Mișcarea Conservatoare din România ia act de periculozitatea extremă a celor întâmplate în provincia Kosovo prin declararea unilaterală a independenței acestui pământ străvechi al Serbiei. Jocul practicat de majoritatea marilor puteri poate avea urmări sinistre, una dintre ele fiind întoarcerea Europei la situația din secolul XIX, când fărâmițarea continentului a stat la originea atâtor războaie nimicitoare.
Românii, alături de ceilalți cetățeni obișnuiți ai Uniunii Europene, trebuie ca, în această situație, să se întrebe ce fel de Europă doresc, una trasată cu rigla și compasul de trusturile supranaționale, sau una a națiunilor libere și prospere, în care organismele comunitare să funcționeze în interesul oamenilor și nu în acela al cercurilor obscure din care marea finanță internațională, sprijinită de colosul militaro-industrial de peste ocean, va determina totul, de la rata acumulării până la dreptul de a respira.
Cei care au sperat că, după căderea comunismului, României i se va oferi șansa revenirii pe drumul normalității se văd trădați în așteptările lor de o așa-zisă clasă politică ai cărei reprezentanți nu sunt nimic altceva decât șefi de găști puse pe îmbogățire. Nicăieri ca la noi nu există atâta confuzie între stânga și dreapta și nici atâta confuzie între ideologii. Traseismul politic nu mai este, deja, unul individual, ci s-a transformat într-unul doctrinar. Astfel, vedem cum, în numai câțiva ani, un partid își schimbă doctrina nu o singură dată, ci chiar de două-trei ori. Cu astfel de conducători, pe care mass media total aservite ni-i indică drept salvatori ai nației, nu există nici un fel de siguranță că ei mai pot, în caz de primejdie, să gireze interesele României profunde. Precedentul Kosovo este doar un prim și mai mult decât îngrijorător exemplu. Iată de ce Mișcarea Conservatoare face apel la toate mințile lucide de care, din fericire, românii nu au dus niciodată lipsă, să-și concentreze energiile pentru a se salva ce mai poate fi salvat, câtă vreme nu este prea târziu, astfel
1. Exercitarea de presiuni asupra Președinției, Guvernului României, Parlamentului pentru menținerea poziției de nerecunoaștere a independenței provinciei sârbești Kosovo, prin formele cele mai diverse, începând cu memoriile și demonstrațiile de masă și încheind cu apelurile la forurile internaționale instituționalizate (ONU, UE, ONG-urile cu suprafață internațională), nelăsând deoparte guvernele care au recunoscut actul unilateral al comunității albaneze din Kosovo.
2. Sprijinirea prin toate mijloacele prevăzute de legislația internă și internațională a oricărui demers făcut de Republica Serbia pentru reintrarea în drepturile sale suverane asupra provinciei Kosovo.
3. Boicotarea oricăror legături politice sau economice cu așa-zisul stat kosovar care, de altfel, nici nu poate întruni trăsăturile reale ale unui stat, el nefiind altceva decât un pas către Albania Mare. Orice dialog cu șefii de la Pristina nu poate avea în vedere decât eventuale considerente umanitare.
4. Condamnarea prin toate canalele de comunicare (în primul rând internetul, având în vedere că mass media, cu rare excepții, mai mult intoxică decât informează) a actelor de curățire etnică îndreptate împotriva sârbilor rămași în Kosovo.
5. Acordarea de sprijin pentru reconstrucția clădirilor civile și, mai ales, a bisericilor și mănăstirilor ortodoxe sârbești distruse de forțele UCK, tocmai pentru că ele reprezentau vatra multiseculară a poporului sârb. Publicarea adevărului cu privire la modul în care albanezii au ajuns majoritari în Kosovo, precum și a datelor statistice referitoare la ponderea lor în alte teritorii, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei fiind doar unul dintre cazurile în care precedentul ar putea fi folosit.
6. Sensibilizarea opiniei publice românești și internaționale cu privire la pericolul fluidizării frontierelor potențat de tot mai îndrăznețele solicitări de drepturi colective din partea unor minorități. Demascarea fariseismului unora dintre marile puteri care nici măcar nu recunosc minoritățile din propriile teritorii, dar își motivează intervențiile, inclusiv militare, în anumite state, prin necesitatea ca acestea să fie apărate.
7. ÎN SFÂRȘIT, Mișcarea Conservatoare cere statului român, tuturor organismelor care reprezintă puterea sa, câtă mai este, să nu impună nimic altceva minorităților din țara noastră decât, pur și simplu, respectarea Constituției.
Comentarii