiată cu închipuirea, fiind mai apropiat de ea decît de toate puterile sufletului. Pe ea o are la îndemînă și o folosește ca unealtă. Este foarte apropiat de dînsa deoarece și el este minte. Dar el – fiind zidit de Dumnezeu întîi ca o minte simplă și fără formă ori chip, ca și ceilalți îngeri dumnezeiești – a ajuns mai tîrziu a iubi formele și închipuirea. Închipuindu–și că își poate așeza scaunul mai presus de ceruri și se poate face precum Dumnezeu, a căzut din starea de înger de lumină și s–a făcut diavol al întunericului” (Sfîntul Nicodim Aghioritul). Căderea diavolului este pildă a repeziciunii cu care se săvîrșește păcatul cu închipuirea, după cum citim la Sfîntul Nil Izvorîtorul de Mir:
„Iar Luceafărul s–a nălucit cu dumnezeirea întocmai din aceste trei pricini: iscodirea, vicleșugul și închipuirea, și s–a gătit să se înalțe pe sine–și și să urce mai presus de ceruri; și numai cît a gîndit un gînd necurat ca acela spurcatul, și numaidecît s–a tulburat cerul. Și s–au deschis ușile cerului și s–a surpat împreună cu toată ceata lui.” Precum pomenește cu tînguire Sfîntul Prooroc Isaia:
„Cum ai căzut tu din Ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineții?! Cum ai fost aruncat la pămînt?! Tu care ziceai în cugetul tău: Ridica–mă–voi în ceruri și mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi așeza jilțul meu! […] Sui–mă–voi deasupra norilor și asemenea cu Cel Preaînalt voi fi” (Isaia 14:12–14).
Iar după ce el a căzut, Lucifer–Satana l–a făcut și pe om să–și închipuie că poate ajunge dumnezeu după fire, precum știm, zicîndu–le prin șarpe: „Dacă veți mînca din el [din rodul cunoștinței binelui și răului], veți fi ca niște dumnezei” (Facerea 3:5). Și strămoșii s–au și văzut în minte ca niște dumnezei (măcar că e și cu neputință să te închipui astfel). Iar oamenii nu s–au vindecat de închipuire nici după împrăștierea lor pe întreaga față a pămîntului, căci încă și acum (iar acum încă mai abitir!) vor să fie dumnezei după fire, împotriva lui Dumnezeu! Deci paguba cea mai mare pe care ne–o pricinuiește nepăzirea acestui simț lăuntric al închipuirii este că ne desparte pe noi de Dumnezeu și de cele dumnezeiești, lucru pe care l–a făcut dintru început.
ISTORIA „ÎN DIRECT”
În sfîrșit, să luăm seama și la aceasta: anume că, precum mulți au zis, tele–viziunea șterge deosebirile de gîndire dintre oameni, îi face să gîndească la fel deodată sau, de cele mai multe ori, să nu mai gîndească deloc. Așa este, și doar prin tele–viziune e cu putință să amăgești pe toată lumea, făcîndu–i pe cetățeni să creadă același lucru. (Să ne gîndim numai la ce s–a întîmplat într–o zi de acum treizeci de ani, în care peste un miliard de cetățeni au fost încredințați că niște semeni de–ai lor au pus pasul pe Lună. Sau ce a fost la noi în decembrie ‘89, cînd toți am crezut ce am crezut fiindcă am privit întîmplările „revoluției” prin fereastra deschisă spre lume a tele–vizorului.) Deci, într–adevăr, tele–viziunea adună omenirea la un gînd, precum s–a tot zis. Nu se spune însă că gîndul acesta e antihristic. Ce vreau să zic e că alături de școală (care nici nu mai este cinstită ca în trecut) tele–viziunea pregătește omenirea pentru încoronarea Antihristului ca împărat al întregii lumi și nu e nici o îndoială că va aduce această cea mai mare serbare a tuturor timpurilor de pînă acum în casele tuturor pămîntenilor, la fel și mincinoasele sale minuni.
MARELE MANIPULATOR, VÎNĂTORUL DE SUFLETE
Ziceam că tele–vizorul este o unealtă magică. Ca să înțelegem bine aceasta, să vedem ce spune despre magie un cunoscător, anume Giordano Bruno, citit de către Ioan Petru Culianu:
„Acțiunea magică are loc printr–un contact indirect (virtualem seu potentialem), prin sunete și figuri, care–și exercită puterea asupra văzului și auzului. Trecînd prin deschizăturile simțurilor, ele imprimă imaginației anumite afecțiuni de atracție sau de repulsie, de plăcere sau de dezgust.
Sunetele și figurile nu sînt alese la întîmplare, provin din limbajul ocult al spiritului universal. Dintre sunete, manipulatorul trebuie să știe că armoniile tragice provoacă mai multe pasiuni decît cele comice, fiind capabile de a acționa asupra sufletelor bîntuite de îndoială. La rîndul lor, figurile, sînt în stare să provoace prietenia sau ura, pierzania ori disoluția.
Văzul și auzul nu sînt decît porțile secundare prin care «vînătorul de suflete» (animarum venator), magicianul, își poate introduce «legăturile și momelile» (De vinculis in genere [Despre legături în general]). Intrarea principală a tuturor operațiunilor magice este închipuirea (fantezia) (De Magia [Despre magie]), singura poartă (sola porta) a tuturor patimilor lăuntrice și «legătură a legăturilor» (vinculum vinculorum). Puterea imaginarului este dublată de intervenția facultății cugetătoare: ea este capabilă să robească sufletul. Este totuși de neapărată nevoie ca «legătura» să treacă prin închipuire (fantezie), «căci nu există nimic în rațiune care să nu fi fost în prealabil perceput de simțuri [quod prius non fuerit in sensis] și nu există nimic care, plecînd de la simțuri, să poată ajunge la rațiune fără mijlocirea închipuirii» (Theses de Magia).” Adică nu putem gîndi decît prin reprezentări.
E de închipuit că un magician din trecut nu avea însă prea mult spor, iar Marele Manipulator Satana voiește să înșele întreaga omenire, precum ziceam. Și atunci i–a dat magicianului puteri nemărginite, prin născocirea tele–viziunii. V–ați întrebat cîți oameni smintește numaidecît și „în direct” o Minervă sau vreo altă astrologă, odată ce se află la tele–fon în fața camerei de filmat? Căci asta e toată tehnologia: „magie democratică”, precum zicea același Ioan Petru Culianu.
Note
1 Ochii nesătui ai Evei: „De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mîncat și plăcut ochilor la vedere […], a luat din el și a mîncat […]” (Facerea 3:6).
Comentarii