Printre luciri de cornuri și junghiere,
vâna și el cu prințul prin păduri.
Gorunii-aveau suspine verzi pe guri
și apele, pe buze, giuvaere.
Era-ntr-a patra zi de vânătoare
Istețe slugi stârneau vânaturi noi
și cerbii-ngenunchiau pe frunze moi
și vulturii se prăvăleau din soare.
Iar el, dibaci și sprinten în săgeată,
tânăr curtean cu chip strălucitor,
când culegea văzduhul frânt din zbor,
când străpungea pădurea-n beregată.
Ușor și zvelt la pânde îndrăsnețe,
Se depărta de ceata de curteni
și ochii lui păreau nepământeni,
scânteietori de zări și tinerețe.
Dar cum fugea după sălbătăciune
Încremeni. Pe crengi cu moale joc
ardea și nu un bulgăre de foc,
sclipea și nu o pasăre minune
Purta aprins, și răsăritu-n pene,
cu scăpărări de aur și oțel,
și, liniștit și dulce lângă el,
amurgul stins al umbrei pădurene.
Safire și mărgeane și rubine
se răzvrăteau și se-mpăcau în ea,
vrând izbucnirea flăcării să-i dea
și liniștea sfințeniei senine.
Un pas și ea zvâcnea pe altă mladă.
Țintea viclean, săgeata dădea gres.
Ba o pierdea prin crengi de arbori deși,
ba, strălucind, ea sta în loc s-o vadă.
În pitulări topea văpăi domoale,
ca să tâșnească iar din ascunziș
cu fulgere ciudate prin frunziș,
și mai ciudate stingeri de metale.
Iar el, curtean cândva îndemânatic,
o urmărea cu arc neputincios,
cu pas flămând, dar fără de folos,
mai lacom, mai fierbinte, mai sălbatic.
Uitase și tovarășii din ceată,
și prințu-mpresurat de slava lor
și nici, troznind, că-l frige sub picior
nu mai simțea vreo creangă-nsângerată.
Nu mai simțea nici mușchiul văgăunii,
nici putregaiul ierbii cu bureți,
nici smârcul fiert, nici râpa cu mistreți,
nici gușterii din scorburi sau tăunii.
Și nu vedea nici soarele cum cade
și nici cum suie luna din păduri,
molizii argintându-i în armuri
și apele în țăndări reci de spade.
Iar pasărea-l chema să n-o ajungă
și-l tot momea, aici și nicăieri,
din ce în ce mai beat de scânteieri,
ars până-n os de pofta s-o străpungă.
Din ieri în azi, din zori în amurgire
și din amiezi în nopți cu licurici,
călca pe timp, fugea pe clipe mici,
ca pe spărturi și cioburi de potire.
Și, deodată, pasărea zglobie
pe nici o creangă n-a mai tresărit,
nici rumene frânturi de răsărit,
nici verzi crâmpeie dulci de veșnicie.
Pierise fără nume nu știu unde,
pierise fără loc și fără veac,
în miez adânc de taine care tac,
în fundul lumii care nu răspunde.
Zadarnice și umblet lung și trudă
se sfâșiau în sterpe bâjbâieli.
Noi muguri tremurau pe crengi sfieli
și-alături omul tremura de ciudă.
Scrâșnea: - Unde-ai ascuns-o tu, pădure?
Urla: - Unde-ați pitit-o, pietre tari?
Rupea cu ghiara scoarța pe stejari,
izbea cu pumnii-n cremenele sure.
Smulgea, hain, desișuri de jăratic,
mușca pământ, turba de nenoroc, -
dar pasărea nici veac n-avea, nici loc,
nici nume pe hotarul păduratic.
Târziu, răpus, cu fruntea grea ca fierul,
cu pași aprinși, cu ochi amari și beți,
zvârli, rupând, puținele săgeți
și, hohotind, își lepadă jungerul.
De-acum, numai năluca ei în minte
îl dogora adânc pe sub copaci,
curtean înfrânt, cu umbletul stângaci,
de parc-ar fi călcat pe oseminte.
Se-napoia ursuz și fără pradă,
ca năpădit de fiere și oțet,
și după el venea pădurea-ncet,
cu capu-n piept, pe drumuri de baladă.
Mergea să afle prințul și curtenii
rămași să săgeteze cerbi de rând,
și, cum ofta, necazul , când și când,
cu lacrimi îi sfințea bătaia genii.
Pe vechi poteci, prin ierbi abia citite,
căta degeaba urme de arcași
Ci nicăieri părea că n-au fost pași,
nici mâini cândva aprinse pe cuțite.
Se cățăra în câte-o tisă înaltă,
striga spre răsărit ori spre apus.
Ci slugi și prinț părea că s-au tot dus
cu vulturii și cerbii laolaltă.
Mai sterp bătea viroagele ascunse,
mai lung chema din vârfuri de goruni.
Ci prinț și ceată și sălbăticiuni
pieriseră-n adâncuri nepătrunse.
Gândea că i-a lăsat la o frântură,
la un crâmpei sau așchie de ceas,
și-acum pădurea-ntreagă-avea alt glas
și vântul alte cântece pe gură.
Izvoare noi zvâcneau acum la viață,
șoptind pre limbă nouă noi povești,
și orice luminiș cu ochi cerești
alt grai avea, alt zâmbet, altă față.
Și fiecare piatră altă frunte,
și fiecare brustur alt obraz
Se oglindea-n băltoace de topaz
și-un chip străin sta-n ele să-l înfrunte.
Un chip tăiat de arșiță și ploaie,
mușcat adânc de vreme și de vânt.
Se pipăia. Uscate mâini de sfânt
îi șovăiau pe zdrențe, nu pe straie.
Din catifele vechi și adamascuri
lăsa în cale fleanduri prin tufani
și din botforii spintecați de ani
tălpile goale-i sângerau pe vreascuri.
Uimit se cerceta prin noi izvoare
și se-ntreba de-i vis sau adevăr
Ci numai zvon de frunze în răspăr
suna din fund de taine cu zăvoare.
Oftând, ieșea din veacuri pădurețe,
din codrul ce-ngropase-adânc sub chei,
și pasărea cu aripi de scântei,
și prințul cu alai de tinerețe.
Și cum pornea mai gârbov spre cetate,
tot buchisind ca-ntr-un ceaslov cărări,
sub pașii lui trozneau ba întrebări,
ba cioturi mari de gânduri rășchirate.
Iar după el, fugindu-i sub câlcâie
sau fluturându-și zdreanța uneori,
vântul venea cu sânul plin de flori,
punând pe toate smirnă și tămâie.
*
Călca pe-aceleași ulițe străbune,
dar parcă străbătea un nou tărâm,
cu pași tot mai mirați pe caldarâm,
cu ochi strălucitori de grea minune.
Cetatea era ea și nu, sub soare.
Arcade vechi gemeau de bătrâneți,
dar alte lumi și alte dimineți
râdeau pe fețe albe de fecioare.
Alți negustori vindeau în noi dughene,
se zbenguiau în pulbere alți prunci
și gloate ne-ntâlnite pân-atunci
îl măsurau cu milă pe sub gene.
Ziceau oprind: De unde vii, străine,
și cine ești, sub zdrențe și rupturi?
El le vorbea de tainice păduri
și de năluci cu aripi de rubine.
Îi cumpăneau drumeții, a mirare,
și strai, și glas, și ochii prea fierbinți;
iar el vorbea de-o pasăre și-un prinț
și de-un curtean pierdut la vânătoare.
Spunea cum au plecat de-aici cu torbe
și cum se-ntoarce singur din alai
Fâșii de soare-i tremurau pe strai
și-i aprindeau și fleandură și vorbe.
Lung îl priveau ori se porneau pe glume:
- Cumplite basme, moșule, ne-ndrugi
Ce prinț știi tu, ce pasăre, ce slugi?
Parcă vorbești cu dușii de pe lume.
Rar, câte-un înțelept ieșea din gloată:
Ba, a domnit, cândva, un prinț pe-aici,
dar veacul său s-o fi făcut urzici
și, poate, brusturi slava lui uitată.
- Unchiaș smintit cu mincinoasă fală,
îl dojeneau atuncea, rând pe rând,
de ce ne-nșeli că te-ai pierdut, vânând,
de-un prinț rămas de veacuri umbră goală?
El surâdea și povestea întruna
și soarele curgea pe zdreanța lui,
iar oamenii dădeau din cap, sătui,
scârbindu-i și buleandra și minciuna.
Plecau drumeții, alți drumeți să vină,
să-și bată joc de umbra de unchieș
cu trupul frânt, cu ochii ne-nțeleși,
scânteietori de-o stranie lumină.
- Mai spune despre pasărea vicleană:
unde-ai pierdut-o, falnice curtean?
El surâdea nălucii de mărgean
și nu-l durea nici glumă, nici dojană.
Simțea, ciudat, din ce în ce mai bine,
cum pasărea, pierdută ieri în fum,
cu aripi dulci, îi da ocol acum,
asemenea sfințeniei senine.
Zicea, lucind de ce zărea-nainte :
- A fost s-o pierd în codru-ntunecos,
dar azi îmi zboară-n față tot mai jos,
cu aripi tot mai limpezi și mai sfinte.
Râdeau isteți: - Nu minte, e lunatic.
Râdeau și se pierdeau în vălmășag,
lăsând în urmă ciotul de moșneag,
cu raiul lui amar și singuratic.
Și soarele curgea pe el, subțire,
pe zdrențe vechi, pe trupul slăbănog,
și numai ochii-adânci ca un zălog,
frigeau, dogorâtori de amintire.
*
Tot mai sătui de basme fără tâlcuri,
îl ocoleau drumeții pe nebun.
Dar fragezi, ca zăpada la Crăciun,
veneau acum copiii, pâlcuri-pâlcuri.
Zburdând și îmbrâncindu-se cu ghionții,
se îmbulzeau în juru-i tot mai mulți,
și-nconjurat de heruvimi desculți
le desmierda pe frunte cârlionții.
Cutreierat de raze și vedenii,
le tot vorbea de codrul cu tăceri,
unde-și lăsase chipul său de ieri
și straiele și prințul și curtenii.
Vrăjiți, îl îndemnau să le mai spună
și-n cerurile lor copilărești
urca, sublim, pădurea din povești,
izbindu-se cu crengile de lună.
Așa, mult timp, s-au strâns la basm seninii
și fragezii obraji de aurori.
Cei vârstnici doar șopteau ne-ncrezători,
Călcau ursuzi și-aveau priviri ca spinii.
Pe urmă și obrajii limpezimii
veniră tot mai rar și mai puțini.
Creșteau înalți copiii pe tulpini,
dar nu mai semănau cu heruvimii.
Treceau posaci, pierzându-se-n grămadă
sau aruncând trufii de înțelepți :
- Uncheș zălud, pe cine mai aștepți?
În pasărea ta cine să mai creadă?
N-au mai oprit nici tinerii. Nici unii
nu mai puneau în vorba lui temei.
Numai moșneagul, dincolo de ei,
străfulgera de pasărea minunii.
Închidea ochii și-o vedea cum vine.
Nici n-o chema și singură țâșnea.
Abia clipea și-i sta pe umăr, grea:
safire și mărgeane și rubine.
Se rușina acuma că plânsese
cândva, când o pierduse printre brazi.
Ce mare, ce aproape era azi,
în raiul lui cu flăcări ne-nțelese.
Ah, îi pierduse zborul în risipă,
ca s-o găsească-alături, fără leat.
Vorbea cu ea pe ulițe, ca beat,
cu mare glas de dincolo de clipă.
Cu mare glas de dincolo de vreme,
de dincolo de oameni și de pași
Ce-i mai păsa ca-l ocoleau, trufași,
când el zvâcnea întreg de diademe ?
Călca încet grăind minunii sale,
iar oamenii cu suflete de tuci
îl îmbrânceau, pieziș, pe la răscruci
și cu ocări îl vânturau din cale.
Și tot mai des l-întâmpinau sudalme
și pietre se-nălțau în pumni dușmani…
Dar ce-i păsa că-l bat cu bolovani,
când pasărea îi ciugulea din palme?
Și-ntr-un amurg ce-și desfoia păunii
pe turnuri vechi de purpură și os,
cei vrednici l-au gonit pe zdrențuros,
cum alungau ciumații și nebunii…
*
Zvârlit afar', pe poartă, din cetate,
stătu în loc fărâma de unchieș.
Sorbi mult timp apusul de măceș
și taina-ntâiei stele-nlăcrimate.
Porni apoi, în zdreanța lui amară,
cu pașii frânți, cu umerii subțiri,
spre zarea aromind a trandafiri
și-a fagure de miere și de ceară.
Domol și șchiopătând prin toți scaieții,
mergea să moară-n marile păduri,
unde-și lăsase torba cu frânturi
și straiele și chipul tinereții.
Luna-aromea a cimbru și-a țintaur,
suia din râpi, cădea din nou în văi
și soarele venea să bea văpăi
din ape, ca un roșu cerb de aur.
Prigoria urca din treaptă-n treaptă,
amiaza se-ndulcea în moliciuni
și luna iar creștea din văgăuni,
aromitoare, albă, înțeleaptă.
El însă șchiopăta fără s-ajungă.
Prea slabi îi erau pașii ori prea stinși,
sau prea departe codrii necuprinși
și calea lor prea aspră și prea lungă.
Dar nu-i pasa de-avea să-și mai găsească
pădurile aievea sau deloc.
Pe umeri îi sta pasărea de foc,
mai mare, parcă, mai împărătească.
El surâdea și șchiopăta-nainte
Și stelele, ieșind din scorburi mari,
l-împresurau cu zumzet de bondari
și luna-i gâlgâia peste veșminte.
Iar după el, fugindu-i sub câlcâie
sau fluturându-i zdreanța uneori,
vântul venea cu sânul plin de flori,
punând pe toate smirnă și tămâie.
Comentarii