Învățătura Starețului Tadei pentru omul zilelor noastre

Învățătura Starețului Tadei pentru omul zilelor noastre

De câțiva ani pe piața de carte duhovnicească apar publicații de „psihoterapie ortodoxă”. Printre ele lucrarea Mitropolitului Hierotheos Vlahos, intitulată simplu „Psihoterapie ortodoxă”, a devenit un reper pentru acest tip de abordare a bolilor sufletului. Pentru că despre asta este vorba: călugări, psihiatri, psihologi se întâlnesc într-un elan interdisciplinar ca să demonstreze că bolile psihice nu au întotdeauna cauze neuro-fiziologice, ci au la bază păcatele personale sau moștenite ereditar. Concluzia se impune de la sine: dacă ne vom lepăda de păcate, ne vom însănătoși sufletește și trupește.

Această direcție terapeutică este în concordanță perfectă cu Tradiția Bisericii și cu Sfânta Evanghelie. Minunile și vindecările pe care le face Iisus sunt însoțite de îndemnul „du-te și să nu mai păcătuiești ca să nu îți fie ție mai rău”.

Cartea despre care o să vă vorbesc intră profund în tainele relației dintre mintea și sufletul nostru. Volumul propriu-zis este o antologie de interviuri, predici, „capete de învățătură” ale Starețului Tadei de la Mănăstirea Vitovnița din Serbia. Părintele Tadei s-a născut în 1914 într-o familie evlavioasă de țărani. Pentru că se naște prematur, la șase luni, va fi un copil bolnăvicios. Mama îi moare la scurt timp după naștere și va fi crescut de mai multe mame vitrege care manifestau plăcerea sadică de a-l snopi adesea în bătaie. Această perioadă grea Părintele Tadei o rezumă în câteva cuvinte: „Când eram mic, eram slab și neputincios. Adesea îmi spuneau acasă: Nu ești bun de nimic. Uită-te la Miladin (un băiat de vârsta mea) cum îl ajută pe tatăl lui, iar tu mănânci pâine zadarnic. Mă dureau cuvintele acestea. Aproape de casa noastră se afla un copac, și adesea mă duceam acolo și mă rugam la Dumnezeu să facă astfel încât să fiu și eu de folos cu ceva”.

După ce termină școala primară și Școala de Comerț și Meserii din Petrovaț se îmbolnăvește pe la 15-16 ani de pneumonie. Starea i se agravează pe zi ce trece. Medicii îi mai dau de trăit cinci ani. În fața sfârșitului său inexorabil tânărul Toma ia decizia să îi slujească lui Dumnezeu în tot acest timp care i-a mai rămas. Mai întâi ajunge la Mănăstirea Gorniak. Un călugăr rus îl îndrumă spre mănăstirea Milkovo pentru că, îi spune el, călugăria „așa cum o înțelegi tu, nu o vei găsi nicăieri în mănăstirile noastre. O astfel de rânduială există numai la ruși, la mănăstirea Milkovo”. Prima ascultare pe care o primește la mănăstirea Milkovo este la baia cu aburi. „Am îndurat cu greu aburul acela, căci aveam plămâni slabi. A trebuit să mă plec la podea, unde nu era abur.” După moartea Starețului Ambrozie obștea se destramă. Iar cel care avea să devină Starețul Tadei urmează un drum plin de încercări. La mănăstirea Gorniak este hirotonit, urmează școala de iconografie la mănăstirea Milkovo. După ce este arestat de două ori în timpul celui de-al doilea război mondial de nemții care ocupaseră Serbia, Părintele Tadei este numit stareț la Mănăstirea Vitovnița, unde îi va înfrunta pe comuniștii care începuseră să controleze zona.

Acestea sunt doar câteva amănunte din viața exterioară a Starețului. Importantă, extraordinară aș putea spune, pentru vremurile pe care le trăim este învățătura sa duhovnicească. De obicei, în cărțile duhovnicești întâlnim ideea că pacea sufletească este roada rugăciunii. Mai întâi trebuie să te rogi, iar pacea va veni de la sine. Dimpotrivă, Părintele Tadei așază ca piatră de temelie a rugăciunii pacea inimii. „Cel mai însemnat lucru este, cred, pacea inimii. Să nu vă tulburați sub nici un chip. În inimă trebuie să domnească pacea, liniștea, tăcerea, liniștirea. Vălmășagul gândurilor este starea duhurilor căzute (dracii, duhurile care au căzut de la Dumnezeu). Mintea noastră, așadar, se cere să fie adunată, unită, atentă. Numai în mintea unită se poate sălășlui Dumnezeu Cel Unul. Dacă simțim o dispoziție prielnică, putem întrerupe tăcerea inimii prin rostirea rugăciunii lui Iisus”. Pe lângă pacea inimii și rugăciune, Starețul accentuează pe felul în care stăm în fața lui Dumnezeu: „Alături de paza liniștii inimii, deprindeți-vă și cu chipul în care ședeți înaintea lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă să ai neîncetat în minte faptul că Domnul ne privește. Pe El trebuie să-l avem în cuget când ne trezim, când ne culcăm, la muncă, la masă sau când ne plimbăm. Domnul este pretutindenea și în toate”.

Învățătura Starețului vine dintr-o îndelungată experiență. Părintele Tadei era un om ca noi toți, măcinat de neliniște, frică și întristare. Mărturisește despre sine că la începuturile vieții călugărești întristarea îi sfâșia sufletul. „Frica pe care o aveam încă din copilărie mă chinuia iarăși. Îmi era teamă că atunci când voi îmbătrâni nu voi fi mulțumit de mine, și nu am putut avea tihnă niciodată”. Ca „remedii” folosea cântatul la armonică și introspecția. „Cel mai adesea îmi luam armonica, mă duceam în singurătate și cântam. Am iubit dintotdeauna muzica, iar ea mi-a adus mereu mângâiere. Uneori mă întrebam în cuget: „Ce vrei? Ţi-e foame? Ti-e sete? Ești gol, desculț, bolnav? Dumnezeu ne-a dat totul, ce mai vrei?” Și totuși, sufletul meu era mâhnit și căuta ceva care să-l mângâie, dar nu era nimeni care să-i aducă alinare”.

Fiecare dintre noi experimentează continuu neliniștea individuală și colectivă. Mass-media trăiește din aceste surse de angoasă pe care ni le induce permanent. Buletinele de știri, ziarele, programele TV speculează nevoia de anxietate (creată artificial) pe care fiecare o avem în noi dar pe care nu o conștientizăm. Adevărul acestor rânduri îl trăim toți și fiecare dintre noi contribuim mai mult sau mai puțin la el: „Vedeți voi înșivă cum în familie făurim înțelegere sau facem dezbinare după cum ne sunt gândurile și dorințele. Dacă stăpânul casei este copleșit de griji, gânduri sau de vreo greutate, prin aceasta el pricinuiește tulburare nu numai lui, ci și întregii sale familii. Toți cei ai casei sunt mâhniți, nu au pace, nici mângâiere”. Soluția este simplă: „El (bărbatul) ca stăpân al casei, trebuie să răspândească bunătate și să o împărtășească tuturor celorlalți din casă.”

Despre binele sau răul pe care ni-l facem nouă și apropiaților noștri vorbește întreaga învățătură a Avei Tadei. Suntem responsabili de gândurile pe care le întreținem, iată un adevăr foarte greu de crezut pentru omul postmodern, obișnuit să relativizeze orice. Poate de aceea ne șochează relatarea acestei întâmplări. „Odată m-am mirat de cum doi părinți credincioși și-au ucis fiul prin cugetele lor. Acest singur fiu al lor, copil credincios, din tinerețe crescut în acest duh, era de-a dreptul ca un înger, era de o bunătate neînchipuită. Odată a venit la el o fată din ținutul lui să-i ceară ajutorul. Ea era însărcinată cu un bărbat oarecare, iar acum îl ruga pe acest tânăr s-o ia în căsătorie, căci părinții și frații ei sunt aspri și dacă afla că e însărcinată, nu-i rămânea altceva de făcut decât să se omoare. El a încuviințat să iscălească un astfel de contract de căsătorie, iar după ce se naște copilul și va începe să meargă, îndată băiatul va merge pe calea lui, iar fata pe a ei. Cum asta se întâmpla într-un sat mic, totul s-a aflat de îndată, iar mama lui nu a putut să îndure cele întâmplate, deși tatăl spunea că este vorba de viața fiului lor și nu a ei, dar aceasta nici nu voia să audă. „Nu vreau să-l mai văd viu”, obișnuia să spună. Așa s-a și întâmplat. În timp ce conducea o motocicletă, fiul lor a avut un accident, împreună cu un prieten. După ce s-a întâmplat aceasta, mama a venit la mine tristă și mâhnită, iar eu i-am spus: „Tu ți-ai omorât singurul fiu. Vezi cât de puternice sunt gândurile tale? Ai zis că nu mai vrei să-l vezi viu, și asta s-a și întâmplat.“

La începutul articolului am spus că volumul „Cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața” este o carte de psihoterapie ortodoxă. Argumentul pe care îl invoc este următorul. Învățătura Starețului Tadei se întâlnește cu tezele terapiei cognitive, un curent psihoterapeutic aflat în vogă în Occident. Pornind de la ideea că între evenimentele pe care le trăim și emoțiile pe care le simțim se interpun propriile noastre idei despre acele evenimente, psihoterapia cognitivă dezvoltă o serie de metode prin care pacientul este învățat să își conștientizeze gândurile și să înlocuiască gândurile negative cu gânduri pozitive. În rezumat, adepții psihoterapiei cognitiv-comportamentale susțin că „tulburările de dispoziție sunt provocate de un limbaj interior nerealist și descurajant. Există stereotipuri de distorsiuni ale raționamentului. Învățând să le recunoaștem, vom reuși să ne așezăm ideile la locul lor și să regăsim echilibrul just al emoțiilor noastre” (Philippe Brinster - Terapia cognitivă, editura Teora, 1999, p. 17).

Terapeutul îl învață pe pacient cum să pornească la o adevărată „vânătoare de distorsiuni”. Deformarea reprezentării mentale a realității se cristalizează în câteva tipuri recognoscibile:

  1. Radicalizarea - când vedem lucrurile în alb sau în negru;
  2. Suprageneralizarea - când generalizăm o situație particulară (limbajul nostru ne trădează, de obicei, prin folosirea cuvintelor ultimative „niciodată” sau „totdeauna”;
  3. Deformarea selectivă - când reținem doar aspectele negative dintr-o întâmplare, ignorând sau minimalizând părțile ei pozitive;
  4. Autodeprecierea;
  5. Inferența - când pretindem că anticipăm gândurile altora, viitorul sau ne lansăm în aprecieri pripite;
  6. Emotivitatea - când ne proiectăm stările sufletești asupra realității;
  7. Prezența lui „ar trebui” - când îi cerem realității să respecte niște cadre fixe, niște norme bine definite;
  8. Etichetarea - când etichetăm o persoană plecând de la comportamentul ei;
  9. Personalizarea - când punem în cârca unei singure persoane întreaga responsabilitate pentru o problemă.

Dincolo de asemănările dintre psihoterapie și duhovnicie, întâlnim, desigur, mult mai multe diferențe. Psihoterapiile în genere nu fac decât să îmbunătățească mecanismul psihic al omului fără să îi propună un sens existențial. De aceea logoterapia lui Viktor Frankl a găsit ecouri entuziaste în rândul creștinilor. În afara nevrozelor psihogene, Frankl a identificat o nouă categorie de nevroze: nevrozele noogene, determinate de sentimentul zădărniciei existenței. De pildă, un om poate ieși dintr-un episod depresiv major dacă descoperă în sufletul său un scop pentru care să trăiască.

Am putea concluziona că pentru un creștin îmbisericit stările sufletești negative sunt evitate printr-o metodă foarte folositoare: simțind continuu prezența lui Dumnezeu. Starețul Tadei spune așa: „Dacă sufletul iubește sincer rugăciunea, nu se mai poate despărți de Părintele său. Este neîncetat cu El, mereu în prezența Sa - fie că vorbește cu oamenii, fie că este la muncă, la serviciu. Este neîncetat cu El și se mișcă în prezența Sa, precum îngerii și sfinții. Iată, aceasta este arvuna Împărăției Cerurilor, încă de aici, de pe pământ. Un astfel de suflet s-a obișnuit cu viața cerească, și trece din această viață, a multelor chinuri și osteneli, la bucuria cea veșnică a fericirilor, ca unul ce este curățit încă de aici”. O învățătură identică găsim la Părintele Arsenie Papacioc. Omul citadin, asaltat permanent de stimuli vizuali și auditivi, foarte greu reușește să rostească pe parcursul unei zile, „Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”. Să te miști permanent în prezența Domnului, iată o metodă pe care mi se pare că El însuși ne-a trimis-o prin Cuviosul Tadei în timpul pe care îl trăim. Și pentru că o terapie costă timp, bani și nu oferă un răspuns la întrebarea „care este scopul vieții mele?” consider că învățătura Starețului Tadei este o cale mai bună, care poate fi urmată de fiecare dintre noi.

Comentarii

comments powered by Disqus