9 Mai

Oficial, 9 Mai are o triplă semnificației: 9 Mai 1877 — „Ziua Independenței”, a proclamării de către Adunarea Deputaților a României a Independenței naționale de sub dominația Porții Otomane; 9 Mai 1945 — Ziua Victoriei” asupra Germaniei hitleriste, a capitulării necondiționate a acesteia în fața Aliaților și sfârșitul celui de al doilea război mondial în Europa; 9 Mai 1950 — „Ziua Europei, a speranței că după măcelul din 1939-1945 se va menține o pace durabilă pe bătrânul continent.

Mai cunoscute sunt primele două.

Până la înlăturarea monarhiei prin lovitura de stat comunistă din 30 decembrie 1947, Ziua Independenței se sărbătorea pe 10 Mai, ziua când domnitorul Carol I a promulgat Declarația de Independență, coincizând în mod fericit cu ziua aniversară a proclamării lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ca domnitor al României. 10 Mai 1866, în urma plebiscitului din aprilie 1866.

Regimul comunist a hotărât în 1948 ca Ziua Independenței să fie sărbătorită pe 9 mai pentru a nu mai coincide cu 10 Mai 1866 și cu 10 Mai 1866 când domnitorul Carol I fusese proclamat solemn rege al regatului României, rang care trebuia să sublinieze creșterea prestigiului statului român după obținerea independenței în 1877-1878.

Proclamarea Independenței în 1877 a stârnit un entuziasm uriaș în rândul românilor într-un moment când România se afla deja în război cu Imperiul Otoman, în urma bombardării de către turci a orașelor românești de pe malul Dunării, ca pedeapsă a refuzului României de a se opune trecerii trupelor rusești prin țara noastră, spre Balcani. Poporul român a răspuns cu promptitudine actului de mobilizare a armatei, o mulțime de tineri, mai ales intelectuali, inclusiv din Transilvania, înrolându-se voluntari, iar tinerele doamne și domnișoare din înalta societate, în spitale de campanie, iar cele din Transilvania în strângerea de fonduri și îmbrăcăminte pentru armata română apărătoare a independenței naționale.

La început, Rusia a refuzat sprijinul armatei române la sud de Dunăre, dar, suferind două înfrângeri usturătoare la Plevna, a chemat-o de urgență în ajutor. Sub comanda domnitorului Carol I, armata română s-a acoperit cu glorie, cu prețul unui greu tribut de sânge, înfrângând rezistența otomană la nord de Balcani și silind astfel Poarta să ceară pacea, semnată la San Stefano, lângă Constantinopol, la 19 februarie/3 martie 1878, la care însă România n-a fost invitată să participe, colonelul Eraclie Arion nefiind acceptat la discuții, ceea ce a nemulțumit profund guvernanții României și opinia publică română.

Prin această pace, României i se recunoștea Independența proclamată la 9 mai 1877, dar Rusia își rezerva „dreptul” de a trece cu trupele sale prin România spre Bulgaria Mare; până la Marea Egee, principat autonom sub protectorat rus, și de a „schimba” Dobrogea de Nord anexată acum de la Turcia, cu sudul Basarabiei aparținând României prin pacea de la Paris, 1856.

România s-a opus acestui „schimb” de teritorii: „nu putem schimba frații din Basarabia pe frații din Dobrogea!” — spuneau guvernanții români, dar, la 2/14 martie 1878 rușii ocupă militărește principalele puncte din Basarabia de Sud (județele Cahul, Bolgrad și Ismail), deși prin Convenția ruso-română din 4 aprilie 1877 Rusia se obliga să respecte integritatea teritorială a statului român. Rusia și-a „justificat” răpirea afirmând cu cinism că ea garantase integritatea statului român față de Turcia, nu față de ea însăși! Tupeu tipic imperialist rusesc, pentru care tratatele sunt simple petice de hârtie!

Mai mult, Divizia XI infanterie rusă condusă de generalul Drenteln, numit comandant al trupelor de ocupație, a ocupat Bucureștiul: a opta invazie rusă asupra spațiului românesc! Domnitorul Carol I și-a concentrat forțele militare în Oltenia pregătind rezistența pe linia Pitești-Târgoviște. Un val de mânie a cuprins întreaga Țară față de fostul „aliat” cate se dovedea și acum, ca și în trecut, un dușman perfid, deosebit de hrăpăreț, jefuind barbar satele și orașele, violând și ucigând oameni nevinovați cu nimic, doar că nu erau slavi!

Tendința Rusiei de a se înstăpâni până la Marea Egee a stârnit îngrijorarea Marilor Puteri, mai ales a Angliei, care au impus Rusiei Congresul de la Berlin, 1878, prezidat de cancelarul german Otto von Bismarck. Nici aici România nu a fost acceptată, I.C. Brătianu și M. Kogălniceanu, primiți în picioare, au fost doar „auziți” și nu „ascultați”, după care au fost poftiți afară! Marile Puteri urmăreau marile lor scopuri imperialiste, de acaparare. Bismarck nu-și ascundea indiferența față de România, de soarta ei, spunând că „românii îl interesează tot atât de mult ca și paharul său de bere, cînd este gol!” Anglia a anexat Ciprul; Austro-Ungaria „administrarea” Bosnia și Herțegovina, fără să tragă un cartuș; Rusia se mulțumea” cu Sudul Basarabiei și regiuni din Caucaz; României, Serbiei și Muntenegrului li se recunoștea independența; România pierdea sudul Basarabiei în schimbul alipirii Dobrogei de Nord cu Delta Dunării și Insula Șerpilor, străvechi teritorii românești, Dobrogea fiind prima regiune romanizată din spațiul românesc, unită cu Țara Românească de Mircea cel Bătrân în 1388-1389, când fusese amenințată de turci. Dar, independența României era condiționată de modificarea articolului 7 din Constituția adoptată în iunie 1866, privind acordarea cetățeniei evreilor pătrunși fraudulos din Rusia și Caliția, alungați de pogromurile de acolo; Germania, în plus, a condiționat-o de răscumpărarea de către guvernul român a acțiunilor fostei societăți Strousberg, care construise rețeaua de căi ferate în România, ceea ce s-a rezolvat prin Convenția din septembrie 1878.

Modificarea articolului 7 din Constituție s-a făcut în condiții deosebit de încordate între guvernul liberal, care trebuia să se conformeze dictatului Marilor Puteri, și opoziția conservatoare care se punea, Mihai Eminescu, redactor la „Timpul”, scriind articole fulminant pe această temă, motivând că sutele de mii de imigranți evrei, prin îndeletnicirile lor: arendășii, cămătării, cârciumărit, erc., erau considerați un pericol pentru poporul și statul român, motivele refuzului fiind, deci, de natură social-economică, nu religioasă.

În această atmosferă dură, Parlamentul României a reușit să modifice în așa fel articolul 7 din Constituție, încât să poată ocoli în mare măsură Dictatul Marilor Puteri: a admis acordarea cetățeniei evreilor nu, în masă, sutelor de mii de imigranți, ci „individual”, celor câteva mii acordată până la începutul secolului al XX-lea, micșorând neajunsurile acestuia. Astfel, clasa politică de atunci, cu toate defectele ei, a reușit să apere Țara de invazia străinilor „parazitari”, cum îi numea Mihai Eminescu în „Timpul”, nu ca cea de azi care privește cu indiferență la invazia de imigranți afro-asiatici, care poate periclita siguranța românilor și chiar siguranța statului prin legături de tip mafiot sau cu terorismul islamic, exemple găsindu-se în toată presa românească. În același timp, milioane de români sunt nevoiți să emigreze mai ales în Occident, în căutare de lucru, pentru că în țara noastră, sărăcită în cei peste 18 ani de „tranziție” gestionată de o clasă politică indiferentă la soarta românilor, nu găsesc de lucru. Populația României scade astfel simțitor în fiecare an, în ceea ce-i privește pe români, dar crescând alarmant numărul alogenilor! Unde vom ajunge într-un deceniu-două, conduși de actuala lasă politică?

Cealaltă aniversare de 9 Mai, „Ziua Victoriei” Aliaților asupra Germaniei hitleriste în 1945, la care contribuise și armata română, a umbrit „Ziua Independenței”: începând cu 1948, comuniștii, fiindu-le dragă Uniunea Sovietică, ale cărei creaturi erau, și Marele lagăr al păcii și socialismului, nu simțeau nimic pentru Independența națională. Spre deosebire de războiul de independență, în care poporul român a luptat cu eroism pentru scuturarea jugului secular otoman, participarea la războiul antihitlerist a fost timorată de năvălirea barbarilor de la răsărit, a unsprezecea, care nu putuseră fi opriți la porțile Iașului, datorită și unor trădări, despre care vom vorbi altă dată, și care, nerecunoscând „armistițiul” cu Aliații, proclamat de regele Mihai I la 23 august 1944, la radio, s-au comportat ca niște dușmani și după această dată până la 12 septembrie 1944, când ne-au dictat condițiile Armistițiului, semnat abia acum, la Moscova, de delegația română, jefuind, violând femeile și omorând pe cine ieșea în cale, luând prizonieri aproximativ 130.000 de ostași români, care încetaseră, la ordinul regelui, lupta contra armatei sovietice.

Ca și războiul de independență și cel antihitlerist dus de România a fost un război drept, de eliberare a țării, de astă dată de hitleriști, care n-au vrut să se retragă din Țară, opunându-se alături de trupele horthyste la dezrobirea Transilvaniei de Nord, pe care armata română primise misiunea să o elibereze, luptând acum, de nevoie, alături de armata sovietică. Se schimbase astfel o alianță (cu Germania contra URSS, care, prin ultimatumurile din 26-27 iunie 1940 ne răpise Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța), cu o altă alianță (cu URSS, contra Germaniei și Ungariei, care prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940 ne răpiseră nordul Transilvaniei).

Atât războiul din Est — contra URSS, cât și cel din Vest — contra Germaniei și Ungariei au fost războaie drepte pentru România, de eliberare a fraților subjugați și a teritoriilor românești, nevoită să participe pe rând, fie alături de Colos, fe alături de celălalt, ca între Scyla și Caribda! A fost soarta unei națiuni mici între cei doi coloși, bolșevic și nazist, deopotrivă de înrăiți contra popoarelor vecine lor.

Luptând cu hotărâre pentru o cauză dreaptă, plătind cu greu tribut de sânge, armata română a reușit să dezrobească nordul Transilvaniei și să pună capăt terorii horthyste asupra românilor, la 25 octombrie 1944. A continuat să lupte mai departe până în Boemia și Austria, contribuind la capitularea necondiționată a Germaniei hitleriste la 8/9 mai 1945.

Între timp, „aliatul” sovietic a încercat să alipească prin propagandă parșivă Maramureșul la URSS, dar populația românească s-a dovedit mai tare, deși armata sovietică preluase administrația din nordul Transilvaniei, sub motiv că românii s-ar fi răzbunat contra ungurilor pentru suferințele îndurate în cei peste patru ani de robie,

La 6 martie 1945, „aliatul” sovietic impune guvernul comunist Petru Groza „de largă concentrare democrată”, cum îi plăcea să se numească, cu cozile de topor ale liberalilor lui Gheorghe Tătărăscu, țărăniștilor lui Anton Alexandrescu, social-democraților lui Lothar Rădăceanu. Ca să consolideze acest guvern prosovietic, rușii au redat acestui guvern administrația în nordul Transilvaniei.

În anii următori, parăzile militare comuniste în cinstea Victoriei de la 9 mai 1945 a umbrit cu totul Ziua Independenței, care Independență se și pierduse. România căzuse sub jugul sovietic, fără ca regele Mihai I și cei care îl ajutaseră să declare „armistițiul”, de fapt capitulare necondiționată de la 23 august 1944: PNȚ — Iuliu Maniu, PNL — Dinu Brătianu, PSDI — Constantin Titel Petrescu, să-l mai poată evita, având în țară armata sovietică.

Pacea de la Paris, 1947, n-a recunoscut României statul de „cobeligerantă”, contra Germaniei, ce-și avusese ca efectiv a patra forță și scurtase durata războiului cu aproximativ 200 de zile. Se repeta astfel poziția Marilor Puteri la Congresul de la Berlin din 1878. României i se recunoștea frontiera cu Ungaria din 1939, anulându-se Dictatul de la Viena în această privință. Delegația română, la conferința de pace, condusă de Gheorghe Tătărescu, secondat de Gh. Gh. Dej, nici n-a îndrăznit să ceară restituirea Cadrilaterului răpit de Bulgaria ca o soră slavă, ca și Iugoslavia, pe care le proteja încă din secolul trecut, al XIX-lea. Cum era de așteptat Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța au rămas sub stăpânire URSS; Ia fel și staționarea trupelor de ocupație sovietică în țară, pe cheltuiala noastră, și plata unor uriașe despăgubiri de război care au depășit de câteva ori pe cele înscrise în Convenția de armistițiu.

În februarie 1948, printr-un process-verbal neaprobat de parlament, guvernul Petru Groza a cedat URSS-ului Insula Șerpilor, 17 ha, micșorând astfel zona maritimă a țării.

Că guvernul și regimul comunist din România considera 9 Mai o mare sărbătoare internațională era de așteptat, doar acest regim era creația Moscovei. Dar și după prăbușirea acestuia în urma revoltei populare din decembrie 1989, două delegații române, una condusă de președintele României, Traian Băsescu, alta de regele Mihai I, ca singurul șef de stat în viață, din Alianță, au răspuns invitației președintelui Federației Ruse, Vladimir Putin, la sărbătorirea celei de-a 60-a aniversări a victoriei asupra Germaniei, la 9 mai 2005, la Moscova. Că Vladimir Putin, fost (?) general KGB și toată nomenclatura comunistă din Rusia, care păstrează și azi întreaga putere, se mândresc cu decorațiile și drapelele roșii cu secera și ciocanul, cu o impunătoare paradă militară, era de așteptat! Dar România, ai cărei reprezentanți au răspuns invitației „țarului” Putin, cu ce s-au putut mândri? Ce a câștigat România după 9 mai 1945? Nordul 'Transilvaniei a fost eliberat de armata română plătind un greu tribute de sânge! Teritoriile răpite de URSS și Bulgaria în 1940 au rămas pierdute! Independența României a fost pierdută! Libertățile cetățenești pierdute! Intelectualitatea de valoare pierdută în închisorile comuniste de foame, tortură sau glonț! Ca și zecile de mii de elevi, studenți, ofițeri, țărani, burghezi etc.! Regele țării, Mihai I, silit să abdice și să părăsească țara, umilit!… Că în 2005 „țarul” Putin i-a acordat regelui Mihai I „Medalia comemorativă a Victoriei contra Germaniei naziste” a reparat toate abuzurile suferite de poporul român după Victoria URSS din 9 mai 1945, care i-a adus la picioare, în genunchi, jumătatea de Est a Europei, inclusiv România?

Țările Baltice, Estonia, Letonia, Lituania au refuzat invitația „țarului” Putin fiindcă Rusia, moștenitoarea URSS, prin președintele ei, Vladimir Putin, a refuzat să condamne în prealabil cotropirea acestora în 1939-1940, pe baza anexelor secrete ale pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, Vladimir Putin răspunzând cu cinism bolșevic, păstrat moștenire, că Țările Baltice au intrat în componența URSS pe baza liberului consimțământ! Georgia a respins și ea invitația fiindcă Rusia refuză cu încăpățânare imperialistă să își retragă trupele de ocupație din Georgia, staționate încă din „era” sovietică, la fel ca în Transnistria.

Atitudinea acestor state mai mici decât România, sunt exemple de demnitate națională care fac cinste conducătorilor și popoarelor acestor state mici, dar hotărâte să-și apere drepturile și demnitatea națională! România nu are teritorii răpite de fosta URSS pe baza acelorași anexe secrete ale pactului Ribbentrop-Molotov? Ba da! Dar cine, dintre conducătorii României de azi să își mai amintească de ele acum?

Că la sărbătorirea respectivă au participat voios și Marile Puteri occidentale era de așteptat, fiind știut că acestea în- totdeauna și-au rezolvat „problemele” pe seama popoarelor mici, recunoscută cât se putea de sugestiv de Bismarck, în 1878. SUA și aliații apropiați combat „terorismul” Islamic din zonele de „interes strategic”, iar Federația Rusă - „terorismul” cecen, tot Islamic pentru că cecenii vor independență națională, să iasă din Federația Rusă! Nu au dreptul la independență? Rusia își menține trupele în Georgia, în Transnistria Republicii Moldova nu prin „consens” cu SUA? Dar cine le-a dat Marilor Puteri dreptul de jandarmi asupra popoarelor mici ale lumii?

Poporul roman a așteptat zeci de ani în șir pe americani, să îl ajute să scape de „ruși” de comunism! Au venit acum când nu mai avem nevoie de ei! Să ne facă baze militare străine, ce nu mai avusesem din 1958, că ne „săturasem” de ele! Să ne ceară carne de tun în trupe de intervenție în zone de conflict create tot de ei, trupe pe cheltuiala poporului român, ai cărui bolnavi mor cu zile în spitale din lipsă de medicamente, cu cerșetori dormind în stradă, deși câinilor vagabonzi li se asigură „adăpost”, la ordinal UE! Dar dacă „terorismul” Islamic răspunde intervenției armatei române și lovește și România? Cu ce este de vină poporul român, care nu are nimic de împărțit cu popoarele musulmane, să suporte slugărnicia guvernanților noștri față de SUA? Dacă poporul roman ar fi întrebat printr-un referendum dacă este de acord cu prestația guvernanților, cu siguranță că întreaga clasă politică va primi vot negativ!

Independența națională este un bun care trebuie păstrat de întreaga națiune, care trebuie să vegheze permanent asupra clasei politice obligând-o să servească interesului național, permanent și total.

De altfel, o națiune își are conducătorii pe care îi merită.

Comentarii

comments powered by Disqus