O figură harismatică, care și-a lăsat o adâncă și luminoasă pecete pe istoria Bisericii, este impusă cu o deosebită actualitate de către calendarul sărbătorilor acestei luni. Este Sfântul Marcu Evghenicul, antiunionistul. În zilele noastre, în care mișcarea ecumenică l-a neliniștit până și pe cel mai simplu om și se prezintă de-acum nu numai în haină bisericească, ci și într-una surprinzător de socială, nimic nu este mai interesant, dar și mai credibil decât să ascultăm mesajul celui care a fost odată protagonist în aceste evenimente și căruia după veacuri i s-a dat dreptate.
Marcu a fost de viță nobilă și în ceea ce privește sufletul, și în ceea ce privește originea. Printre primele lecții pe care le-a primit au fost și insuflatele cuvinte ale lui Iosif Vriennie: „Credința noastră Ortodoxă! Aceasta este bogăția noastră, aceasta slava, aceasta neamul, aceasta cununa, aceasta lauda”. „Nu ne vom lepăda de tine, iubită Ortodoxie! Nu vom minți față de tine, Cinstire de Părinți predanisită! Nu ne vom îndepărta de tine, Maică, bună-cinstire. Întru tine ne-am născut și întru tine trăim, și întru tine vom adormi! Iar dacă vremea o va cere, și de mii de ori vom muri pentru tine”. Aceste cuvinte au fost o bornă în viața lui Marcu, au devenit o sfântă comoară, pe care s-a îngrijit să o păzească până la sfârșit neinovată și nefalsificată.
Anii în care a trăit erau grei pentru patrie. Turcii ajunseseră în fața porților Constantinopolului și temeliile imperiului se cutremurau de pasul lor. Împăratul, în fața pericolului direct, caută ajutor. Bate la porțile celor puternici ai Europei și cerșește alianța lor. Însă ca popoarele creștine să-și dea ajutorul capitalei imperiale, trebuie să aprobe papa. Și papa pretinde schimburi (despăgubiri) grele: supunerea Ortodoxiei în fața papismului.
Amenințarea este un sfetnic rău și devine și mai rău, când cineva pierde simțul profund al realității. Forțați de pericol, păcăliți de masca cea înșelătoare, toți, împărat și episcopi cedează și cad de acord pentru unirea Bisericilor, precum numesc eufemistic supunerea față de papă. Preferă sclavia față de papism decât sclavia față de turci. Și doar Marcu, urmându-i fidel pe Părinții Bisericii, își înalță statura morală și apără integritatea credinței. La Sinodul de la Ferrara - Florența cuvintele sale sunt formulate memorabil și monumental. Propovăduiește că deasupra libertății patriei este libertatea credinței. Pentru că o credință liberă poate într-o zi să elibereze patria aflată în sclavie. Credința păstrează nerobit cugetul și îi face vitează inima. Dimpotrivă, o credință înlănțuită de înșelăciune îngenunchează și patria la picioarele celui care a înșelat-o. Unirea o iubim, supunerea o urâm, pentru că ea va însemna dispariția Ortodoxiei. Între adevăr și minciună nu există cale de mijloc (ceva intermediar), nu încape compromisul. Oricând s-au făcut astfel de pași, cel care a câștigat a fost vrăjmașul lui Dumnezeu și al omului.
Prin această poziție de neînduplecat Marcu Evghenicul era de așteptat să devină antipatic catolicilor și prietenilor lor și să fie catalogat drept intolerant, în timp ce aceia sfătuiau printr-o ipocrizie inimaginabilă la „iubire și la pace”. Unii au vrut să-l ucidă. Fostul lui coleg Visarion a strigat mânios la Marcu: „Mă zbat de prisos și mă cert cu un om demonizat. Căci acesta este nebun”. Dar Marcu, care ca om era blând și smerit, pentru credința lui s-a făcut leu. „Tu ești fetiță și te comporți ca o fetiță”, a fost răspunsul lui către Visarion.
În cele din urmă unirea a fost semnată, dar niciodată nu a fost aplicată. Însuși papa, când a aflat că Marcu nu a semnat, a declarat: „Nu am făcut nimic”. Și credinciosul popor, paznicul și judecătorul, criteriul adevărului, și-a exprimat zgomotos dezaprobarea față de unioniști, iar din Marcu a făcut simbolul lui veșnic, care însuflețește, dar și mustră, verificând calea ortodocșilor.
Disputa pentru unire nu este doar un dialog dogmatic inutil între cei ce teologhisesc. Pentru că dogma, orice dogmă, dă chip unei cosmoteorii (unei concepții despre lume) și impune o bioteorie (concepție despre viață), care nu poate fi închisă în spațiul lucrurilor bisericești în sens strict, nici în spațiul teologiei ca știință teoretică. Se întinde și îmbrățișează pe nesimțite întreaga viață și întreaga societate. În spatele diferențelor dogmatice dintre Răsărit și Apus se ascundeau în mod esențial diferențele a două lumi, a două culturi cu filozofie diferită și mentalitate diferită. Biserica Ortodoxă Răsăriteană trăiește și petrece întemeiată pe autoritatea cuvântului lui Dumnezeu. Pe ea își sprijină educația, modul ei de a gândi și de a acționa, modul ei civilizator. Însă în această atmosferă a autorității ea trăiește și creează în libertate. Deoarece autoritatea ei este iubire, care nu-și oprimă cetățenii, ci îi îndrumă și îi ocrotește. Credincioșii, în mod liber supuși lui Hristos, constituie Trupul tainic și mădularele Bisericii lui.
Papismul și Apusul, în general, trăiesc și se mișcă în alt climat. Aici nu predomină autoritatea lui Dumnezeu, ci autoritatea papei, a omului și a logicii. Biserica din Trup a lui Hristos se transformă în stat - creștin, dar lumesc - un stat și el între statele acestei lumi. Harul lui Dumnezeu limitează rolul ei și îndumnezeirea devine un sistem de categorii logice ale raționalismului. Și pentru că dogma lor nu izvorăște din adevărul dumnezeiesc, ci dintr-o infailibilitate umană, moare, se dezintegrează, aduce dezechilibru în societate și în civilizație. Astfel se naște Renașterea care caută moartea lui Dumnezeu, umanismul care aduce neomenia, iluminismul care întunecă toate prin contestare. În cele din urmă dă buzna protestantismul, care distruge orice dogmă, instaurează libertinajul și cultivă ateismul.
Însă dogma ortodoxă nu este o expresie omenească și muritoare. Este o prescripție de viață, un mesaj al adevărului care mântuiește. Mântuiește sufletul nostru, dar și patria noastră și cultura noastră. Marcu Evghenicul apărând Ortodoxia a susținut în cel mai eficace mod țara lui și fără a urmări asta, L-a făcut pe Dumnezeu apărător al vieții și al culturii ei. Acest sfânt al Bisericii noastre stă și astăzi la fel de inflexibil și de adevărat în fața acelora care sunt gata ca niște „fetițe” să se închine papei și să imite maimuțărind modul apusean de viață și de gândire. Își trimite mesajul său pur și puternic, un mesaj de cultură duhovnicească autentică. Frații mei, este o chestiune de viață și de mântuire în această lume și în eternitate păzirea dogmei Ortodoxiei!
(Sterghios Sakkos, profesor emerit al Facultății de Teologie din cadrul Universității Aristotelice din Tesalonic; traducere din elină de monahul Leontie; sursa: http://aktines.blogspot.com/)
Comentarii