Părintele Dumitru consideră că cei ce ajung să reprezinte și susțin interesele Bisericii în Parlament, și mai ales în comisiile de lucru ale acestuia, trebuie să fie în cea mai strânsă legătură cu reprezentanții autentici și acreditați ai Bisericii, cu ierarhii respectivi, iar nu să acționeze de sine, fapt ce conduce la rezultate dezastruoase. Oare, se întreabă el, trebuie „să formăm nuclee de luptători pentru interesele și idealurile Bisericii în domeniul social, economic și politic, în domeniul lumii ce ne stă în față, nuclee centralizate într-o conducere unitară, delegate și de ele, dar și de Biserică?” („Ne trebuie mai multă unitate”, în T. R., nr. 9-10, 31 ianuarie 1931).
Dacă vom privi lucrurile într-un sens mai larg, acela al reprezentării în fața întregii societăți, trebuie arătat că Părintele considera extrem de importantă apariția unui cotidian creștin, vis rămas, din păcate, nerealizat până în ziua de azi („Pagina Bisericii în foile noastre politice”, în T.R., nr. 31,1 august 1937).
În principiu, Părintele consideră nepotrivită prezența preoților în partide politice, intrarea în patosul nestăvilit al patimilor pe care luptele politice le presupun. Este îngrozit de preoții care, abdicând de la principiile evanghelice, ajung să îndemne la uciderea unor oameni („Evanghelia și viața”, în T. R., nr. 51, 19 decembrie 1937; de observat momentul istoric și politic în care au fost scrise aceste rânduri).
Din punctul de vedere al celor de mai sus, Părintele este de acord cu prevederea din Constituția de la 1938, care prevedea depolitizarea preoțimii, interzicând participarea ei la cluburi sau partide politice, ceea ce poate fi de un real folos muncii de pastorație („Preoțimea în noile împrejurări”, în T. R., nr. 9, 27 februarie 1938). Este, însă, foarte vehement în combaterea altei prevederi a aceleiași Constituții, și anume socotește complet deplasată și scandaloasă încercarea de a se uzurpa autoritatea Bisericii, făcând-o întru totul dependentă de Ministerul Cultelor („De ce trebuie să fie Biserica autonomă?” în T. R., nr. 12, 20 martie 1938).
Părintele Stăniloae admiră lupta Bisericii Ortodoxe din Iugoslavia, care amenință stăpânirea de stat cu excomunicarea în cazul în care va da curs Concordatului inechitabil și rușinos cu Vaticanul. La noi, spune el, nu găsești decât „apatie, lașitate și oportunism”. Nu numai statul, dar nici Biserica nu a luat o poziție hotărâtă, cu excepția Mitropolitului Nicolae Bălan. Însuși Patriarhului Miron Cristea i se reproșa că, în calitatea sa de regent din acel moment, nu a făcut mai mult pentru a împiedica promovarea Concordatului („Lupta Bisericii ortodoxe din Iugoslavia”, în T. R., nr. 34, 22 august 1937). De altfel, lupta Bisericii din Iugoslavia a fost încununată de succes („Triumful Bisericii sârbești” în T.R., nr. 7,13 februarie 1938).
Cu toată deferența necesară, Părintele Stăniloae a simțit de datoria sa să amendeze o întreprindere nefericită și neinspirată a Patriarhului Nicodim, care se adresase șefului statului, generalul Antonescu, solicitându-i o lege a Statului care să conducă la anumite transformări în sânul Bisericii, așa după cum aveau loc în acel moment și în alte domenii. Părintele Dumitru arată că trebuie să ținem la autonomia Bisericii, că treburile ei interne nu trebuie date pe mâna puterii seculare. „Ea [Biserica - n.n.] trebuie să dea, mai ales în astfel de timpuri, în care toate își dovedesc nestatornicia, imperfecțiunea și trebuința de a fi schimbate, impresia a permanență, de veșnică perfecțiune, de realitate divină, mai presus de vicisitudinile timpului, dar corespunzând cu orice timp. („Biserica Ortodoxă în noul regim, în T.R. nr. 41,6 octombrie 1940).
Atitudinea față de Putere. Interpelarea instituțiilor Puterii
Atitudinea față de Putere se confunda de cele mai multe ori, în perioada interbelică, cu atitudinea față de executiv, față de guvern. Părintele nu întârzia să ia atitudine fățișă și energică atunci când considera că o stare de lucruri sau decizii ale executivului erau greșite sau, adesea, chiar scandaloase, Poziția luată de el putea să fie una de principiu sau una foarte concretă, aplicată la un caz sau la o situație punctuală, de mare gravitate. Foarte adesea, atitudinile Părintelui reprezintă reacții energice la unele hotărâri greșite ale guvernului în legătură cu Biserica.
În 1942, cu prilejul unei vizite la Sibiu a noului ministru al Culturii Naționale și al Cultelor, Ion Petrovici („cel dintâi și până acum singurul nostru filosof de orientare creștină”), Părintele menționa: „În mule privințe, Biserica a avut să sufere de la regimurile trecute” („Dl ministru Ion Petrovici la Sibiu”, în T.R., nr.6/1942).[…]
Atitudinea guvernului față de drepturile Bisericii Ortodoxe
Într-un text întitulat „Sarasău!…” (cf. T. R., nr. 9-10, 12 decembrie 1931), Părintele cere revocarea și pedepsirea drastică a prefectului de Maramureș, un anume Flaviu Jurcă, la instigarea căruia primarul, notarul (evreu) și preotul catolic din respectiva comună devastaseră capela ortodoxă de acolo (aparținând unor ortodocși reveniți de la uniatism cu trei ani mai înainte) și aruncaseră toate obiectele liturgice (inclusiv Sfânta Cuminecătură) în praf, în curtea unui țăran, fărâmându-le și batjocorindu-le.
Altă dată este indignat de faptul că se constată o „tot mai scăzută atențiune din partea clasei intelectuale și a conducătorilor Statului, o «atitudine neprietenoasă» a acestora față de Biserica Ortodoxă, deoarece socotesc că preoțimea nu constituie o categorie «esențială», adică indispensabilă în viața națiunii” („Cu și mai multă râvnă”, în T. R., nr. 5-6, 16 ianuarie; cf. și „În apărarea parohiilor”, în nr, 63, 9 septembrie 1933).
În zilele de 5 și 6 noiembrie 1933, au avut loc la Cluj festivități prilejuite de sfințirea noii catedrale. Părintele amendează aprig atitudinea primului ministru Alexandru Vaida-Voevod, care, în declarația sa, spusese că „stânca de granit” a statului este toleranța. Părintele arată că acest stâlp îl reprezintă credința și că „toleranța fără credință e fleșcăială total neputincioasă”. Alex. Vaida-Voevod nu are nici un drept să dea lecții de toleranță unui popor care în decursul istoriei sale nu a dovedit intoleranță, ci s-a confruntat din plin cu ea („Momentul de la Cluj”, în T. R., nr. 73, 1 noiembrie 1933).
Face un rechizitoriu aspru la adresa întregului guvern, atunci când acesta, sub presiunea unor forte oculte și nepăsător față de interesele Bisericii naționale, face concesii nepermise „statului catolic” (Vaticanului, deci), prin legi referitoare la culte, la concordat și la posesiunile acelui stat pe teritoriul României, sustrase fiind dreptului de aprobare și de control al regelui. Îi denunță pe acei guvernanți („Dnii Ghica, Argetoianu și Pangal”) care au susținut această poziție de abdicare, pentru niște decorații primite de la papa („Catolicismul: mască și unealtă iridentă maghiară”, în T. R., nr. 9-10, 30 ianuarie 1932; ct și „Ni se înstrăinează o parte din neam!”, în nr. 22, 30 mai 1937).
Cu deosebit fair-play, atunci când i se părea că executivul lua măsuri favorabile Bisericii, Părintele își exprima adeziunea și le saluta în consecință.
În fața ofensivei tot mai accentuate și mai obraznice a sectelor, Părintele cere guvernului un decret-lege care să interzică activitatea acestora („Pericolul sectelor”, în T.R., nr. 10,9 martie 1938). Când acest lucru s-a întâmplat și a apărut un nou regulament, emanat de la Ministerul Cultelor (pe când ministru era episcopul Nicolae Colan) prin care se interzicea activitatea sectelor, Părintele îl salută și aderă la el. Se interzicea acolo orice fel de prozelitism sectar, precum și defăimarea membrilor unui cult de către cei aparținând altui cult („Regulamentul sectelor”, în T. R., nr. 27, 3 iulie 1938).
În 1935, conducătorii statului (adresarea are această titulatură) sunt aspru interpelați cu ocazia aducerii în fața Senatului a proiectului de lege privind unificarea Codului Penal, care cuprindea, între altele, și legalizarea avortului. Se recomanda acolo avortul social, în cazul familiilor cu mulți copii și fără mijloace materiale suficiente pentru întreținerea lor. Părintele considera intervenția ierarhiei Bisericii ca obligatorie în acest caz („Soluții simpliste”, în T. R., nr. 8,17 februarie 1935).
Câteodată imprecația este adresată statului român în ansamblul lui. Așa se petrece în legătură cu permiterea unor legi discriminatorii care-i împiedicau pe uniți să se întoarcă la Biserica strămoșească, iat în unele cazuri permiteau exercitarea de persecuții pe acest temei („Unificarea religioasă”, în T. R., nr. 4, 19 ianuarie 1936).
Trebuie remarcat că poziția critică pe care Părintele o lua în unele cazuri față de autorități privea îndeosebi probleme cu caracter religios și era exprimată, în general, cu o măcar minimă argumentație teologică. La sfârșitul anului 1944, Părintele are cuvinte de laudă pentru atitudinea noului ministru de la Departamentul Cultelor și Artelor, țărănistul Ghiță Pop, care arată rolul important al Bisericii în viața țării și se pronunță împotriva separării Bisericii de Stat („Biserica în viața neamului nostru”, în T. R., nr. 99, 23 noiembrie 1944). […]
Politicianismul venal și amoralitatea unor politicieni sau acte politice
Părintele Dumitru privește adesea extrem de decepționat la felul în care acționa clasa politică românească în perioada interbelică, și în special în deceniul al treilea și în prima parte a celui de-al patrulea, pentru care avem materiale. El consideră că politicianismul ne-a compromis grav în fața străinătății („Martiri pentru Hristos”, în T. R., nr. 4, 24 ianuarie 1937).
Așa cum se manifesta în anii aceia, dar probabil cam în toate timpurile, politica aducea după sine un întreg cortegiu de „interese materiale și egoiste” („Lozinci regale pentru Biserică! în T. R., nr.7, 10 februarie 1935).
Părintele observa, într-un text din 1933, cu multă mâhnire și indignare, „ridicarea prin partidele politice a unor elemente leneșe și bătăușe la rangul de potentați în stare să țină sub teroare pe învățători și preoți”. Peste județe ortodoxe sunt puși prefecți uniți și șefi de organizații județene francmasoni, iar între „puterile vrăjmașe Bisericii Ortodoxe” se încheiau „alianțe negre” pentru a doborî câte o parohie pe care au pus ochii („În apărarea parohiilor”, în T. R., nr. 63,9 septembrie 1933).
Într-un alt articol din aproximativ aceeași perioadă, Părintele observa: „În vuietul de tarabă al universalei venalități, în mijlocul unui târg josnic, în care deodată cu conștiința demult adormită fiecare se întrece să vândă cât mai multe din bunurile ce nu-i aparțin, pentru că sunt ale obștii românești, în mijlocul unei societăți a cărei deviză e «învârteala» și care-l taxează drept prost pe omul cinstit, altruist și conștiincios…” („Morala eroică”, T. R., nr. 41-42, 20 mai 1933). Este un tablou jalnic, care, din păcate, se potrivește ca o mănușă și anilor postrevoluționari '90. În condițiile acestea, era normal ca Părintele să vadă mijind o rază de lumină în abnegația tinerilor legionari, încă dezinteresată și jertfelnică în acel timp.
Politicienii se fac vinovați și sunt direct răspunzători de starea socială a țării în multe feluri: „Nu mai vorbim de fraudele uriașe care devastează sistematic avutul țării, de incapacitatea politicienilor noștri de a restabili respectul principiilor morale, de a opri vântul de disoluție și de meschin egoism din viața noastră publică” („Spre statul român creștin”, în T.R., nr. 18, 26 aprilie 1936).
Portretul-robot pe care-l face politicianului din vremea sa este extrem de acid și de întristător: „Să luăm viața politică. Cine a văzut vreun orator public care să nu se agite, să nu se bată în piept, să nu exagereze calitățile partidului propriu și defectele celui străin, să nu prezinte lucrurile în așa fel încât să lase impresia ascultătorilor că nimic nu e mai sfânt, mai important, mai de folos în lume decât să mori ca martir pentru partidul său? […]
În lumea economică toată lumea a vrut să se îmbogățească accelerat, nemaivăzând și nemaiavând vreme pentru nimic altceva”. În continuare, se arată cum acest tip de comportament politic și social conduce la atitudini exaltate, extremiste și chiar fanatice: „În sfârșit, oriunde te-ai uita, în presă, în literatură, nu vezi decât atitudini radicale, de dreapta sau de stânga, luptând să scoată lumea din țâțânile ei prin mijloace cât mai rapide, cât mai violente. Toți sunt exaltați, toți sunt fanatici, toți sunt agresivi cu celelalte puncte de vedere, nimeni nu aude decât dreptatea lui și se sufocă de indignare că pot exista oameni care nu văd cum văd ei”. Și conchide: „Omul exaltat nu stă durabil în nici o poziție, fiind un element dezintegrator pentru societate. Această comportare o numește Părintele „exaltaționism” („Să fim exaltați?”, în T.R., nr. 60-62, 5 octombrie 1932).
Biserica și partidele politice
În principiu, Părintele Stăniloae considera că partide politice și activitatea desfășurată de ele pot avea un rol benefic în viața națiunii: „Oamenii pot fi de ajutor neamului din care fac parte în diferite forme și pe diferite căi. Una este și aceea a grupării în partide politice”. Dar aceasta cu o condiție esențială: „Dar aceste partide politice numai atunci vor putea face ceva serios și cu adevărat folositor pentru neam, când vor păstra în spiritul, în acțiunea și în metodele lor de lucru un minimum din spiritul Bisericii, din învățătura creștină”. Biserica nu constituie în partid, dar trebuie să-și facă o datorie din lupta pentru a impune societății crezul ei. (Cu câtva timp înainte, Sfântul Sinod dăduse un comunicat în care propunea un program național minimal cu șase puncte prioritare: neamul; virtuțile creștine; armonia și solidaritatea între toți fii neamului; îngrădirea puterii străinilor, ca să nu primejduiască existența românismului; combaterea comunismului ateu, antinațional, antietic, inspirat de așa numita „lupta de clasă”).
În pasajul ce urmează am putea afla un bun program de prezență socială pentru Biserică și în ziua de azi „Prea se învățaseră toți marii și micii «șefi» de turme electorale să trateze Biserica drept un sterp departament supus orgolioasei lor puteri, manipulat după bunul lor plac și dăscălit de la înălțimea infailibilei lor liber-cugetări. Era timpul suprem ca Biserica să-și arate, printr-o demnă și calmă ridicare în picioare, înălțimea ei superbă de învățătoare a tuturor, inclusiv a partidelor politice. Biserica este singura mamă și singura învățătoare adevărată a neamului românesc; nici un partid nu se poate compara cu ea în dragoste, în capacitatea de jertfă dovedită în toată istoria, în claritatea țintelor, în eficacitatea mijloacelor pe care le poate pune la dispoziție neamului românesc pentru a se ferici” („Un eveniment epocal”, în T. R., nr. 13, 28 martie 1937).
Părintele Stăniloae este împotriva oricărei înregimentări politice a preoților. El deplânge asaltul partidelor politice în vederea folosirii preoților și a prestigiului Bisericii pentru obținerea de capital politic, dar fără a fi real interesate de soarta Bisericii. Toate partidele, fără excepție, au tăbărât până acum pe capul preotului, strâmtorându-l cu fel de fel de amenințări și promisiuni să lase un pic altarul și să conlucre ele. Biserica și preoțimea n-au contat până astăzi în acest Stat ca o valoare independentă, ci numai întrucât puteau partidele și oamenii politici să se servească de ea. O lăudau când voiau să îi sprijine și o dăscăleau cu ifos când refuza să se preteze la jocul lor. De ce toate partidele făceau curte Bisericii câtă vreme erau în opoziție și o supuneau la fel de fel de vexațiuni după ce ajungeau la putere? Pentru că Biserica a trebuit să fie mereu în ipostaza de protestatară față de guvernele samavolnice cu drepturile ei, ceea ce-i făcea pe opozanți să creadă că e aliata lor, ca să vadă, când ajungeau la putere, spre neplăcerea lor, că ea își merge drumui ei, cerând înțelegere și tratament civilizat” („Precizări”, în T. R., nr. 1, 9 martie 1941).
Părintele consideră inadmisibilă situația în care te miri ce preot, intrat într-un partid sau altul, începe să-și critice ierarhul în diverse „foi”, uneori chiar bisericești, fără să se ia împotriva lui măsurile disciplinare ce se impun. Acest lucru conduce la uzurparea prestigiului și autorității ierarhilor („Momentul de la Cluj”, T. R., nr.73,1 noiembrie 1933).
Viața de partid nu este una favorabilă și, deci, recomandabilă misiunii preotului: „Propaganda pentru idee, pentru neam, pentru iubirea lui, dar nu pentru cutare sau cutare partid. Să nu substituim neamului partidul. Să fim naționaliști, nu partidiști. Să fim de neam, nu de un partid sau altul. Să aprindem dragostea de neam, nu de un partid. Rămânem așa mai presus de împerecherile oamenilor, ascultați de toți, și pregătim așa mai bine toate sufletele pentru organizațiile naționaliste” („Pentru o mai bună educație în școalele teologice”, în T.R., nr. 38/1936).
Nu o dată, Părintele se vedea nevoit să constate o evidentă neglijare de către partidele politice a condiției religioase a românilor, a prestigiului Bisericii Ortodoxe și a crezului ei. Astfel, în 1933, în urma unei procesiuni care a avut loc în ziua de 24 ianuarie la mormântul Eroului, în cursul căreia organele polițienești au intervenit brutal, terfelind crucea procesiunii și pe preotul în odăjdii care o însoțea, Părintele deplânge „absența oricărei reacțiuni din partea acelor organisme care se consideră reprezentantele națiunii și pe mâna cărora e dată țara, cu rândul, să fie îndrumată atât în ordinea celor materiale, cât și cea a celor morale și culturale” („Partidele politice și crucea”, T.R., nr. 13-14, 11 februarie 1933). […]
O primă referință - nenominalizată - la programul legionar o avem în Telegraful Român din 20 mai 1933 („Morala eroică”), după ce citise „într-o revistă scoasă de o falangă de tineri” un articol-program intitulat „Morala etică”, ce cuprindea rânduri grave, sfânt de grave, despre cum își înțelege tineretul de azi datoriile sale față de neam, față de societate”. El vede o mică minune în apariția aceasta aproape incredibilă și inexplicabilă a unui tineret a cărui morală nu mai gravitează în mod egoist în jurul Eu-lui propriu, ci a neamului, a aproapelui; într-un cuvânt, o „morală de sacrificiu”. El vede o mare prăpastie între ceea ce-și propune acest tineret spre renașterea neamului și venalitatea politicianistă a restului societății politice. Numai o adâncă tristețe și decepție la oferta politică și socială a făcut ca acest tineret să fe atât de matur și de grav și să se decidă să ia pe umerii săi povara restaurării morale a națiunii - „cea mai mare revoluție”, după părerea Părintelui. Părintele Stăniloae subscrie entuziast la programul acelor tineri și le acordă întreaga lui prețuire. Cum am spus, în articol nu sunt numite nici acea „falangă de tineri”, nici publicația în care a apărut textul respectiv… Dar toate datele ne îndreptățesc să ne gândim la Mișcarea Legionară și la manifestările ei în epocă.
În 1933, cu prilejul unui pelerinaj făcut de 24 ianuarie la mormântul Eroului, organele polițienești au intervenit, sfărâmând crucea procesiunii și trântind-o în noroi, soartă împărtășită și de preotul îmbrăcat în odăjdii care a însoțit procesiunea. Părintele remarcă că numai Liga Creștină și Garda de Fier au protestat în Parlament, la deschiderea acestuia, fără să capete însă și adeziunea altor forțe politice („Partidele politice și crucea”, în T. R., nr. 13-14, 11 februarie 1933).
Față de înscrierea unui număr mare de preoți în Mișcarea Legionară, Părintele își exprimă o evidentă rezervă, chiar dacă nu numește respectiva forță politică. Chiar fără precizări exacte, trimiterea din pasajul următor este extrem de transparentă: „Să nu ne înscriem într-un partial naționalism care, pe lângă iubirea de neam, mai are și multe detalii mai puțin frumoase, cu care noi nu putem face cauză comună. Să rămânem nu înscriși, ci crescuți din trunchiul neamului. Să aducem naționalismului o contribuție de clarificare a țelurilor, de purificare a scăderilor, pentru că așa îi facem un serviciu mai mare, căci numai ceea ce-i la unison cu virtuțile creștine durează mult. Să aduceți naționalismului o contribuție de spiritualitate, căci aceasta o așteaptă ei de la noi și aceasta numai noi le-o putem da. Contribuția de gâtlejuri, de brațe care lovesc, o poate da oricine. Să nu ne cufundăm în masă, să nu pierdem calitatea de preoți sau de viitori preoți practicând naționalismul așa cum nu se potrivește cu noi. Preoți în frunte, dar cu crucea, nu cu pușca!” („Pentru o mai bună educație în școalele teologice”, în T. R., nr.38/1936).
Am putea să ne întrebăm dacă rândurile care urmează nu-i aveau în vedere pe legionari: „Diferitele centre naționale, în special extremiste, a căror acțiune n-ar avea alt rost decât acela de a reacționa contra progreselor comunismului, pot greși în tactica lor, și greșeala poate fi utilizată contra lor” ( „Atenție, comunismul!, în T. R., nr. 38, 13 septembrie 1936).
Moartea lui Ion I. Moța și Vasile Marin pe frontul din Spania, de partea trupelor franchiste, este considerată de Părintele Stăniloae ca un adevărat martiriu pentru credință, pentru Hristos. Numele lor „sunt nume de foc luminător și dogorâtor în istoria mândriei românești și a Bisericii Ortodoxe române”. „Ei ne-au ridicat prestigiul — atât de grav compromis de politicianismul postbelic — în fata străinătății” („Martiri pentru Hristos”, în T. R., nr. 4, 24 ianuarie 1937). În același sens se exprima și N. Iorga în articolul „Doi băieți viteji”, fără să aibă „simpatii legionare”.
Evenimentul asasinării lui Armand Călinescu îl nemulțumește și-l neliniștește pe Părintele Stăniloae. Chiar fără să fie nominalizată, această intervenție este cât se poate de transparentă: „Astăzi vedem cum acest duh de învrăjbire a orbit atât de mult unele biete minți de adolescenți încât, în pornirea lor de răzbunare, nu le-a mat păsat că actul lor poate să aducă prăpădul peste neamul întreg! Și continuă astfel: „Spiritul nenorocit de critică exagerată și exclusivă a fost o calamitate. Pentru mulți, nimic din ce făcea stăpânirea nu era bun. Duși pe lunecușul criticei negative, întindeau peste toate un aspect sumbru: totul era așa de rău, neamul întreg se afla într-o așa mare suferință și strâmtorare, încât nu mai exista nici o speranță și nici un temei de încredere în viitor. Era un dezastru sufletesc să stai să asculți un sfert de ceas la asemenea oameni”. Atitudinea adolescenților decepționați și răzbunători are totuși unele circumstanțe atenuante în atmosfera generală din țară, dominată de un politicianism egoist și dezastruos („Solidaritate națională”, în T.R., nr. 40, 1 octombrie 1939).
Transformării statului român în stat național-legionar în toamna lui 1940, Părintele Stăniloae încearcă să-i dea o interpretare sui generis, atribuindu-i ca destinație cam ceea ce și-ar fi dorit el: apărarea creștinătății chiar și fără voia ei, e și formarea unui zid în fața oceanului slav ce amenința să inunde Europa: „Acesta credem că e sensul revoluției de azi în viața Statului nostru, sensul transformării în Stat național-legionar, sub patronajul Arhanghelului Mihail, războinicul lui Dumnezeu împotriva puterilor agresive ale răului” („Restaurarea românismului în destinul său istoric”, în T.R., nr. 39, 22 septembrie 1940).
Dacă Părintele se referă destul de favorabil la Legiune, o face deoarece în programul ei sunt cuprinse și elemente de credință: „Nimic nu poate constitui între membrii unei națiuni un cheag atât de puternic ca credința. Nici o teorie filosofică nu are forța să unifice gândurile și aspirațiunile inșilor, cum le poate unifica o credință cu caracter religios. De aceea reușește astăzi atât de admirabil Legiunea să ne salveze din dezagregare și să ne ridice la starea înălțătoare a unei națiuni: pentru că operează cu elementul religios…” („Creștinism și nationalism”, în T. R., nr. 40, 29 septembrie 1940).
O remarcă dintr-un articol din toamna anului 1944 pare să se refere tot la tineretul legionar, atunci când îndeamnă ca acum tineretul să nu se mai socotească pe sine un zeu care știe totul” („Țară nouă”, în T. R., nr. 36,3 septembrie 1944).
În 1944, printr-un apel pus sub semnătura a doi preoți, Partidul Social-Democrat încerca inabil să atragă preoțimea să activeze în sprijinul lui, „să dispună democratic de destinele ei”. Părintele consideră astfel de chemări superflue și inutile, deoarece Biserica noastră dispune de regulamentul șagunian, a cărui democrație largă o anticipase cu mult pe cea propusă acum: „Să înțelegem timpurile și cerințele lor, să fim o Biserică a poporului, dar fără să uităm de ființa divină a Bisericii” („Șagunismul și democratic”, în T. R., nr. 64, 8 octombrie 1944).
Spre sfârșitul anului 1944, Părintele Stăniloae trecea în revistă atitudinea principalelor forțe politice ale momentului față de Biserica strămoșească. Partidul National Țărănesc se bucură de aprecieri frumoase din partea Părintelui. În platforma Frontului Național Democrat, din care făcea parte și Partidul Comunist Român, nu găsește nimic referitor la Biserică. Respinge însă vehement o chemare a Comitetului Scriitorilor Români, controlat se pare de acest Front, care cerea o separație a Bisericii de Stat. Cu privire la Partidul Social-Democrat constată că, în context, „respectă tradiția românească” („Partidele politice și Biserica”, în T. R., nr. 80, 29 octombrie 1944).
Comentarii