Nea Gore – un țăran al timpurilor noastre

Nea Gore – un țăran al timpurilor noastre

În primăvara anului 1996, m-am dus în câteva din satele de pe cursul mijlociu al Jiului pentru a culege informații în legătură cu un obiect insolit din expunerea Muzeului Țăranului Român, asupra căruia însă mai toate întrebările vizitatorilor rămâneau fără răspuns sau căpătau răspunsuri improvizate, adesea cam fanteziste. Este vorba de acela care a fost numit, în chip firesc, „pomul cu cruci”. Ajungând acolo și interesându-mă dacă există un zugrav de cruci cu care să convorbesc, am fost îndrumat de toți către nea Gore (Grigore) Măciucă, din satul Ceplea (comuna Plopșoru, județul Gorj), sat din care provenea, de altfel, și pomul nostru cu cruci de la Muzeu. Ajuns la poartă, l-am strigat repetat și, după un timp, spre mine s-a îndreptat agale un om încă nu bătrân, cu o privire, la început, cercetătoare, neîncrezătoare și bănuitoare, pe cap cu o căciulă din acelea cu de tip rusesc, dintre cele mai simple. În ciuda zilei însorite, clapele căciulii erau lăsate, arătând că stăpânul ei are o oarecare suferință, care-i cere să evite pe cât posibil curentul și temperaturile mai scăzute. Cu această căciulă pe cap, mi s-a părut că seamănă uimitor la chip cu instructorul acela din „Oglinda” lui Andrei Tarkovski, cel care-i învăța pe copii să tragă în poligon și care, rănit pe front, avea lipsă o parte a calotei craniene, lăsând să i se vadă creierul pulsând sub piele. Am purtat acea primă convorbire la poartă. Mi-a promis că-mi va pune pe hârtie tot ceea ce știe despre cruci și despre pictarea lor. Așa a apărut un prim text, care nu este, practic, o scrisoare, și care a fost cuprins, anterior, în cartea despre cele ce se fac în acele locuri în răstimpul de 40 de zile de la moarte până la pomenirea cea mai importantă, precum și la împlinirea acestor 40 de zile (Sufletul între rai și iad. O viziune tradițională românească asupra judecății particulare, Ed. Vremea, București, 2003). După câteva zile, dând curs invitației ce mi-o făcuse, am petrecut la el o seară și o noapte. Primire extrem de atentă, mâncare din belșug, vin de buturugă, căldură excesivă de la o sobă burdușită în permanență cu lemne. Mi-a citit atunci un foarte lung poem, cu versuri scrise în maniera lui Coșbuc, în care, din câte îmi amintesc, era vorba despre slăbirea credinței în lume și despre o anumită întindere a răului, cu consecințele ce decurg din aceasta. Rezistam cu greu moleșelii ce mă cuprinsese (mâncare, căldura, băutura...) și lungimii excesive a poemului, cu conținut apăsat moralizator.

L-am reîntâlnit pe cel ce-mi devenise de-acum simplu Nea Gore în toamna aceluiași an, când m-am reîntors în zonă pentru completarea unor informații în vederea redactării finale a lucrării de cercetare, dar mai ales pentru realizarea unor fotografii (mă însoțea Marius Caraman, destoinicul fotograf al Muzeului). În continuare, am purtat cu el un fel de corespondență, rugându-l să-mi furnizeze și alte cunoștințe ale sale în ceea ce privește viața comunei în care trăiește.

Viața lui Nea Gore parcurge anual două perioade distincte: cea a multitudinii de munci agricole pe care le are de împlinit de primăvara devreme până toamna târziu și cea mai liniștită, dar și mult mai scurtă, a iernii, dedicată muncii creative: „Și ași putea spune că odată cu 1 decembrie intru în deplină liniște așa cum un om ar putea spune; că în locul muncilor, își mai are locul și biata gîndire”. Când această perioadă de liniște, se pare mult așteptată de el, este tulburată, suferă în chip vizibil.

În mod cert, Nea Gore avea o preocupare mai mult sau mai puțin secretă pentru scris, dar întâlnirea noastră l-a stârnit mai tare. A crezut că i s-a ivit fericitul prilej pentru revărsarea spre lume a întregului său „tezaur” unic de experiență și de gândire asupra condiției umane, în general, și asupra condiției sale personale, cu totul speciale, în particular. A văzut această revărsare ca pe o menire și o împlinire a sa în această viață, un fel de datorie sacră față de sine, față de Dumnezeu, față de semeni. De aici s-a născut o lungă serie de scrisori.

Nea Gore este, fără îndoială un om credincios, atașat bisericii, un om care, după cum mărturisește, și-a „consolidat nădejdea vieții în credință”. În virtutea acestui fapt, Nea Gore își dorește cu ardoare să realizeze prin scrierile sale un „monument al credinței în Dumnezeu”. Așa își numește el un foarte lung poem care umple cuprinsul întreg al unui caiet de 45 de file, poem pe care îl consideră, pe cât se pare a fi opera sa capitală. Dar nu numai acel poem, ci toate scrierile și le vede adunate, cu „supremă grijă”, într-un „mănunchi „indisolubil” legat”, care să poarte titlul de „Monomente ale credinței”.

Ar fi de spus câte ceva despre credința lui Nea Gore. Ne aflăm în Gorjul profund, teritoriu atât al unei credințe puternice, cât și al unor superstiții la fel de puternice și de prezente. Satul este pentru Nea Gore o lume fabuloasă, plină de mistere. Totodată, el constituie pentru fiecare locuitor al său și un teren al luptei dintre bine și rău, purtată foarte concret între Dumnezeu și diavol, care par a fi în viziunea lui Nea Gore de forțe aproximativ egale („două mari puteri spirituale care ne domină, ne conduc, și ne osîndesc pe măsura de felul cum noi am înțeles a ne conduce viața pe această lume, atîta timp, cît avem de trăit pe aici”), cu o anumită superioritate, totuși, a lui Dumnezeu, Care iese până la urmă învingător, pentru moment, dacă nu asupra diavolului, cel puțin asupra acelora care-i slujesc lui. Deocamdată, superioritatea forței lui Dumnezeu asupra diavolului nu este permanentă și definitivă. Chiar dacă nu învins, dar uneori Dumnezeu se poate arăta neputincios în fața diavolului. Prezența unui dualism religios, persistând poate din urme vechi de bogomilism (cu mențiunea că la Nea Gore diavolul este tot o putere care lucrează spiritual, numai consecințele răsfrângându-se și asupra trupului), sunt de constatat în gândirea religioasă a lui Nea Gore. Pe de altă parte, omul îi apare oarecum neputincios în fața forțelor imperative ale binelui și ale răului. Îi apare oarecum predestinat. El este atent la tot ceea ce se petrece împrejur, dar este sedus cu precădere tocmai de întâmplările în care este implicat diavolul. Tocmai această luptă continuă cu diavolul este aceea care-l captivează pe Nea Gore. El îi urmărește cu atenție pe cei ce se aliază lui, fie prin cuvinte, fie prin fapte. Una dintre categoriile acestor pactizanți este aceea a drăcuitorilor. O alta este cea a vrăjitoarelor. Vrăjitoria este în viziunea lui Nea Gore, probabil a tuturor celor din zonă, o meserie.

Una dintre convingerile lui este aceea că lumea dracilor este alimentată de oameni (mai precis, ei „sînt făcuți de femei rele și fără credință, mai ales împreunate cu bărbați din aceeași categorie”). Ei se cunosc din această lume după comportare, iar după moarte continuă să bântuiască această lume, tulburându-i gândirea și conducând-o haotic numai spre rău și pierire. Oamenii pot deveni posedați de diavol, îndeosebi prin întâlnirea cu alți oameni, plecați din această lume, dar lăsați să o bântuiască, datorită răutății lor din timpul vieții. Una dintre convingerile sale ar fi aceea că până la urmă colaboratorii celui necurat își primesc pedeapsa. Uneori aceasta se petrece ca urmare a unor vrăji și blesteme, căci, după el, blestemele funcționează eficace și pot avea, în anumite cazuri, un rol recuperator, de pedeapsă pentru unele fapte reprobabile!

Nea Gore vede cu îngrijorare faptul că viața omului se depărtează tot mai mult de credință. Scrierile sale sunt destinate spre a descoperiri oamenilor aceste uneltiri satanice și a-i îndrepta spre calea cea dreaptă, salvatoare, „spre orientarea justă a unei lumi (pătimașe) care prin necunoaștere (neștiind ce face) bîjbîe în desfășurarea obiceiurilor moștenite, deraiate alarmant de la dreapta credință, continuîndu-și necontrolat drumul înmocirlat care duce negreșit spre final, la incendierea ambelor vieți. Adică și pe cea de pe aici, și pe ce-a de dincolo”. Nea Gore ține să facă pe cei ce-l vor citi atenți în legătură cu armele de luptă necesare pentru a combate contra diavolilor. În principal, acestea sunt „cinstea și credința, respectînd legile sfintei noastre biserici”, „care sînt în același timp legile lui Dumnezeu, creeatorul și ocrotitorul nostru din totdeauna, precum și îndrumătorul”.

Nea Gore nu este atât un țăran tipic, cât un tip, un personaj. Este (și el, în felul lui) un țăran al zilelor noastre. Portretul lui aparte, așa cum reiese el din scrisorile sale, poate constitui o componentă pitorească, dar și gravă, a portretului general extrem de complex și de greu de trasat al țăranului român de astăzi.

Am lăsat neschimbată scrierea lui Nea Gore, inclusiv acele greșeli care sunt evident accidentale și ar fi putut fi corectate tacit1. Până la urmă și ea spune ceva și conferă scrierii un anume farmec.

[Scrisoarea 5]

Stimați Prieteni

Întrucît zilele ploioase care ne-a înviorat această primăvară cu noi speranțe de bine, mi-a dat posibilitatea după cum vedeți să vă fac această scrisoare chiar înainte de a primi dela D-tră răspuns, la aceia ce v-am trimiso săptămîna trecută. Aceasta fiind scrisoarea a 5-a despre care eu v-am promiso de mai înainte ași putea începe așa:

Doamne pe acest pămînt
Multe feluri de trai sînt
Însă traiul de creștin
Din ce’n ce, e mai puțin

Așa cum Eminescu-a spus / Atunci ’nainte de-a fi dus / Că-n lumea asta sînt femei / ce-n ochi le scapără scîntei / Putem și noi a spune-acum / că-n viață întîlnim în drum / Printre iluștrii cărturari / cît-un țăran cu gînduri mari. [/] Șii-e bine ale lor povețe / Toată lumea să le învețe [/] Fie că-s din studii’nalte / Fie că se trag din fapte [/] Ele sînt folositoare / pentru lumea trecătoare / ca să lase’n urma lor / Testament urmașilor.

... Aviz, Pentru toți vrăjitorii și vrăjitoarele de pe pămînt, care s-a specializat în viața lor, ca să trăiască de pe urma acestei îndeletniciri!

... Pe cînd eram copil, respectiv pe la vîrsta de 7-8 ani, trăiau în satul meu, la o distanță de aproximativ 4-500 metrii una de alta, trei vrăjitoare bătrîne, cam de o vîrstă uniformă între 70-80 de ani fiecare. Una, o chema Ioana Neguleasa, zisă Ghiolgoonia, alta Bălașa Poganici, iar ce-a de-a III-a Lena Stuparu zisă Duțuleasa căci pe soțul ei, îl chema Duță, și era om cu nume mare, căci fusese primarul satului timp de 40 de ani, iar acum era pensionar.

Aceste femei știau să facă descîntece și vrăji, începînd dela „De de-ochi” „ghicit” „Ticluirea scriselor” pentru măritatul fetelor, și pînă la „punerea cuțitului”, obiectiv de care mă voiu ocupa să-l cuprind în conținutul scrisorii, explicîndul cu ezactitate, însă pînă a ajunge acolo, nu pot trece cu vederea mai întîi înfățișarea rodului acestor familii, respectiv acestor vrăjitoare:

Ioana neguleasa ducea viață de pusnic, de singurătate, și de fără nădejde de viitor deoarece soțul îi murise cu mulți ani înainte, iar de pe urma căsniciei ei, nu deținea decît un singur copil hanticapat. El vorbea greu, nu auzea, mergea legănîndu-se, și întotdeauna cînd vorbea, rîdea fără temei. După fiecare vorbire încheia cu aceași frază repetată:

– Mama șcie eu nu șciu.

Bălașa Pogonici, a făcut un singur copil, și acel copil, a fost toată viața lui, hoțul satelor noastre. Peste 30 de ani, cu toate condamnările repetate ce le-a avut, el a continuat să fure, deposedînd țăranii de pasări, de purceluși, roate de car, pluguri de pe brazdă și multe altele, pe care le lua și le căra mai ales în timpul nopților ploioase și neguroase, peste deal în satele Groșerea la unii amatori, care-și prindea mintea cu el.

Toată viața lui a trăit în sărăcie, neputînd niciodată să-și schimbe acoperișul casei lui, din pae și coceni. A trăit pînă acum 4 ani, și cînd a murit, nu a avut nici haine de moarte.

– Atît mama lui, Bălașa cît și Ioana Neguleasa, privitor la viața lor, ele, nu au avut o semnificație deosebită. Însă viața Lenii Duțuleasa, a întrecut orice măsură a meseriei de vrăjitor:

Avînd o singură fată cu numele Zora, cînd a fost măritată, amîndoi părinții Duță primarul și Lena lui au fost foarte satisfăcuți findcă au cîștigat un ginere de toată fala, pe cărturaru Ion Ungureanu un venetic dela munte, care odată cu venirea lui în comună, prin plata unei sume mari de bani, intrase în posesia unei mari averi compusă din casă mare, curte și grădină deasemenea, precum și o mică moșioară în extravilan cu ceva pădure.

Deastfel Ion Ungureanu iși alesese fată pe măsură, deoarece nici-o altă fată din sat nu se învîrtea atît de falnică în horile nedeelor cu inele și brățară de aur la mînă, și cu salbă de arginți încinsă peste mijloc, așa ca fata primarului Duță Stuparu.

Încrezută de mărire și măgulită de fala ei, cînd sta de vorbă cu cei mărunți din jur, Zora, nu pierdea niciodată ocazia ca să nu spună: Doamne, mă gîndesc așa. Ce-ar face tata cu atîta pămînt, dacă ar murii toți oamenii din satul ăsta. ....

După căsătorie, desfășurînduși normal căsnicia, Zora și Ion Ungureanu făcură două fete și un copil. Vergica, Mioara și Ciciu. Odată cu timpul ce se trecea ca stîlpii de telegraf pe lîngă trenu în goană, copii creșteau ca florile, în timp ce mama Lena își perfecta meseria.

Abia împlinise fata a mare 16 ani, și ea începuse preocuparea de a găsii băiat pe măsură. Vorba-aceia:

Grijulii mătușile, își mărită fetele
Cu băeți cătați din timp, După pofta ce-o pretind

Așa că întro zi, Lena îi spuse nepoatei:

Vergică mamă, tu fată frumoasă și cuminte, pe cît te arăți de bine, tu trebuie să te căsătorești cu băiat de familie mare, ca de exemplu Doctor, Profesor sau popă. Dar cum nu avem contigență cu cei dinainte, noi trebue să punem mîna pe studentul „Nicolae Firulescu”, care se află la seminar în ultimul an, și este de o prezență nemaipomenită, potrivită ție. Însfîrșit, fata primii cu satisfacție sfaturile bunică-sa, și rămasă – întrun fel – parcă pe gînduri, cum să reușească această plănuire.

Pe cînd băiatul venii pe acasă în vacanța de vară, deșii destul de scurtă, femeile, făcură cum făcură și întîlniră copii. Așa începură întîlnirile, și după reîntoarcerea băiatului la universitate continuară scrisorile prin care s-a hotărît căsătoria. După trecerea anului, cunoscîndu-se bine ziua venirii acasă a preotului, familia fetii, încadrînduse în șirul de superstiții generate de cei bătrîni, avură grije să-i iese popii înainte – la poartă – cu unelte de săpat ca, tîrnăcop, hîrlețe și sapă. Acestea toate, alcătuind vraja ca popa, să aibă în viață noroc de cît mai multe înmormîntări, să curgă banii pe el econtinu, ca să fie cel mai bogat om în sat. Dealtfel, așa sa și întîmplat dar cu familia lor nu cu lumea din sat. Căci bine a zis cine-a zis: Cine sapă groapa altuia el mai înainte va cade în ea.

Nici nu a trecut un an dela căsătoria Vergicăi cu popa Nicolae Firulescu, și treburile lor, au luat întorsătură dramatică.

Întro zi, a venit la Mama Lena, o fată cu numele Tanța, dintro comună de peste Jiu. Și o roagă cu lacrimi în ochi, s-o ajute să-și găsească și ea rostul măritișului, angajînduse că i-ar plătii indiferent cît și ce plată îi va cere. Bătrîna, scoase bobii, îi pusă pe masă, pusă amîndouă mîinile Tanții peste ele, zisă cîteva vorbe din gură, apoi începu să-i înșire pe masă descîntînd. Apoi îi spusă:

Scrisa ta mă fetițo, este priponit în altă căsnicie greșită. Deunde n-ai să poți să-l aduni la tine, decît prin răzbunare către aceia care l-a ademenit. Zis și făcut. Tanța se angajă că-și ia asupra ei răspunderea și păcatul, se făcu tocma, și Lena, se apucă de treabă. După cel de al III-lea drum făcut de Tanța cu cele cerute, lucrarea fu gata: .... Ieșiră afară în curte amîndouă. Lena cu o ulcică cu apă roșie și puturoasă, cu-n cuțit și cu-n topor în mînă. Se opriră lîngă furca pătulului și se uitară spre soare care era în scăpat – chiar în dunga dealului Acuma! zisă Lena. La baza furcii, turnă apă pe cuțit de trei ori spălîndul, pusă cuțitul la înălțimea frunții ei, îl lovii de trei ori înfigîndul adînc în lemn. La a III-a lovitură, cuțitul se rupsă. Vărsă apa din oală tot lîngă furcă jos. Apoi lovindo de două ori a treia oară o sparsă în cioburi. Cuțitul rupt și cioburile toate le dete fetii și-i spusă:

Pe toate astea le bagi în soba ta și le arzi. Dimineața de noapte, le iei cu tot cu cenușe și le duci peste un hotar. În tot timpul al acestei lucrări, să umblii în pielea-goală!

După trei zile Vergica se’nbolnăvii grav. Iar după 3 săptămîni de chinuri amare murii. Nici nu se împlini anul și popa își găsii mireasă pe Tanța din Strîmba. După 4 ani, murii Zora, lăsînd în urmă pe Mioara și pe Ciciu necrescuți și nerînduiți. La trei ani mai tîrziu, întro noapte cu ploaie, venind întro căruță dela un proces dela Tg-Jiu, Duță Stuparu a fost omorît de o mașină în c[r]îngul dela Sărdănești, la 10 km de casă. Începînd chiar din zilele acelea, mama Lena vrăjitoarea a înebunit. Aceași soartă a sfîrșitului a avuto și Ioana Ghiolgoonia, care a murit tot nebună.

Bălașa Pogonici a zăcut 2 ani fără să se ridice în picioare. Era cărată cu o blană, dimineața scoasă afară iar sara băgată în casă.

Dar cum întro sară a fost uitată afară, dimineața nu a mai găsito pe blană nimeni.

După 3-4 ore de căutare peste tot, a fost găsită la o distanță de 2,5 km de casă, înecată în balta de lîngă Jiu, cu capu băgat în apă iar cu corpul întreg și în pielea goală, afară din baltă. (era un punct unde adăpam vitele)

Aceasta este minunea dracilor despre care vă spuneam în scrisoarea anterioară.

De astfel de avantaje se bucură toți ce-i ce le slujesc lor și neglijază rînduelile sf. biserici precum și credința în ce-l ce ne poartă de grije în bine, Dumnezeu. Cu tot respectul, al D-tră

N - Gore vă dorește numai bine și toate cele bune
Aștept răspuns SS
[în plic introduse 4 timbre de 20 lei și 5 timbre de 8 lei]

[Scrisoarea 16? – 18 ianuarie 2000]

Domnule Costion

În ce-a de a II zi după ce v-am scris altă scrisoare, am primit răspunsul dela D-tră la ce-a ce vă trimesesem în Decembrie. Nu mai pot să vă explic ce bucurie am avut cînd am văzuto și mai ales cînd am citito. Bine că ați reușit să luați postul de Director, fiind dăruire dela D-zeu și care poate că această izbîndă va fi în folosul ambelor noastre dorințe. Mi-a mai părut deasemenea bine, cînd am citit că ați pornit pe drumul „doctoratului”. D-zeu să vă ajute și să vă ferească de rele. Căci să știți dragul meu că la oamenii cu credința curată cum o avem noi, D-zeu îi apără de necazuri mari mai ales dacă ne păstrăm să nu greșim ceva, – în a face rău la cineva – numai atunci pierdem tot ce ne-a dat!

În continuare Stimate dragă Costioane îți fac cunoscut că am început lucrul la o scrisoare mai lungă ca de obicei și foarte îngrijorătoare pt. toată lumea de bună credință. Iar pentru a rămîne cu ferma convingere căci cele ce le voiu povestii în acea scrisoare sînt absolut adevărate ca și toate ce vi-le-am trimis pînă acuma, vă scriu acuma această scrisoare înaintemergătoare a scrisorii ce urmează.

… În anul 1993 luna Martie, citind ziarul „Gorjanul meu, la care eram și atunci abonat ca și acuma, am găsit scrisă o întîmplare eșită din comun, de către „Presfințitul Protosinghel Ioachim Pîrvulescu dela mînăstirea Lainici”. Iată desfășurarea ei:

– Acuma 40 de ani, o femeie vrăjitoare din Moldova, ajungînd la vîrsta de 50 de ani, i-a venit în gînd o căință cu îngrijorare de relele ce le făcea lumii prin vrăjile ei și s-a hotărît să se lase de meseria ei și să se spovedească pentru descărcarea păcatelor.

După spovedanie preotul i-a dat canonul de rînduiala biserici, însă a oprito de la sf. împărtășanie pentru o perioadă de vr-o cîțva ani. În același timp diavolul aflîndu-se în corpul ei, a aprins în ea duhul desnădejdii. Plecînd dela preot tulburată în mintea ei bolnavă și descurajată de a mai aștepta atîța ani pînă la tămăduirea păcatelor, a luato la fugă razna pe un cîmp fără săși dea seama că în fața ei se afla o piatră mare ca o stîncă de care a dat cu capu în ia așa de tare că a căzut jos și a murit imediat în acel loc.

La înmormîntare, a fost chemat același preot care o spovedise. Acesta, înainte de a băgao în groapă a zis să se ia capacul tronului iar peste corpul moartei a pus epitrahilul pentru ca în acest timp, să citească pretinsele rugăciuni necesare pentru canonul vieții ei.

În timpul slujbei, preotul și lumea, a observat că epitrahilul s-a mișcat și sa dus jos în fundul tronului Iar cînd s-a uitat corpul vrăjitoarei nu mai era în tron. Diavolul își luase darul, înainte de a se angaja cu slujba religioasă.

Deci și viața de dincolo, este cu siguranță după cum ș-o face și și-o rîndue omul în timpul vieții aceștia.

Am rugămintea dragul meu, să așezi și această scrisoare alături de toate celelalte

Ce-a care urmează cred în Februarie
Dumnezeu să ne poarte de grije
La Mulți ani
Cu respect N Gore


Note

1 Sunt greșeli pe care le face în mod continuu, altele pe care uneori le face, alteori nu. Trebuie să ținem cont că formarea lui școlară s-a petrecut în jurul anilor ’40, dar că a fost obligat, prin natura funcțiilor îndeplinite, să complecteze diferite acte după 1950. Scrie neabătut cu î, nu cu â (chiar și când este vorba de român, România). O regulă de la care Nea Gore nu abdică niciodată este aceea de a pune virgulă între subiect și predicat. Și, întrucât pare o convenție personală, aproape nici nu mai supără. Alte greșeli cvasi-permanente sunt: nefolosirea cratimei pentru despărțirea pronumelui personal atașat la sfârșitul formelor de gerunziu, felul în care scrie pronumele demonstrativ (ce-l, ce-a, ce-i), dispariția i-ului din diftongul ie la începutul unor cuvinte (eșire, ertare etc.), auxiliarul viitorului la persoana I-a singular scris cu un u mut (voiu), folosirea lui deastfel în loc de dealtfel, înspecial (cuvintele unite), întrun și întro, findcă (cu un singur i) etc. Arată, în general, o corectă folosire a apostrofului și chiar a cratimei pentru pronumele personal sau reflexiv atașat la perfectului compus.

Comentarii

comments powered by Disqus