Un apel la Curtea Supremă de Justiție din România

Un Caz de Urgență Națională

„Et la Patrie et L'Humanité.”

Friedrich List

Onorate Domnule Președinte și Onorați Membri,

În condiții social economice grele, chiar foarte grele, prin care trece țara și neamul românesc acum la sfârșit de mileniu, subsemnatul Prof. Emerit de Economie și Finanțe, cetățean American dar care nu am renunțat la cetățenia Română și ca cetățean român cu domiciliul în străinătate și reședința în țară la sora mea d-na Maria Cristea, născută Rugină, Str. Tecuciul Nou Nr.27, Tecuci, Jud. Galați, iar în străinătate la adresa de mai sus, posed pașaportul românesc cu Nr. 1023348 83, emis la 25 Iunie, 1996 și valabil până la 24 Iunie, 2006, Membru de Onoare al Academiei Române, carnetul de identitate Nr. 494, emis la 13 No. 1990 și veteran de războiul de la Răsărit pentru eliberarea Basarabiei, rănit din războiu și tratat 6 luni la Spitalul 303 atunci la Cotroceni, având legitimația emisă de Ministerul Apărării Naționale, Asociația Națională a Veteranilor de Război cu Seria 80 Nr. 000131 din 25 August, 1997,

În baza Articolului 21 din Constituția României (1991), îmi îngădui să introduc următoarea plângere pentru considerare și decizie a acestei Onorate Curți Supreme de Justiție cu mențiunea de „Caz de Urgență Națională” care va fi explicat în textul acestui MEMORANDUM.

Alte texte din CONSTITUȚIE care stau la baza acestei plângeri:

Art. 41

Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra Statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.
Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.
Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreapta și prealabilă despăgubire.

Art. 50

Fidelitatea față de țară este sacră.
Cetățenii cărora le sunt încredințate funcții publice, precum și militarii, răspund de îndeplinirea cu credință a obligațiilor ce le revin și, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege.

Art. 51

Respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.

Art. 134 (1) și (2)

Titlul IV. Economia și Finanțele Publice

1. Capitalismul modern din USA sau Europa de Vest nu este de imitat, ci de învățat lecții de cum să fim și cum să nu fim în România

În timp de o jumătate de secol și mai ales în cei 5 ani cât am fost Președintele Comisiei de Experți Economici în statul Massachusetts, sub Guvernatorul John A. Volpe, am avut contact continuu între Guvernul Statal de la Boston și Guvernul Federal de la Washington D.C. pe când Lyndon Johnson era Președinte, un om dintr-o bucată, cum se spune în limba populară și foarte hotărât în ceea ce voia să facă, adică să realizeze „the Great Society” sau „Marea Societate” în America, deși nici pe departe nu a ajuns să-și vadă visul împlinit fiindcă a fost sabotat de anumite cercuri intelectual-politice dinlăuntru care voiau un altfel de „Great Society” decât cea care o visa el.

Funcția oficială pe care o aveam în Statul Massachusetts nu îmi îngăduia să mă amestec în probleme strict politice, dar din punct de vedere științific, am încercat să-l alarmez pe Președinte cât am putut, deși foarte probabil scrisorile mele nu au văzut niciodată ochii Președintelui Johnson. După moartea lui am publicat scrisorile pentru judecata istorică. (Vezi: Rugină, A.: An American-British Economic, Monetary, Financial and Social Stabilization Plan: a New Vision of How to Solve the Malaise of the 20th Century în the Western World. Internațional Journal of Social Economics, Vol. 24, No. 5, 1997 pp. 527-530)

În cei 5 ani când am lucrat cu Guvernatorul Volpe, am avut destul timp și experiență ca să învăț cum funcționează sistemul capitalist American în comparație cu cel European, inclusiv cel Japonez. Am avut mult timp să reflectez mai adânc care sunt punctele țări (virtuți sociale) și care sunt punctele slabe (vicii sociale) și am vrut și vreau încă să văd țara mea de origine (ca și țara adoptivă) să fie scutită de viciile sociale care aduc atâtea pagube complexe la cei mulți și care pot fi evitate, dacă se fac reformele cele drepte în acord cu principiile de echilibru general stabil. Dar, din nefericire, de când a apărut în știința economică gândirea lui Marx Nr. 2 revoluționarul căci mai există și Marx Nr. 1 omul de știință pură pe când era tânăr, poziție pe care însa doctrinarii Marxiști nu o menționează și este adevărat că, mai târziu, Marx revoluționarul a abandonat-o. Dar, repet, din nefericire de când a apărut moștenirea lăsată de Marx revoluționarul și, mai târziu, moștenirea învățatului Britanic John Maynard Keynes, cu teoria dubioasă de „full employment” prin aplicare de politica monetară și fiscală la nivel macro, casa științei economice s-a împărțit în două grupuri principale antagoniste, două curente de gândire care formal se opun unul la altul, deși în realitate, dacă se lasă în afară factorul de ideologie politică, în fond nu sunt contradictorii, ci complementare.

Pentru mai multă identificare este nevoie să se facă o distincție între (a) cei care nu vor să se schimbe nimic - status quo - în regimul capitalist așa cum este, deși este cu mult alterat prin aplicarea doctrinei de „welfare state”. Este linia conservativă sau o rămășiță imperfectă din școala clasică care gândea problemele în viziunea (model) de condiții ideale de echilibru general.

Cealaltă grupare (b) vrea schimbare însă într-o direcție opusă de gândirea clasică, adică doctrina de welfare state împinsă la limita unde se întâlnesc Marx și Keynes spre o societate și economie nouă colectivistă care nu se mai cheamă socialistă, ci comunitaristă.

Iar spre confuzia omului de rând în America se identifică drept linia liberală, deși nu are nimic de-a face cu doctrina liberală din veacul al 19-lea. „Liberală”, în sensul American, înseamnă că Guvernul de la putere, sau din opoziție care vrea să ia puterea la viitoarele alegeri, e mai liber, adică mai „liberal”, în cheltuielile publice din buget. În realitate, e vorba de socialism deghizat printr-o figură de stil, într-o economie capitalistă mixtă.

Într-adevăr, sistemul capitalist modern este un regim social mixt care are și părți bune, dar și părți rele. O analiză științific-obiectivă evidențiază următoarele caracteristice:

Active sau virtuți sociale:

Realizarea și păstrarea drepturilor civice de libertate a cetățenilor, în particular libera activitate economică a individului singur sau în asociații.
Proprietatea privată a bunurilor în general și a mijloacelor de producție.
Inovații de tot felul și recunoașterea la un profit fără limite.
Libertatea comerțului internațional.
Separarea celor trei puteri în Stat: Legislativă, executivă și judecătorească cu o procedură de balansare constituțională.
Puterea politică a celor care guvernează este limitată prin Constituție și delegată de popor prin alegeri libere și vot secret.
Regimul capitalist a susținut și susține știința, mai ales cu aplicare la viața practică. Tehnologia modernă sau știința aplicată a devenit un bun comun mai întâi în țările capitaliste.

Pasive sau vicii sociale:

Nu există suficientă dreptate socială în distribuția venitului național, din principiu, adică din natura sistemului. Nu este adevărat, așa cum credea Marx și discipolii săi, că nedreptatea socială s-ar datora instituției de proprietate privata. Și totuși există o cauză, sau mai multe alte cauze, care explică existența de nedreptăți sociale, la care vom reveni mai departe.
Nu există suficientă stabilitate monetară și financiară și de aici avem crize repetate.
Concentrarea de putere economică și financiară în monopoluri private sau de Stat care controlează, și deci falsifică, prețurile pe o piață presupusă să fie liberă.
Finanțarea acumulării de putere economică și financiară se face prin facilitatea băncilor private de a crea și monetiza credit nominal, adică facilitatea de a acorda împrumuturi cu dobândă fără a poseda fondurile necesare.
În regimul capitalist s-au trecut tot felul de legi care să reguleze salariile, renta, dobânda și impozitele, dar nu s-a pus în practică nici o lege de justiție socială și economică care să precizeze conceptul și limitele profitului din tranzacții comerciale care evident se leagă și de conceptul de proprietate legitimă și sacră. Dar fiindcă regimul are un anumit grad de instabilitate financiară și economică, s-a lăsat profitul să fie la discreția întreprinzătorului și a marelor conglomerate, ca și cum întreprinzătorul n-ar avea de împlinit într-o societate liberă o funcție socială ca și toți ceilalți membri ai societății. În America, ca și în celelalte țări din Occident, sunt președinți de consilii de administrație care primesc drept îndemnizații milioane și chiar sute de milioane de dolari pe an, în timp ce corporația are pierderi sau o bună parte din lucrători sunt concediați.
Urmează apoi speculațiile pure la bursa de mărfuri, valori mobiliare și valută străină care produc fluctuații artificiale de prețuri pe piață cu nici un alt scop decât acela de a înlesni profituri uriașe pentru un grup restrâns de speculatori (indivizi și corporații), în dauna poporului de rând și a întregii economii naționale.

Un speculator american pe nume Boiesky a câștigat într-un an 500 de milioane de dolari, dar nimeni nu s-a sesizat de acest lucru, iar când s-a descoperit că el călcase anumite reguli de joc la bursă, a fost amendat cu câteva milioane, a stat puțin la închisoare, iar cu restul de sute de milioane și-a asigurat viitorul pentru mai multe generații din familia lui.

Un alt exemplu celebru, Kennedy cel bătrân, în cursul Depresiunii celei mari de la 1930, cu ajutorul de speculații pure (spre deosebire de tranzacții reale foarte limitate) și finanțat cu credit de la anumite bănci, a cumpărat întreaga clădire în care se făceau speculațiile. Urmașii lui Kennedy, mai recent au vândut acea clădire și au realizat tot 500 de milioane de dolari așa ca și urmașii urmașilor s-au asigurat pentru mai multe generații.

Oare se poate numi aceasta Dreptate Socială? Și totuși Guvernul Roman, în 1994, a înființat o Bursă în București exact pe același calapod, lăudat la deschidere de Primul Consilier de la Banca Națională.
Cel mai mare pericol care paste viitorul regimului capitalist din Occident se află în creșterea pas cu pas și vertiginoasă a datoriei publice în toate țările capitaliste, prin aplicarea strategiei de politică monetară și fiscală la nivel macro și, în plus, speculațiile pure în valută străină în toate aceste țări. Lord Keynes spunea că nu trebuie să ne temem de creșterea datoriei publice, fiindcă aceasta ar fi echivalent cu a lua bani dintr-un buzunar (evident bani de hârtie sau de credit!) și a-i pune în alt buzunar. Când am ajuns eu în America în 1950 și am început să predau la University of Portland, Oregon, așa li se spunea la studenți, iar studenții inocenți râdeau și se bucurau. Mai pe urmă, când am devenit membru la American Economic Association și am luat parte la Congrese anuale, m-a uimit să aud același lucru spus de alți profesori considerați drept mari economiști.

Teoria aceasta a lui Keynes, cu trecerea timpului s-a dovedit a fi falsă, mai ales când datoria publică, ca și cea privată, ajunge în mâini străine.

Ca un exemplu viu se poate menționa Statele Unite ale Americii, care la 1950 era cel mai mare creditor al lumii, iar la 1970 a ajuns cea mai mare țară debitoare din lume.

Nu mai vorbesc de România, care după 1990, într-o decadă, s-a împotmolit într-o datorie publică, internă și externă, care va apăsa greu pe standardul de viață, cel puțin la două generații.
Paralel cu datoria publică se manifestă și o criză de welfare state în bugetul Statului, care nu mai poate fi echilibrat prin impozite și taxe ordinare, ajungând la deficite anuale cronice care cer mai departe și mai multe împrumuturi externe întrebuințate steril.
Uzul drogurilor, care aduc profituri enorme la traficanți, s-a întins tot din țările capitaliste din Apus.
În fine, moralitatea, valorile morale de cinste, decența și întărirea instituției de familie, cu decadența morală în politica de conducere a Statului, s-a manifestat și în țările capitaliste mari din Apus.

Din această schemă sumară de valori sociale pozitive (virtuți de echilibru) și simultan de valori sociale negative (vicii de dezechilibru) se vede în mod clar și obiectiv că regimul capitalist, la analiza științifică, apare în haina lui adevărată ca un sistem social mixt cu două fețe, una acceptabilă și cealaltă de respins, una care arată cum să fim și cealaltă cum să nu fim în România.

Încă din 1990 am alarmat oficialitățile la vârf de această stare de lucruri în Apus și am prezentat un Plan de Stabilizare și Refacere economică, monetară, financiară și socială, cu formula atrăgătoare de: „Miracol Economic” în toată accepțiunea cuvântului, fiindcă s-ar fi pus în mișcare numai forțe de echilibru (valori pozitive, virtuți sociale) și s-ar fi evitat din capul locului toate forțele și practicele de dezechilibru (valori negative, vicii sociale), atât din regimul capitalist, cât și din regimul socialist-comunist instaurat cu forța în 1944.

Din nefericire, alarma și soluția cea mai bună la problemele date oferită în 1990 nu a găsit nici un ecou la locurile de decizie finală, așa că economia românească a ajuns în 1999 în situația dezastruoasă în care se află, iar poporul român a suferit toate neajunsurile și umilințele posibile și imposibile inocent, cumplite mizerii care puteau fi evitate încă din 1990.

Strigătul lui Eminescu: „Unde ești tu, Țepeș doamne!… Ștefane, Măria ta, tu la Putna nu mai sta!… De la Nistru pân' la Tisa, tot românul plânsu-mi-s-a…” se ridică ca un vultur zburând de pe vârful muntelui Ceahlău în condamnarea celor care, pe baza de sfaturi false de la experți străini în colaborare cu experți români, au făcut decizii false ce au ruinat economia românească și au adus atâta suferință la un popor întreg.

Vârsta înaintată - la 24 Mai am împlinit deja 86 de ani - și în primul rand conștiința de român, nu îmi îngăduie să stau la o parte și să privesc cum neamul românesc din care mă trag „plânge, sângeră și geme”. „S-a umplut paharul”, cum se spune în înțelepciunea populară. Se apropie ORA 25, cum ar spune renumitul scriitor Constantin Virgil Gheorghiu, care a vrut și el să vadă „Miracolul Economic în România” cum a spus, la revederea după mulți ani, la un Congres în Canada, imediat ce a fost ucis Ceaușescu.

M-am hotărât de unul singur - inspirat și de eroul Berenger, din piesa de teatru „Rinocerii”, a lui Eugen Ionesco și nu mai puțin de un scriitor din apropierea locului de unde mă trag și eu (lângă Nicorești, județul Tecuci, desființat de comuniști), adică din județul vecin Tutova, la fel desființat tot de comuniști, de la Bârlad, care a avut curajul să scrie, în cursul revoltei țărănești din 1906, poezia „Minciuna stă cu Regele la masă!”, iar bătrânul rege Carol I n-a insistat să ia nici o măsura împotriva lui. Să mai spună cei din Occident că Românii nu au cunoscut ce este aceia DEMOCRAȚIE! Unde este poetul român care să scrie o poezie nouă: „Minciuna stă cu experții străini la masă!”

Repet, m-am hotărât de unul singur, aici departe de țară și sub sentimentul de umilință și durere în suflet pentru ce se întâmplă acolo, acasă, să adresez un APEL de urgență la CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIȚIE din România, ca să oprească procesul de descompunere totală a economiei românești cu repercursiuni sociale grave nu numai pentru generația prezentă, dar și pentru generațiile care ne urmează. În aceste momente istorice grele, am încredere că la Curtea Supremă de Justiție se va face dreptate, nu pentru mine personal, ci pentru cei 20 de milioane de români care suferă nevinovați.

Motivul legal pentru care introduc acest APEL, într-o singură propoziție, este că nu se respectă și nu se aplică riguros în totul CONSTITUȚIA din 1991, și anume nici în spirit și nici în litera cuvântului scris.

2. O mare transformare istorică în lume într-o direcție greșită

O „MARE TRANSFORMARE ISTORICĂ” în lume este împinsă, în parte prin forțe istorice oarbe de concentrare în business și finanțe la nivel global inclusiv speculații bursiere pure la volume uriașe, forțe care, montate pe tehnologia modernă, nu mai pot fi controlate sau ghidate în direcția cea dreaptă, pentru popoarele care iau parte la tranzacții internaționale. Asta este în esență fenomenul care se numește „globalizare”.

Al doilea val de forțe sunt intelectuale, combinate cu o anumită ideologie politică, care dorește și se luptă de multă vreme ca, pe cale directă sau indirectă, să controleze nu numai puterea economică și financiară, dar și pe cea politică, așa ca să se anihileze orice sentiment național și orice urmă de ethos în cultura și arta autohtonă.

Motivul formal este că numai pe această cale s-ar ajunge la mult dorita pace universală. În realitate, în toată istoria civilizației umane, încă din cele mai vechi timpuri, conglomerate politice compuse din diferite națiuni sau rase, nu au rezistat timpului și, mai devreme sau mai târziu, s-au dizolvat, pe cale pașnică sau prin revoluții și războaie. Dorința de independență națională nu este ceva artificial, ci o înclinație naturală pentru împlinirea unor anumite idealuri specifice de creație în artă, știință și literatură. Orice încercare de a distruge națiunile sau rasele este ceva diabolic, care ar constitui o mare pierdere pentru UMANITATE. Și tocmai asta vor să împlinească curentul intelectual zis „liberal”, dar în fond „socialist deghizat”.

Evident că trebuie să facem o deosebire clară între „naționalism umanist”, care nu este beligerant și nu vrea să achiziționeze teritorii de la alții (cum au făcut și mai intenționează să facă unii din vecinii țării noastre) și „naționalism fascist” care a provocat al doilea războiu mondial și umblă pe toate căile să revoce Tratatul de Pace din 1918 pentru eliberarea naționalităților din Europa. Naționalismul umanist nu numai ca nu este o piedecă, ci, dimpotrivă, este un element pozitiv, o piatră de temelie în structura organică, naturală a UMANITĂȚII, sau cum a spus austriacul Friedrich List la un Congres al Gintei Latine la care a luat parte și Vasile Alecsandri: „Et la Patrie et l'Humanite”.

La momentul de față se dă o luptă crâncenă, dar fără publicitate, la nivel global și de aici și pericolul e mare și pentru România, între

(1) curentul conservativ, care nu vede nici o schimbare necesară în regimul capitalist, este compus din manageri la corporații largi, medii naționale și internaționale, inclusiv doctrinari conservativi care apară puterea economică și financiară încorporată în status quo și
(2) curentul liberal deghizat în haina socialistă sau comunitaristă, reprezentat prin experți naționali și internaționali în economie, finanțe, agronomie și alte științe. Toți acești experți au pregătire profesională, dar sunt de părere că este nevoie de o schimbare în status quo și sunt atașați drept consilieri la guvernanții de la putere sau din opoziție, care se luptă să ia puterea.

Situația României în 1999 este cu mult mai complicață decât în 1990, nu numai de forțele de dezechilibru din interior, dar și mai mult de forțele din afară, împinse și împrăștiate de experții străini de la Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială pe tot globul care recomandă și chiar indirect impun aplicarea de politică monetară și fiscală la nivel macro, inclusiv alte măsuri și controale, toate false, care nu ajută, ci, dimpotrivă, împiedică rezolvarea problemelor date și la timp, cum se vede din ce s-a întâmplat după 1990 nu numai în România, dar în toate țările, mai recent unde a apărut criza economică și financiară din Sud-estul Asiei, Rusia și Brazilia, din America de Sud, inclusiv Mexico.

Din umbră, „Marea Transformare” este dirijată de experți străini prin curentul liberal deghizat într-o direcție greșită, fiindcă se bazează pe o teorie economică falsă, cum vom arăta îndată. Este vorba, cum am menționat mai înainte, de teoria „full employment” prin politica monetară și fiscală la nivel macro, moștenită de la Lord Keynes, care a fost concepută să înlesnească trecerea de la capitalism la socialism, pe cale democratică și fără revoluția sângeroasă recomandată de Marx; adică către aceeași stație finală a unei societăți și economii colectiviste, acum numită în unele locuri „comunitaristă”, ca să se camufleze scopul adevărat prin cuvântul inofensiv de „comunitate”.

După căderea imperiului sovietic din Răsărit, urmașii lui Keynes s-au unit cu urmașii lui Marx, iar acum predomină, mai mult sau mai puțin chiar în conducere la Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială și alte instituții internaționale care joacă un rol important în „Marea Transformare” din lume.

De aici pericolul pentru România derivat din „globalizare” a devenit și mai complicaț. Peste 8.000 de experți de toate categoriile lucrează la Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială, dintre care câteva mii zilnic se află în mișcare de la un capăt la altul al globului, unde se ivesc greutăți financiare. Mesagiul: Nu mai există nici o alternativă (lucru care nu este adevărat!) decât ajutorul nostru (credite, sau, mai precis, împrumuturi) condiționat de aplicarea unei politici monetare, fiscale și bugetare la nivel macro și colaborare, adică supunere la hotărârile luate de Consiliul de Administrație la Fondul Monetar și Banca Mondială. Experții în cauză nu spun niciodată că mai există și o altă alternativă, de fapt cea mai bună posibilă din toate și anume aceea a echilibrului general stabil și executat „Prin Noi Înșine”, fără împrumuturi din străinătate. Căci, dacă ar spune, și-ar pierde serviciul, așa că salvarea de la experții străini este un „fel de fruct oprit!”. Și, „colac peste pupăză”, cum se spunea odată în înțelepciunea populară, nu există nici o țară din lume - indiferent dacă e membră sau nu la Fondul Monetar - nu există nici un partid politic la guvernare sau în opoziție, unde să nu fie camuflat (un cuvânt prea tare!) sau, mai bine zis, reprezentat, un membru loial la curentul liberal deghizat chiar comic, să nu știe nimic despre organizația internațională în cauză, care își recrutează membrii fără publicitate. Este suficient ca omul respectiv să aibă pregătire profesională bună și să fie convins în sine că nu există altă soluție mai bună la mersul lucrurilor în țara lui decât politica monetară, fiscală și bugetară la nivel macro, fiindcă numai asta a învățat la Universitate sau Colegiul unde a studiat. Omul acesta, în sine cinstit, va executa cu fidelitate chiar dacă e Prim Ministru, dacă ordinul sau avizul a venit de undeva mai sus decât poziția lui, fără să aibă nici o idee că a făcut jocul la o mișcare internațională. În fond - dacă ar ști sau ar fi informat cum trebuie - nu s-ar supune nici în ruptul capului. Și aici se vede cât de importantă este educația profesională completă (în afară de ideologii politice), informația de la mijloace de comunicație în massă și nu mai puțin spiritul critic Maiorescian, pe care ar trebui să și-l însușească fiecare intelectual roman.

Și-acum, câteva cuvinte de informație corectă despre această vastă și foarte bine organizată mișcare internațională de liberalism deghizat, care joacă un rol așa de important în lumea contemporană, deși mai au un drum întortochiat până să ia puterea absolută la nivel global. Mai întâi, nu este ceva sigur, căci ei au luptat de multă vreme, dar între timp au survenit și întreruperi. Spre exemplu, venirea Președintelui Eisenhower în America a reprezentat o întârziere neașteptată. Într-adevăr, mai există în politică totdeauna factorul NEPREVĂZATULUI - mai ales când condiții de dezechilibru domină în lume, cum e în vremea noastră - care întoarce roată istoriei într-o altă direcție. În orice caz, este bine ca Onorata Curte de Justiție Supremă din România, în decizia luată să țina seama și de „Marea Transformare”, cum și de istoria ideologică a celor care vor să o împingă, după părerea noastră, într-o direcție greșită.

Rădăcinile intelectuale ale acestei mișcări, în secolul al 20-lea, merg înapoi la primul războiu mondial, și anume la eșecul lui Bela Kun, care a încercat să formeze la Budapesta un guvern comunist concomitent cu Revoluția Bolșevică din Rusia, la 1918, dar nu a reușit pentru că trupele românești, în lupta pentru eliberarea Transilvaniei, au intrat în Budapesta.

Un grup de intelectuali de toate confesiunile religioase, dar cu tradiții Marxiste, au părăsit imperiul Austriac în curs de disoluție și s-au refugiat, o parte în Anglia și cei mai mulți în America, unde probabil au început să facă propagandă de stânga. Un Procuror American de la New York a sesizat operația și repede, pe cale legală, la începutul decadei 1920, a neutralizat mișcarea radicăl Marxistă.

Un al doilea val de refugiați intelectuali cu tradiție Marxistă și din toate confesiunile religioase a trecut în Anglia ca și USA după ce Hitler a ajuns la putere. Marea Depresiune Economică de la 1929 între timp s-a întins în toată lumea și, ca atare, a favorizat mișcarea socială a intelectualilor de stânga din Occident, mai mult decât toate așteptările, în special în America. Condițiile se deterioraseră așa de mult încât lumea se temea la o revoluție socială în USA, care, după împrejurări, s-ar fi putut întinde și în Europa. Bela Kun, refugiat în Rusia Bolșevică, s-ar fi întors la Budapesta și alte calamități ar fi putut veni și în România.

Două evenimente importante la timpul acela au avut loc, unul în lumea ideilor, în Europa, iar altul în practica politică din America, care, dacă n-au schimbat complet roată istoriei, chiar dacă nu au eliminat mișcarea Marxistă în Vest, cel puțin au oprit-o în intensitate, până la un anumit grad, și așa, UMANITATEA a fost salvată de un experiment comunist la un nivel global, încă de la 1930.

În lumea ideilor, a apărut la centrul științei economice John Maynard Keynes, un om extraordinar, care, în decada de la 1920, a luptat aproape de unul singur ca să se facă o pace dreaptă, fără a cere reparații grele de la Germania învinsă. Deși nu a reușit, unii consideră nereușita lui Keynes drept una din cauzele care au dus la ridicarea lui Hitler la putere.

În orice caz, cu tot criticismul ce l-am adus în lucrările mele, relativ la opera lăsată de Keynes, inclusiv în acest MEMORANDUM, totuși nu pot să las în tăcere admirația ce o păstrez acestui mare gânditor de la care am învățat și eu multe lucruri, nu prin imitare, și nici prin simpla negare la ceea ce el a scris, lucru care poate fi făcut de oricine. Ceea ce m-a frapat din opera lui este faptul că m-a provocat, mi-a dat o șansă - un lucru foarte important în știință - ca să reflectez mai mult și mai adânc la ceea ce învățasem de la bunii mei profesori la Academia Comercială din București, ca și de la bunul meu mentor Prof. Walter Eucken de la Universitatea din Freiburg i.Br.

Keynes a fost cu adevărat un om extraordinar căci de la Adam Smith încoace nu a mai fost nici un alt economist care în cursul vieții lui (născut în 1883, când a murit Marx, și a trecut dincolo în 1946) să vadă cum ideile lui noi au cucerit, nu numai țara lui, nu numai țara mea adoptivă USA, dar practic lumea întreagă, e ceva de necrezut. Și eu sunt în cunoștință de cauză când spun aceste lucruri. De zece ani și eu m-am străduit, s-ar putea spune chiar chinuit, cu forurile de conducere din țara românească (Vezi: Corespondența cu Președintele Ion Iliescu și Președintele Emil Constantinescu, atașată la acest MEMO (Vezi: Anexa I.II.)) ca să considere serios cea mai bună soluție posibilă la problemele date, cu mult superioară celei oferite de Keynes în 1936. Rezultatul final, cel puțin până acum, este 1:0.

Succesul extraordinar a lui Keynes, trebuie spus, a fost datorită nu numai personalității lui deosebite, dar în același timp și suportul unor forțe dinlăuntru, ca și din afară, gata să acționeze în aceeași direcție. Este de-ajuns să fie menționat un eveniment care vorbește de la sine. Imediat după alegerile din Noiembrie, 1933 când a fost ales Președinte Franklin Delano Roosevelt, Keynes a trimis o scrisoare lungă, deschisă, către noul Președinte, unde a arătat în detaliu soluția lui cunoscută la criza mondială cu aspect american. Scrisoarea a avut data de 30 Dec. 1933 și a apărut în New York Times la New York City a două zi, 31 Decembrie 1933. Cât de puternice erau forțele care îl susțineau pe Keynes, chiar atunci, devreme, când nu apăruse încă „The General Theory”! Așa, numai pentru comparație, ca să se vadă cum lucrează forțele din umbră, de natură pur negativă, cum acest autor a trimis la New York Times o scrisoare lungă, deschisă, Președintelui William J. Clinton, despre situația financiară critică a Statelor Unite ale Americii care, în curs de o generație, din cel mai mare creditor al lumii a ajuns la cel mai mare debitor, cum și soluțiile propuse. Fără nici un comentariu mai departe, the New York Times refuză să publice scrisoarea în cauză datată 1 Februarie 1993. Mișcarea liberală, deghizată în haina socialistă, era tare la 1933 și a rămas tare, dacă nu și mai tare în 1993.

Credit deplin trebuie dat lui Keynes, că a venit cu o soluție nouă - chiar dacă, până la un anumit punct, poate fi pusă la îndoială - la un moment istoric când nimeni nu a oferit o soluție mai bună. Meritul lui mare e că a văzut amenințarea - sau, cel puțin, semnificația - mișcării Marxiste de la 1930 pentru societatea vestică, acum cu tradiții democratice destul de înrădăcinate în Anglia, în America, cât și pe continentul European. El a fost invitat în Rusia nu ca membru de partid sau „fellow traveler” - după câte știu eu -, ci doar ca om de știință, cum au fost invitați și alții din Apus. La Moscova, se zice, Stalin i-a oferit steaua, ca cea mai mare distincție oferită la un străin, dar Keynes a refuzat. Până la urmă s-a căsătorit doar cu o balerină rusoaică.

Ca om de știință, fără îndoială că a fost impresionat de succesul doctrinei lui Marx în Rusia, chiar dacă sigur nu i-a plăcut dictatura. Dar, ca om de știință socială, foarte probabil, că s-a gândit la o soluție alternativă, care să evite o revoluție comunistă mondială prin uz de violență și dictatură proletară.

Problema socială ridicată de Marx - chiar dacă Keynes nu a acceptat direct explicarea Marxistă, prin teoria plus-valorii - cred că l-a preocupat profund pe Keynes și așa, treptat, treptat, a dezvoltat un sistem nou de gândire economică pe care l-a finalizat în „Teoria Generală” (The General Theory of Employment, Interest and Money, 1936).

De ce a fost nevoie de o incursiune așa de lungă în subiectul de „Marea Transformare” și rolul experților străini pregătiți în doctrina lui Keynes, care, de fapt, se referă la un argument științific? Dorința noastră este ca Onorații Membri de la Curtea Supremă de Justiție să vadă de ce problemele social economice în România, între 1990 și 1999, nu s-au rezolvat cum trebuie și la timp.

În călătoriile mele prin țara, am constatat că dacă poporul român ar fi informat cinstit și deschis cum stau lucrurile, atunci vasta majoritate s-ar pronunța prin vot secret democrat, ca și în orice altă țară din lume, pentru o reformă integrală bazată pe condiții de echilibru general stabil, care duce la realizarea automată a unei societăți și economii libere, juste, stabile și independente în înțelesul umanistic al cuvântului. Dar, experții străini nu vor acest lucru, bazați pe doctrina lui Keynes, ca și a lui Marx, care implică și cere manipularea, controlul, management al masselor, indirect sau direct.

Aci se află nodul Gordian pentru a înțelege drama timpului nostru ce ne așteaptă în „Marea Transformare”: Acumulare de putere politică, economică și financiară pentru controlul, manipularea masselor la nivel global. Toată strădania mea de știință pură și aplicată a echilibrului general stabil de la 1990 încoace, ca și mai înainte, a fost și este să salvez poporul român (și, dacă se poate, și țara mea adoptivă) de această dramă intelectuală a timpului nostru.

Două surse de informație m-au ajutat să deschid ochii mai bine și să urmăresc această dramă a umanității adusă în lume tocmai de acei de la care se așteaptă lumina: Experții de profesie. Amândouă sursele vin din gândirea franceză. Una este mai veche (în timp, dar nu în idei!), și anume „La Trahison des Clercs” (1928), de Julian Benda (1867-1956), tradusă în englezește „The Treason of Intellectuals”, adică „Trădarea Intelectualilor”, care e mai aproape de subiect. Benda a prevăzut că intelectuali cu pregătire profesională, oameni de știință, în dorința de a participa la puterea politică, se angajează să servească, cum spunem noi azi, ca experți pe lângă oamenii politici de la putere sau din opoziție, care se luptă să ia puterea. Benda nu îi mai onorează cu numele de „experți”, ci le spune simplu „clercs”, adică cei care au idei profesionale și știu cum să le combine, să le mai îndoaie, sau să le mai schimbe „pe ici, pe colo” - vorba lui Caragiale -, așa ca să placă sau să fie mai apropiate de ideologia politică a omului de la putere sau din opoziție, care se pregătește să ia puterea. Benda vede un pericol social în această practică și ce dreptate a avut, deși azi nimeni nu îi mai amintește numele sau cartea!

Cealaltă sursă, mai recentă, se află în cartea „Le Système technicien” (1977), de Jacques Ellul, sau „The Technological System” (1980), alta, mai de curând, titlul englezesc: „Betrayal of the West”, în românește „Trădarea Occidentului”, amintitoare de Julian Benda. Dăm mai departe o frântură din prezentarea cărții de „Publishers Weekly”:

„Rar a scris acest filozof-critic francez cu o asemenea furie purgativă. Tema să ca darul civilizației la omenire, pe care el îl numește Vest… s-a întors să se consume prin sine însăși, mișcându-se orbește către zeii falși ai colectivismului, pe când, în același timp, înțelegând greșit sau uitând de sufletul său propriu, adică libertatea și personalitatea individului.”

Adevărul este că civilizația modernă, fiind o entitate non-biologică, nu putea să se miște prin ea înășsi, ci a fost împinsă de anumite forțe sociale: intelectuali, oameni de afaceri și guvernanți la cârma politică, împreună cu experții lor.

La cele spuse de Jacques Ellul, filosoful, îmi îngădui să adaug și eu analiza economică și financiară, adică adevărul că nu tehnologia în sine poartă vina, fiindcă tehnologia per se reprezintă doar un mijloc, un instrument mai ingenious, mai simplu, mai producător în a rezolva probleme de ordin practic („praktische Vernunft” a lui Kant) și deci e bine venită.

Ceea ce este dăunător, din punct de vedere social, se află în metoda specifică de finanțare prin utilizarea banului artificial de hârtie și de credit bancar monetizat, care, prin natura lui de a produce concomitent fenomenul de „economisire forțată”, care aduce automat o scădere, adică o expropiere nelegitimă, în fond-ilegală, a unei porțiuni din venitul real al masselor de consumatori inocenți și fără a fi consultați în prealabil. Este o metodă ingenioasă, dar din punct de vedere etic, diabolică, practicată de multă vreme în regimul capitalist și reînnoită într-o formă și mai aspră în regimul socialist-comunist, care explică paradoxul: „existența de sărăcie și mizerie în mijlocul avuției” pentru o anumită categorie socială la baza de jos a distribuției venitului național, și anume atât în regimul capitalist, cât și în cel socialist, cu mențiunea că în socialism nedreptatea socială este cu mult mai aspră, cu mult mai anti-umană.

În plus, același fenomen de „economisire forțată a masselor”, în fond, sursa principală de formare de capital real în amândouă sistemele, forțează tempo-ul de industrializare mecanică, cu efecte sociale dezastruoase, mai ales în generația tânără care suferă de ceva nedefinit înca în știința psihologică, și anume o „mecanizare în spirit”, o reducere a spiritului critic în evaluarea vieții umane, a simțului de responsabilitate socială, fără rușine morală, trăind de la o zi la alta în confuzie, fără nici un respect față de autoritatea publică și legea oficială. Asta o vedem aici, în America, unde unii elevi, dacă nu le plac un profesor sau alți colegi, atunci ei pun mâna pe pistol și rezolvă problema cu de la sine putere. Scriu cu durere despre aceste lucruri din țara mea adoptivă, unde se vorbește atât de mult cum să se controleze armele, dar nici un cuvânt nu se spune despre procesul de „economisire forțată a masselor” și deci o reformă a sistemului capitalist.

Dar, când deschid ziare venite din România, durerea îmi este și mai mare, fiindcă încă din 1990 am prevăzut aceste lucruri și am dorit din tot sufletul ca poporul român, și mai ales generația tânără care se ridică acum, să crească într-un mediu social-economic nou, să fie martori la un „Miracol Economic” cum nu a mai fost în nici o altă țară din lume, să fie mândri că s-au născut români, iar nu să se intereseze tot timpul cum să fugă din țară. Am vrut și vreau încă un tineret în România care să primească o educație civică și profesională solidă, cu încredere în viitorul de mâine, expus și dotat cu spirit critic Maiorescian, în OMENIE și plin de conștiința de român, că mai există ceva de spus care nu s-a spus încă pentru binele UMANITĂȚII de care aparține și neamul românesc.

„Mecanizarea în spirit”, mai ales a tineretului, este o problemă vitală și urgentă, nu numai în România, dar peste tot în lume, pe care nici regimul capitalist și nici regimul socialist nu o poate rezolva, fiindcă amândouă sistemele sunt înfeudate și deci victime la magicul din tehnologia modernă, fără limite naturale, care să țină civilizația și cultura modernă în armonie. Deja s-a format un conflict, un decalaj mare în societatea modernă și anume dintre civilizația și cultura modernă, lăsând pe ultima să joace un rol minor de „Casandra”; în loc să fie la locul de comandă, pentru a lumina drumul tehnologiei, așa ca mașina (computerele) să fie un servitor docil și credincios la OM, iar nu invers, cum suntem amenințați astăzi, și mai mult mâine. (Vezi: Mai multe detalii în această problemă în PROLEGOMENA (1998), Cap. 4, pp.155-189)

Mr. Jacques Ellul, ca filosof critic, are dreptate când ridică problema socială în regimul „colectivist”, indiferent dacă în dictatura violentă a lui Marx, mânuită de Stalin sau un Ceaușescu, cum și în dictatura democrată deghizată a lui Keynes ce poate fi manipulată de un alt fel de Hitler, îmbrăcat în „cojoc de oaie moartă", dar, în realitate, un lup deghizat, care e gata să înhațe prada, adică inocența unor oameni cinstiți. Vai și amar de acea națiune unde cetățenii se lasă acaparați de oratoria unui astfel de lup deghizat.

3. Un argument științific mare de care depinde viitorul omenirii și nu mai puțin a României

Subiectul despre „Marea Transformare" este legat de un argument științific mare, nerezolvat, încă în lumea ideilor, dar de care, în mod concret, depinde mersul omenirii și implicit a României.

Experiența istorică în toată epoca modernă și în orice țară din lume, unde s-a experimentat moneta de hârtie și de credit bancar monetizat, s-a terminat cu eșec inevitabil. În regimul capitalist mixt, câtă vreme s-a păstrat prin lege o acoperire parțială între 30 și 40% în aur sau argint, ca un instrument regulator cu funcționare automată, independent de persoana Guvernatorului Băncii Centrale Naționale sau a Primului Ministru ori Președintele țării, sistemul a funcționat la nivel internațional, unde se acceptă la formarea prețurilor de mărfuri, valori mobiliare și valută, cum și la soldarea de diferențe în balanța de plăți internaționale numai moneta reală de aur sau de argint. Prin urmare, la nivel internațional există un sșistem monetar 100% acoperit în aur sau argint, care era de încredere și perfect stabil.

Problema adevărată în regimul capitalist dînainte de Marea Depresiune, de la 1930, nu a fost în domeniul internațional, unde funcționa foarte bine, ci în domeniul intern, național, unde sistemul monetar era o amestecătură de 30-40% ban de aur sau argint stabil, iar restul de 60-70% ban de hârtie și de credit bancar monetizat, complet instabil. Eșecul de la 1930, ca și mai înainte, a fost deci provocat, fără nici o îndoială, de banul de hârtie și de credit monetizat.

Argumentul științific este următorul:

Leon Walras (1834-1910), cel mai mare dintre toți economiștii de seamă - nu o spun eu, ci un alt more economist din veacul al 20-lea, și anume Joseph A. Schumpeter (1883-1950) în his History of Economic Analysis (1954) p.827 - și care a formulat pentru prima dată Legea de Echilibru General în Economie, a dovedit științificește că o economie liberă și stabilă, unde atât producătorii cât și consumatorii sunt tratați prin sistem, în mod obiectiv, la punctul optim, unde utilitatea socială este egală, numai dacă există o rețea de piețe libere, competiție pură unde orice formă de monopol este neutralizată aproape de punctul zero, iar prețurile și implicit veniturile sunt exprimate în moneta „Numeraire", adică 100% acoperire în aur, argint sau orice alt produs standardizat, și anume atât în tranzacțiunile interne, cât și pe piețe internaționale „Full employment", adică nici un șomer involuntar, este realizat în și prin sistem, fără nici o cheltuială din bugetul public.

Geniul lui Walras, de fapt, a făcut o sinteză (deși incompletă, totuși dreaptă!) de gândire a tuturor economiștilor dînaintea lui, de formațiune clasică. Românul-American Rugină, lucrând la același subiect să lămurească acest argument științific, timp de o jumătate de veac (1947-1997), a completat ceea ce lipsea în Warlas și în plus a formulat Principiul Imposibilităților în Practică, care confirmă și întărește teza lui Walras până la punctul de a deveni o axiomă în sociologia economică.

Un alt economist de geniu, dar de altă natură și înclinații decât Walras, în cursul veacului al 20-lea, pe nume John Maynard Keynes (1883-1946), în cursul Depresiunii cea mare de la 1930, a construit o teorie opusă școlii clasice de gândire, în termeni de echilibru, și anume bazată pe condiții de dezechilibru, pe care eronat a intitulat-o „Teorie Generală", cum vom vedea mai departe în detaliu.

În fond, teoria lui Keynes se ocupă de întrebarea cum se poate ieși dintr-o depresiune economică, cum era în vremea lui și nimic mai mult. Un bun prieten a lui, care mai târziu a luat premiul Nobel în Economie, John R. Hicks, un an după ce a apărut „The General Theory", a recenzat cartea într-un articol publicat în ECONOMETRICA din Aprilie 1937, unde se spune că „Keynesian Economics" în realitate este „the Economics of depression", adică „Economia Depresiunii". Keynes a fost consultat despre acest articol și l-a citit trimițând mulțumiri lui Hicks, fără a protesta că nu este așa.

Teoria economică a lui Keynes în sine este o generalizare fără condiții a unei economii aflate într-o criză, așa cum corect a caracterizat-o Hicks. Keynes, pe de altă parte, a insistat că teoria lui este generală, fără condiții față de teoria clasică pe care a negat-o, și chiar în primul capitol a considerat-o drept un caz marginal, fără relevanță la problemele timpului său. Pe Walras l-a cotat numai o singură dată într-un subiect minor și cu evaluare negativă.

Cum a reușit Keynes să ajungă la desconsiderarea gândirii economice clasice dînaintea lui? Clasicii toți, inclusiv Walras, au aplicat raționamentul pozitiv, ex-ante, de la cauză la efect, și așa au construit modelul de gândire al unei societăți și economii libere, chiar dacă nu complet, dar totuși adevărat.

Keynes, la rândul său, a întrebuințat un raționament negativ, de tip ex-post sau gândire în revers, de la efect înapoi, dar nu până la cauză, ci numai imediat înapoi, adică „efect-contra-efect", spre deosebire de metoda clasica de „cauză-contra-efect". Cu această metodă de gândire dubioasă, deși poate fi aplicată valabil în cazuri de urgență și temporar, până ce se găsește cauza primară a fenomenului neplăcut, cum este o criză dezvoltată pe neașteptate, Keynes a întors pe dos toate problemele, cu fundul în sus și capul în jos, cum a făcut și Marx cu logica lui Hegel.

Teoria lui Keynes este într-adevăr dubioasă din două puncte de vedere (a) nu spune unde vrea să ajungă, adică evită să menționeze stația finală de „socialism deghizat", adică o societate și economie colectivistă sau comunitaristă, cum se spune în unele cercuri din vremea noastră, exact cum a visat și Marx, deși printr-o revoluție violentă, fără a ascunde nimic din țelul urmat și (b) întrebuințează, în stil mare, paradoxe științifice care aduc mai multă confuzie decât lumină economică în problemele date atunci, în 1936, ca și acum, în 1998. Cititorul poate să judece singur următoarele paradoxe întrebuințate de Keynes:

Vinovat pentru Depresiunea de la 1930 este moneta de aur stabilă, iar nu moneta de hârtie și de credit bancar monetizat, instabilă prin definiție;
Economisirea privată, care asigură o independență economică și întărește libertatea cetățeanului, Keynes o consideră un „viciu social", pe cată vreme „economisirea forțată" a masselor, pentru formarea de capital, nici nu este menționată;
Consumul, iar nu producția, este elementul esențial în activitatea economică, ca și cum ai putea să consumi întâi și pe urmă să produci; nu are sens, e un paradox pur;
Deficitul în bugetul public este considerat o necesitate, iar nu un semn de deficiență sau viciu politic al celor ce se află la guvernare;
Creșterea datoriei publice nu e o problemă, după Keynes, fiindcă se aseamănă cu faptul când iei bani din buzunarul drept și îi pui în buzunarul din stânga;
Rentierii, adică cei din clasa de mijloc, care muncesc o viață întreagă să economisească pentru zile grele de la bătrânețe, sunt vinovați de ivirea crizelor, iar nu speculațiile pure de la bursă.

Și lista paradoxelor e lungă fiindcă Keynes era un meșter mare în făurirea și mânuirea de Paradoxe. Tăria lui este faptul că a adus în discuție o teorie nouă, chiar dacă dubioasă, cum se vede din cele spuse mai sus. Pentru acest autor, teoria dubioasă a lui Keynes a fost și este de mare folos din punct de vedere științific, fiindcă este provocatoare și te invită să reflectezi mai adânc la cele spuse de el. Slăbiciunea cea mare se află în profesiunea economiștilor din generația lui, la care le-a lipsit spiritul critic Maiorescian (pentru români) sau cel francez, de la Julian Benda și Jacques Ellul (pentru ceilalți), adică cei care au acceptat orbește cele spuse de Keynes.

Înseamnă oare asta că noi trebuie să închidem ochii fiindcă experții străini au învățat economie politică numai de la Keynes citire… și că experții români consultați la Cotroceni, la Piața Victoriei sau în Parlament acceptă orbește cele recomandate de experții străini? Putem noi, în care a mai rămas ceva din spiritul critic a lui Maiorescu, a lui Eminescu și atâtor gânditori mari din trecut până la Dionisie Pop Marțian (1829-1865), cel mai mare economist ardelean pe care l-a produs neamul românesc, care a scris cea dintâi carte de Economie Socială în limba română, a scos prima revistă de economie și statistică și a organizat cel dintâi recensământ în țara românească; repet, putem noi să stăm la o parte și, în tăcere, să privim cum se destramă și se distruge economia românească și să lăsăm poporul să sufere mai departe, până la explozia socială care nu ar rezolva nimic, ci numai ar crea alte probleme și mai complicațe?

Sigur că aici, inițial, e vorba de un argument științific, nerezolvat încă așa cum se cuvine. Nu mai încape nici o îndoială că, într-o societate liberă, fiecare intelectual se poate atașa de doctrina lui Walras, Keynes, Marx sau orice alt qânditor, așa, după bunul plac. Dar când ajunge într-o funcțiune oficială mai înaltă, atunci are în plus o obligație morală să țina urechea deschisă în dreapta, ca și în stânga, la ce se vorbește sau se scrie, așa ca să nu calce - voit sau nevoit - Art. 50 din Constituția României (1991) care spune: „Fidelitatea față de țară este sacră."/

Scriu mai departe, fără a acuza pe nimeni, ci numai pentru a lămuri acest argument științific: Walras versus Keynes, argument din care se trag atâtea suferințe pentru poporul român, între 1990-1999, și, mai mult, de care depinde și un alt viitor mai bun sau mai rău.

Ca un exemplu concret dau acum, pentru evaluare, la Curtea Supremă de Justiție, trei cazuri particulare la care am luat și eu parte, fără malice și cu tot respectul ce se cuvine.

Primul caz se referă la Domnul Mugur Isărescu, Guvernator al Băncii Naționale, unde am servit și eu și nu pot să nu exprim și cu această ocazie respectul și înalta considerație pentru Membrii din Consiliul de Administrație, care în 1942 m-au trimis la studii de specializare la Universitatea din Berlin și, mai apoi, în continuare, la Universitatea din Freiburg i.Br., în Germania.

Pe Domnul Mugur Isărescu l-am vizitat chiar a două sau a treia zi după ce fusese instalat ca Guvernator și i-am explicat ce mare răspundere a luat pe umeri, mai ales când l-am văzut așa de tânăr. M-am întreținut cu el într-o convorbire plăcută, cu referire la problemele ce trebuie rezolvate cum trebuie, în România după căderea regimului comunist.

Mai târziu, când a apărut cartea „Teoria și practica economică în epoca de tranziție și după" (1994), dacă îmi aduc eu bine aminte, i-am înmânat un exemplar și l-am rugat să-l citească cu mare atenție, iar dacă socoate că în unele puncte sunt greșit, atunci să maă corecteze, căci nu e vorba aici de chestiuni personale, ci de interesele și nevoile poporului românesc. După aceia, când am văzut pe ce drum merge, i-am scris din America, făcându-l atent că pe calea urmată nu se pot rezolva problemele corect și l-am invitat la un dialog deschis prin corespondență. Dar nu m-a onorat nici măcar cu un rând de confirmare la scrisorile trimise.

Acum am auzit, din ziare, că vrea să vândă aurul din Tezaurul de la BNR, așa, ca să mai poată face alte împrumuturi în străinătate, și prin pierderea aurului să stranguleze orice încercare de stabilizare în viitor, o operație cu adevărat diabolică și anti-națională, având în vedere mișcarea internațională pentru „Marea Transformare" negativă.

Dintre toți oficialii la nivelul cel mai înalt, Guvernatorul Mugur Isărescu poartă răspunderea constituțională față de ce s-a întâmplat în economia românească după 1990. Pe Consilierul lui Prim, D-l Daniel Dăianu, ca urmare a unui telefon primit de la Domnul Prim-Ministru Petre Roman, care l-a recomandat drept un element excepțional, l-am primit în casă la noi, l-am onorat și i-am explicat la fel care sunt problemele economice și financiare din România - văzute la nivel național și internațional -, dar după ce a plecat din Boston nu a mai răspuns la nici o scrisoare/

Am aflat ulterior că D-l Dăianu a devenit Prim Consilier la Banca Națională și cu doctoratul proaspăt din USA, foarte probabil că el a fost acela care l-a convins pe noul Guvernator să utilizeze dobânzi de 100%, de 200% și, dacă nu mă înșel, de 300% în lupta cu inflația, operație prin care - voit sau nevoit - s-a creat blocajul financiar și s-a stopat orice formare de capital real prin economisiri voluntare ale poporului, o depresiune economică din care România nu s-a mai refăcut nici până în ziua de azi.

Un al treilea personaj important și expert economic, care a fost Prim Ministru în vremea experimentului cu dobânzi exorbitante, este Domnul Theodor Stolojan. După eșecul experimentului a fost angajat de Banca Mondială, unde sigur a avut bune relații și era bine apreciat.

În timpul când era Prim Ministru și mă găseam în țară am trimis D-lui Stolojan un Memo lung explicând la fel cum văd eu problemele prin prisma unui sistem de echilibru general stabil în toate ramurile economiei naționale și de ce politica economică a Guvernului după 1990 e greșită. M-am așteptat ca Domnul Prim Ministru mă va chema la ordine să documentez de ce consider politica Guvernului greșită. Dar, D-lui Prim-Ministru nici că i-a păsat să confirme măcar primirea Memorandului trimis ca scrisoare recomandată. Mai pe urmă a plecat la Banca Mondială, iar poporul a rămas să sufere consecințele deciziilor eronate luate de Guvern în timpul când Domnia Sa fusese Prim Ministru.

După ce Domnul Stolojan și-a împlinit misiunea la Banca Mondială în luna Octombrie 1998, s-a întors în țară, iar sfatul lui înțelept a fost: „SĂ VINDEM TOATE BUNURILE STATULUI PENTRU A ASIGURA CREȘTEREA ECONOMICĂ” (Vezi: UNIVERSUL din 30 Octombrie 1998). Mai întâi, aceste bunuri aparțin legitim și de drept poporului, care prin munca forțată, sub regimul comunist, au fost confiscate și trebuiau returnate cum s-a prevăzut în Planul de PRIVATIZARE. De ce? Cum? și Pentru Cine?, alcătuit de Dr. Constantin Cojocaru (1990). Planul acesta a fost pus la o parte de experții români, probabil alarmați de experții străini de la Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială, care aveau altceva pregătit pentru România.

Criza prin care trece România, de la 1990 încoace, este generală, adică cuprinde toate domeniile de activitate esențială care se aflau în dezechilibru organic: sistemul economic, monetar, bancar, financiar, bugetul Statului, burse, cursul de schimb, balanța comercială și de plăti internaționale și, nu mai puțin important, distribuția venitului național. La o criză generală, logic, se cere o reformă tot generală.

Este aproape de necrezut (ca să omit termenul „ridicol") ca un expert economic de talia Domnului Stolojan, cu experiență și de la Banca Mondială, să declare public o soluție așa de simplistă și incorectă:

„Primele măsuri care se impun pentru ieșirea României din criză ar trebui să vizeze vânzarea tuturor bunurilor Statului, pentru ca acestea să fie introduse în circuitul economic de către proprietarii privați, precum și instituirea unui control strict al bugetului și al banilor din economie.” (UNIVERSUL, din 30 Oct. 1998)

Ca o informație suplimentară, Domnul Stolojan, ca și Guvernatorul Isărescu și Consilierul Prim Dăianu, sunt membri fondatori la „Societatea Română de Economie" (1992). Și dacă toți membrii din această Societate gândesc la fel, atunci este clar de ce economia romanească este acolo unde se află în 1999.

Pe de altă parte, se vede tot clar și necesitatea de a se prezenta și difuza o analiză critic-obiectivă a teoriei și practicii economice moștenite de la Keynes citire, fără de care nu se pot îndrepta condițiile economice și sociale, inclusiv cele politice din România.

În orice caz, o depoziție în fața Curții Supreme de Justiție din partea acestor trei oficiali de rang mare ar putea lămuri mai departe de ce nu s-au rezolvat cum trebuie și la timp problemele economice și financiare în România, între 1990-1999.

4. Teoria economică și socială a lui Keynes are două fețe: e un paradox periculos și dăunător la economia românească

Pe termen scurt, se poate spune fără nici o îndoială că apariția lui Keynes, ca om de știință, și recomandarea unei politici de intervenție activă a guvernului, în cazul unei crize economice sau financiare, este de preferat, comparat cu starea de spirit dominantă la 1929, când a început criza mondială. Era timpul când filosofia cunoscută sub dictonul francez „laissez-faire, laissez passer" și care, fie zis în treacăt, de multă vreme în secolul al 19-lea era interpretată greșit în forma ei originală din școala franceză a lui Francois Quesnay din secolul al 18-lea, domină gândirea economică.

Credința curentului liberal conservativ, în formula simplistă a lui „laissez-faire, laissez-passer", era falsă atunci tot așa cum astăzi e falsă și credința oarbă a experților Keynesieni, ca piață liberă capitalistă asociată cu politica monetară și fiscală la nivel macro, rezolvă cel mai bine orice problema economică înăuntru ca și în afara unei țări. Credința experților Keynesieni de azi e falsă fiindcă, dacă nu se împlinesc toate condițiile de echilibru general stabil, atunci „piața capitalistă zisă liberă" devine „sălbatică și cotropitoare" și nu mai poate rezolva cum trebuie problemele date. În plus, le încurcă și mai rău producând confuzie și deci duce automat la decizii eronate, atât din partea producătorilor, cât și al consumatorilor. Și acest lucru, pentru cei care vor să vadă și au pregătire economică, este evident urmărind economia românească de la 1990 încoace.

Nu e nimic rău, ci e un bine, dacă guvernul, în cazul unei crize, nu numai economică, dar de orice natură, intervine repede și încearcă să rezolve criza, chiar dacă nu complet, dar cel puțin să amelioreze efectele dăunătoare imediate, până ce se găsește soluția cea bună.

Cu totul altfel se derulează lucrurile cu aplicarea teoriei lui Keynes, pe termen lung. Aici, intervenția guvernului în spirit Keynesian, are o altă semnificație, este concepută nu ca o operație temporară de ajutor, ci ca un mecanism care nu rezolvă problemele cum trebuie și la timp, așa că, pe termen lung, se pregătește un regim economic și social colectivist sau comunitarist, cum se spune în America. Dar scopul final nu se menționează și așa se formează un paradox periculos prin care politica monetară și fiscală, la nivel macro, se oferă publicului ca fiind singura alternativă (ceea ce nu este adevărat!), care poate să aducă o viață mai bună cu un „social safety net". În realitate însă, pe termen lung, dezechilibrele cresc și se uzurpă orice sentiment de libertate și demnitate umană ca, până la urmă, un demagog să ajungă la putere și să spună sub forma de necesitate istorică: „Vă mai trebuie acum Democrație?". Acesta este pericolul cel mare derivat din credința oarbă că piețele capitaliste mixte (superficial numite „libere"), combinate cu politica monetară și fiscală, la nivel macro, ar putea vreodată să aducă prosperitate și progres social-economic real cu menținerea libertăților umane, a principiului de justiție socială de echitate în distribuția venitului național și stabilitate monetară și financiară. Acest pericol, sub forma unui paradox cu două fețe, paște nu numai România, dar toate țările lumii unde se aplică aceeași medicină economică de socialism deghizat în cojoc de oaie moartă. Este o parte din drama Umanității în vremurile noastre.

Să sperăm totuși că un Guvern Roman, printr-o politică sănătoasă de reformă, integrală, poate salva România, iar prin exemplul ei viu și Umanitatea, după exemplul simbolic a lui Berenger din piesa de teatru „Rinocerii" a lui Eugen Ionesco.

Urmează să vedem cum Keynes a construit „Paradoxul cel Mare", care formal ar părea că rezolvă problema economică a timpului nostru, dar, în fond, în realitate nu o rezolvă ci o amână sine die cu speranța că va fi rezolvată de „Marea Transformare" în viitor.

(1) Conceptul de monetă falsificat

În Tratatul lui de Moneta (1930), Capitolul I începe cu propoziția: „Moneta de cont (din contabilitate), adică aceea în care datorii și prețuri și puterea de cumpărare în general sunt exprimate, este conceptul primar al unei teorii a monetei.” (Vezi: Keynes, J.M., A Treatise on Money, Vol.1, the Pure Theory of Money, 1930, 1971, p. 3)

De 2.000 de ani și de când economia politică s-a format ca știință, în veacul al 18-lea, prin monetă s-a înțeles ceva „real", o cantitate fixă, constantă de aur sau argint (o marfă ca toate celelalte mărfuri schimbate pe piață, dar cu anumite calități cerute de această funcțiune), care nu se schimbă de la o zi la alta și care servește drept standard monetar pentru măsurarea tuturor valorilor.

Cu acest standard monetar real se rezolvă o problemă fundamentală în activitatea economică de fiecare zi și anume „calculul economic" la toate tranzacțiile, precis, obiectiv și fără a aduce prejudicii sau favoruri nelegitime între cumpărători și vânzători, între debitori și creditori.

Acum vine un singur economist, John Maynard Keynes, în secolul al 20-lea, care întoarce problema pe dos și formează un paradox. După el nu mai este nevoie de un standard monetar real, iar conceptul de monetă reală se schimbă într-un surogat nominal, artificial, sub numele de „monetă de cont", adică cifre goale într-un registru contabil sau tipărite pe un petic de hârtie (bancnote) sau înregistrate în contabilitatea unei bănci.

În fond este vorba de moneta de hârtie și de credit bancar monetizat, utilizat în vremea modernă, dar care însă iarăși și iarăși, în toate țările vizate, a dat faliment, adică nu s-a mai putut controla inflația. Ca să nu bată la ochi amintind eșecul din trecut, Keynes i-a pus un nume nou „moneta reprezentativă", iar câteva pagini mai departe i-a adăugat și numele de „managed currency", mai atrăgător științificește.

Exista aici o „fraudă", în numele științei, când Keynes declara că „moneta de cont… este conceptul primar al unei teorii a monetei”, când de 2.000 de ani conceptul primar al unei teorii a monetei a fost și este moneta de aur sau argint. Din nefericire profesiunea economică din generația de la 1930, buimăcită de Marea Depresiune, nu a ridicat vocea să protesteze în massă față de acest fals sau eroare de bază în știința economică și așa falsul s-a continuat până în ziua de azi. Asta nu înseamnă că scăpăm de obligația morală de a nu lăsa o eroare să treacă la generația următoare fără a fi corectată.

Să nu uităm că banul real, acoperit 100%, reprezintă parametrul natural, constanta lui Walras, care împreună cu forța competiției asigură funcționarea normală a unei societăți și economii libere, juste și stabile. Dacă se falsifică banul, atunci se falsifică automat și prețurile, veniturile și deciziile economice zilnice, așa că rezultatul final nu poate să fie altceva decât confuzie și dezechilibru general de un grad mai înalt, cum este cazul cu România din 1999 sau un grad mai scăzut, dar totuși dezechilibru, cum se vede din Uniunea Europeană de curând stabilită pe calapoade capitaliste, mai exact Keynesiene, USA și alte țări unde se aplică teoria monetară a lui Keynes.

Iar economiștii mari din Apus, inclusiv Nobel Laureați, se fac că nu văd, că nu aud și nu înțeleg suferințele celor mulți care plătesc un tribut greu ca rezultat al aceleiași teorii în practică. Tributul este fenomenul de „economisire forțată" care se impune pe spatele celor mulți, fără milă și fără o „despăgubire prealabilă", cum se prevede, spre exemplu, în Art. 41 (3) din Constituția României.

(2) Moneta de aur defăimată în Keynes

Sunt câteva lucruri pe care Keynes nu le poate suferi, ca om de știință. Unul dintre aceste obiecte este moneda de aur pe care nici Karl Marx nu a îndrăznit să o repudieze. Din contră, în Capitolul I, II și III din CAPITAL, vol. 1 Marx, Nr. 1 ca om de știință în tinerețe, aproape un deceniu înaintea lui Walras, a analizat funcțiunile de bază ale monedei de aur sau argint cel mai bine decât toți economiștii înainte și după el. Într-adevăr, din analiza lui Marx Nr. 1, nu se poate determina valoarea obiectivă a unei mărfi oarecare decât dacă se acceptă ca premisă moneta de aur sau argint ca unicul standard monetar de măsurat valorile economice, standard care a rezistat peste 2000 de ani, fiindcă are ceva în comun cu toate celelalte mărfuri schimbate pe piață, adică un proces economic anticipat de aceeași valoare.

Marxiștii de astăzi și prietenii lor Keynesieni nu vor să audă și nici să vadă ceea ce a scris Marx Nr. 1 care, evident, după Capitolul III, a devenit bătrânul Marx Nr. 2, ideologul politic, revoluționar fără nici o calificare. Fără nici o bază științifică, ei urmează orbește pe Lord Keynes, care în visul lui de a vedea socialismul peste tot în lume și clarvăzător că moneda de aur sau argint nu poate fi manipulată după voie de experți sau guvernanți de stânga, a tunat și fulgerat în spiritul lui Freud împotriva aurului. Utilizând invectiva „auri sacra fames" (foamea sfântă de aur) a mers până acolo să susțină că aurul ar fi fost, după el, cauza care produce crize, inclusiv Marea Depresiune de la 1930.

Cu tot respectul față de memoria lui Keynes, ca om de știință, azi considerat cel mai mare economist din veacul al 20-lea, nu prin adevăr științific indiscutabil, ci mai mult prin influența ce a avut-o și o are încă asupra experților (deși nu fără limite, când ceva nu este adevărat), atitudinea lui în problema aurului ca monedă este total falsă și de ordin ideologic-politic. Moneta de aur nu poate fi manipulată de politicieni cu avizul experților și este contrarie la realizarea unui regim comunitar sau socialism deghizat. Acesta este adevărul cel fără îndoială.

Moneta de aur sau argint rezolvă cel mai bine și mai drept (din punct de vedere juridic) problema fundamentală de calcul economic, precis, just și stabil, cerut în fiecare zi de activitatea economică și financiară într-o economie națională.

Fie repetat, moneta de aur sau argint reprezintă un parametru natural, o constantă, care în cooperare automată cu un sistem de piețe libere, unde domină competiția pură, asigură echitatea și stabilitatea prețurilor, înlăuntru, ca și în afară (cursul de schimb).

Fără nici o exagerare, moneta de aur sau argint reprezintă, cum se spune în limba populară, „cheia și lacătul" în realizarea unui „miracol economic" prin noi înșine, în România ca și în orice altă țară de pe glob, dacă nu se amestecă experții străini de la Fondul Monetar Internațional sau Banca Mondială.

Pentru aceste motive, în Planul de Stabilizare Economică, Monetară, Financiară, Socială și Politică din 1990, cu mici revizuiri în 1992 și 1993, am pus la centru reforma monetară, cu un perimetru natural de argint, ca fiind mai aproape de sufletul poporului român. Ce senzație extraordinară - mă gândeam eu! - va fi când un țăran de la sat, sau un lucrător de la oraș, va vedea în mana lui - nu o fițuică cu promisiuni goale pe hârtie! - ci o monedă de argint strălucitoare. Eram sigur, cum sunt și azi sigur, că în asemenea condiții, cetățeanul va lucra cinstit și cu voie bună cât mai mult posibil, evident pentru binele lui întâi, dar simultan ca o mână nevăzută, blagoslovită și pentru binele țării și a neamului întreg. (Vezi: Teoria și practica economică în epoca de tranziție și după 1994, pp. 38-45)

(3) Conceptul de „economisire privată" falsificat

Pentru toți economiștii dînaintea lui, în special cei de gândire clasică, fenomenul natural care există practic în fiecare ființă umană - și anume „economisirea" - era considerat un element esențial, de bază, o virtute umană a lui homo sapiens în economia națională. Și pe drept cuvânt, pentru două motive: (a) unul este de natură pur personală, pentru a îngriji de el însuși, ca și pentru familie - ca să ai ceva pus de-o parte pentru zile negre, șomaj sau bătrânețe - și, nu mai puțin important, contribuie la independența economică și libertatea individului, iar altul (b) participă la o funcție socială, adică formare de capital real care, investiț în economie, direct sau indirect prin bănci și alte instituții financiare, aduce o creștere a productivității, un progres real pentru societatea umană.

Nu tot așa stau lucrurile în gândirea economică a lui Keynes. Aici economiile private sunt considerate ca un element negativ, un dezechilibru destructiv în economie și anume - după el - pentru că nu încurajează „consumul”, adică „cererea” de bunuri și servicii pe care el le consideră factorul de bază și decisiv în economie.

Cu această teză, Keynes a întors pe dos nu numai știința economică clasică, dar și psihologia normală a individului din categoria lui homo sapiens. Este un adevărat paradox distructiv în economie. Ca să explice acest paradox, Keynes construiește mintal o parabolă pe care o numește „parabola bananei". Exista o insulă locuită unde creșteau numai banane. Lumea era fericită fiindcă trăiau într-un regim în echilibru, unde economiile erau egale cu investițiile.

Un partid politic induce lumea la o campanie: să se ridice economiile private sub forma de banane, care erau depuse în niște magazii naționale. Cu cât creșteau economiile private - gândea Keynes -, cu atât scădea fondul de banane destinat pentru consum. Până la urmă, lumea a început să moară de foame, pe câtă vreme înainte de campania amintită erau fericiți.

Cum consumul scade - factorul decisiv în economie, după Keynes -, apoi și producția se va micșora, și de aici șomaj involuntar în massă. În concluzie - după el - parabola bananei justifică teza că economisirile private pot deveni un viciu social.

Dar dacă lumea, în regimul capitalist, ar urma sfatul lui să nu mai economisească, ci să cheltuiască întreg venitul curent, atunci cum se rezolvă problema de formare de capital real? Să se intensifice procesul de „economisire forțată", adică o pauperizare mai lărgită decât este, sau să se preia problema de formare de capital și investiții de către Stat, într-un regim nou comunitarist? Cititorul singur poate să decidă.

(4) Clasa de mijloc este atacată direct de Keynes

Keynes, în continuare, nu putea suferi clasa socială pe care el a identificat-o drept aceia a „rentierilor", adică a celor cetățeni care au lucrat din greu o viață întreagă, au economisit și investiț economiile, iar acum, la bătrânețe, trăiesc din rentele acumulate din investiții anterioare.

Acum se ridică întrebarea: Cine sunt acești rentieri? Fără îndoială, clasa rentierilor menționată de Keynes reprezintă „clasa de mijloc" în agricultură, industrie, meserii și comerț.

Dacă se distruge clasa de mijloc, cum a făcut Stalin în Rusia Sovietică, sau s-a forțat în regimul comunist sub Ceaușescu, sau se împiedecă acum dezvoltarea unei clase de mijloc sănătoase, între 1990-1999, prin aplicarea politicii monetare și fiscale la nivel macro, asociată cu procesul de „economisire forțată", atunci ce mai rămâne din societatea modernă cu libertăți umane cucerite cu atâtea sacrificii?

Nu există o explicare mai plauzibilă pentru această atitudine negativă a lui Keynes față de rentieri (recte clasa de mijloc), contra economiilor private personale și contra monedei de aur, decât un element Freudian în gândirea lui, adică o credință bine camuflată într-o societate și economie socialistă sau comunitaristă a viitorului, cum se conturează acum la nivel global, prin mișcarea pentru „Marea Transformare" în aceeași direcție.

Pe de altă parte, dacă lucrurile acestea ar fi explicate sincer, fără nici o părtinire, adică în termeni de analiză științifică pură, lăsând la o parte interese de partide politice manipulate de experți străini, în cooperare cu experți indigeni, atunci nu numai poporul român și națiunile învecinate, care au suferit destul într-un regim socialist, deghizat sub firmă falsă de „democrație populară", dar o bună parte, dacă nu toate, din noroadele pământului, ar respinge categoric orice regim de socialism deghizat sub o firmă nouă comunitaristă.

Cu alte cuvinte, Keynes nu suferea „clasa de mijloc” pentru că știa foarte bine că o clasă de mijloc puternică era o barieră greu de trecut pentru a ajunge la un regim colectivist sau comunitar, visat de el.

5. Politica monetară și fiscală la nivel macro recomandată de Keynes, bazată pe o teorie discutabilă, este și ea falsă

Politica monetară și fiscală, la nivel macro, recomandată de Keynes și apărată de urmașii săi, atât cât pot, și la orice ocazie, și pe orice cale legitimă și ilegitima, fiind bazată pe o teorie discutabilă, la fel este falsă. Acest lucru e clar căci, dacă o teorie este disputabilă în analiză - cum am arătat în capitolul anterior -, atunci, fără discuție, trebuie să fie falsă și în practică, cum se va vedea mai departe.

Într-adevăr, când experții de la Fondul Monetar Internațional, sau Banca Mondială, în cazul unei inflații recomandă ca Banca Națională, de acord cu Ministerul de Finanțe, să ridice dobânda oficială - fără nici o exagerare - nu știu ce fac, fiindcă nu spun cât de mult, sau cat de curând, să ridice dobânda. Ei pleacă și lasă pe experții indigeni să rezolve greutățile legate de asemenea dispoziții.

În România, ca și în alte țări foste socialiste, Banca Națională, de acord cu Ministerul de Finanțe, a ridicat dobânda, care a ajuns până la 100%, la 200% și chiar aproape de, dacă nu egal, cu 300%. Dar inflația nu s-a stopat și nici relansarea economică nu a avut loc. În schimb, s-a creat o calamitate socială, o adevărată crimă națională pentru că, în afară de creșterea șomajului, a izbucnit un alt pericol social, cu care România a luptat mai mulți ani, fără nici un succes până în ziua de azi: Blocajul Financiar (scris cu litera mare).

Când dobânda a trecut de 100% și rămâne mai mult timp, se distruge formarea de capital real și investiții productive, se ridică șomajul și scad veniturile publice. Într-un cuvânt, așa s-a distrus întreaga economie românească, fără nici o șansă de recuperare, dacă se continuă cu politica monetară și fiscală la nivel macro, așa de lăudată de experții străini, și nu mai puțin de experții indigeni oficiali.

Toată răspunderea morală și materială pentru această stare de lucruri, atât sub Guvernarea Iliescu, cât și sub Guvernarea Constantinescu, se află la Banca Națională, Ministerul de Finanțe și, nu mai puțin, la Oficiul Primului Ministru la timpul respectiv și experții indigeni oficiali consultați.

Într-o singură propoziție, politica monetară și fiscală la nivel macro și care a fost aplicată în România, între 1990-1999, a fost și este falsă. Mai rămâne să explicăm mai departe științificește cauza primară a acestui rău economic, financiar și social din această perioadă tristă din istoria mai recentă a poporului român.

6. O lupta pierdută cu principiul imposibilităților în practică

Enigma economică a secolului al 20-lea este și rămâne întrebarea: De ce doctrina macro-economică a lui Keynes nu a avut succes pe termen lung, adică nu numai că nu a împlinit cele promise de teoria cu „full employment" (eradicarea șomajului), dar, în plus, s-au creat alte probleme noi și complicațe, cum este nașterea de deficite bugetare cronice și creșterea continuă a datoriei publice interne și externe?

Cu alte cuvinte, s-a născut un conflict între „Teorie" și „Practică", similar cu acel de la 1930, între teoria clasică și realitățile timpului, numai că, de data asta, conflictul se află între teoria zisă modernă a lui Keynes și realitățile economice, financiare și sociale de la 1990 și până astăzi.

Răspunsul la întrebarea lungă și complicață, dar și la conflictul dintre teoria lui Keynes și realitățile timpului nostru, se află în PRINCIPIUL IMPOSIBILITĂȚILOR ÎN PRACTICĂ, care spune:

Într-o economie mixtă (ca cea capitalistă), compusă din elemente și forțe de echilibru și dezechilibru, ca și în una socialistă (comunitaristă sau fascistă), și unde circulă în stil mare moneta de hârtie și de credit bancar monetizat (bănci private sau de Stat), sau moneda reprezentativă, cum ii spune Keynes, nu există nici o metodă sau formulă matematică prin care să se calculeze și implementeze instituțional, în orice moment, circulația monetară consistentă cu:

stabilitatea prețurilor libere (sau ascunse prin edicte guvernamentale sau planuri economice cincinale), unde să nu fie nici inflație și nici deflație (deschise sau ascunse de guvern), ci numai fluctuații naturale, simple și finite, sub forma de ajustare automată prin sistem;
„full employment", adică utilizarea la optimum a resurselor umane și naturale;
un buget public balansat, adică în echilibru, la nivel local, regional și național;
o balanță comercială și de plăți internațională, tot așa, fără deficite sau surplusuri cumulative care creează probleme; și
o distribuție echitabilă din principiu a venitului național și una de egalitate în acele straturi sociale, unde egalitatea e cerută de anumite condiții specifice.

Întrebarea următoare este: ce rațiuni de ordin practic confirmă existența Principiului Imposibilităților?

Răspunsul de ordin analitic se află într-o singură propoziție: Banul de hârtie și de credit bancar monetizat - indiferent de sistemul social - are în circulație o instabilitate inerentă care nu se poate corecta prin nici o politică rațională.

Geniul lui Keynes știa despre aceasta infirmitate monetară, dar nu a luat-o în serios, pe motiv că sfatul bun („good judgment"), dat de experți cu pregătire profesională, poate rezolva problema în cauză, adică instabilitatea inerentă.

Din nefericire, sfatul bun dat de experți în condiții de dezechilibru, nu are nici o valoare, nu poate ajuta la problema dată, deși experții insistă că pot, dând sfaturi greșite, fără nici o bază științifică, și fiind bine plătiți în dolari Americani luați cu împrumut.

Mai este asta dreptate socială împărtășită de experții străini? Aici se ridică o problemă de moralitate în știință, adică experții vând ceea ce nu au, și la un preț ridicat! În fond, e vorba de o speculație pură că, „dacă toți agenții economici ar face decizii așa cum gândesc ei, și dacă massa mare a consumatorilor ar urma pe aceeași linie, iar publicul, în general, ar avea suficientă răbdare, atunci, cu trecerea timpului, problemele s-ar rezolva de la sine!” Dar asemenea sfaturi, compuse din „iluzii", ca să nu zic vorbe goale (în engleză: „wishful thinking”), nu aparțin de domeniul științei.

Neputința experților străini se află în următoarele două probleme de ordin practic, asociate cu Principiul Imposibilităților:

În primul rand, nu există nici un instrument obiectiv sau standard de încredere cu care să se determine timpul exact (ziua și ora) când o anumită politică monetară, instituită de Banca Națională, sau o anumită măsură fiscală, recomandată de Ministerul de Finanțe, trebuie să între în acțiune și pentru cât timp ca să se rezolve problema în cauză (inflație, șomaj etc.), complet și fără a crea alte probleme, imediat sau în viitorul apropiat.

În practica utilizată astăzi (adică de la 1990-1999), totul se desfășoară nu pe baza unui principiu științific, formulat clar, ci, cum se spune în popor, „pe ghicite".

De aci, rezultatul final în viața practică este ca „timpul ales" sau e prea devreme, sau e prea târziu decât ar trebui să fie, și atunci, în amândouă cazurile, se produce confuzie și speranțe spulberate. Într-un cuvânt, problema în cauză nu se rezolvă complet, ci, mai mult, se amână și devine și mai complicată în viitor.

Așa s-a întâmplat exact și în România după 1990. Dar, problema nu s-a terminat.
În al doilea rând, care e și mai complicat: Nu există nici un instrument obiectiv sau standard de încredere, cu care să se măsoare proporția exactă în care o politică monetară sau fiscală, la un moment dat, trebuie să se aplice.

Este ușor de spus - cum fac experții, discipoli a lui Keynes - că, dacă lumea se plânge de inflație, atunci banca centrală, adică Banca Națională a României, trebuie să ridice dobânda oficială, așa ca agenții comerciali sau cetățenii de rând să nu mai ceară de la bănci așa de mult credit, fără a ști sau pricepe că acest credit este monetizat și mărește circulația monetară. Lumea crede că banca are fondurile respective, dar banca nu le are. Banca însă are acces la Banca Națională, iar creditul privat monetized se poate converti în credit public monetizat, adică bancnote tipărite de BNR. Dar asta este o altă problemă tehnică de cum lucrează aparatul bancar.

Cum am menționat mai sus, este ușor de spus că dobânda oficială trebuie să fie ridicată. Dar, în practică, în viața reală de fiecare zi, problema care se pune mai departe este să se decidă de conducerea Băncii Naționale: în ce proporție, cu cât exact să se ridice dobânda oficială 1/2%, 1%, 2%, 50%… 100%… 200% sau 300%, așa încât problema în cauză (inflația) să se rezolve complet și fără a produce alte complicații?

În practica de azi și cu începere de la 1990, această decizie la BNR se face tot „pe ghicite". În final decizia e falsă pentru că, de obicei, legea hazardului decide, adică proporția sau e prea mică, sau e prea mare, și deci problema nu se rezolvă, ci se amână și devine și mai complicată în viitor.

Este exact ce s-a întâmplat și la Banca Națională a României între 1990-1999.

Cine, din toată armata de experți străini de la Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială sau Banca Centrală a Europei de la Frankfurt a.M. sau, evident, inclusiv experții români oficiali, care au servit Guvernarea Iliescu și Guvernarea Constantinescu, are curajul, sau poate să rezolve aceste două probleme legate una de alta organic, atâta vreme cât se menține un sistem monetar bazat pe moneta de hârtie și de credit bancar monetizat, adică fără ezitare și întâi din principiu și apoi în practică?

Nu se admite scuza: „Să vedem ce spune computerul"; căci atunci el, ca expert în care lumea crede ca are lumina adevărului științific, nu are nimic în sac, cum se spune în popor „mâța nu este în sac", și nici în afară! În acest caz expertul, prin referire la computere, se eschivează de la obligațiunea morală de a spune „nu știu" sau „nu pot". Pe de altă parte, peste 20 milioane de români nevinovați suferă consecințele negative prin aplicarea „pe ghicite", falsă, a politicii monetare și fiscale la nivel macro. Este ceva scandalos, o adevărată „fraudă socială" care se experimentează pe spinarea poporului român de la 1990 încoace și nimeni nu spune nimic!

Până ce cele două probleme de bază „a timpului exact" și a „proporției exacte" nu se rezolvă științificește - atât în analiză, cât și în practică - exact și fără nici o îndoială, politica monetară și fiscală la nivel macro, în România, sau în orice altă țară din lume sub condiții asemănătoare, este condamnată la un eșec, și anume în cursul unei lupte pierdute anticipat cu Principiul Imposibilităților în Practică.

7. Keynes versus Walras (Rugină) în silogisme

O altă latură de cercetare care duce la aceleași rezultate, și anume că doctrina lui Keynes, ca și aceea a lui Marx, nu poate ajuta România să iasă afară din groapa în care a căzut din cauza sfatului greșit dat de experții străini, în colaborare cu experții români oficiali, între 1990-1999. Pe Marx îl lăsăm în afară fiindcă nu-l mai vrea nimeni.

Doctrina lui Keynes se poate exprima în practică prin logica Hegeliană pură, după cum urmează:

Silogism

Teza: Un dezechilibru oarecare în economie - inflație, șomaj, deficit în buget sau balanța de plăți internaționale

Anti-Teza: Soluții utilizate tot de natură dezechilibristă - ridicarea sau scăderea excesivă a dobânzilor; crearea de locuri de muncă prin deficit bugetar; reducerea bruscă a cheltuielilor din buget; împrumuturi (credite) din străinătate etc.

Sinteza: un alt dezechilibru ulterior și mai complicat decât cel initial.

Pe de altă parte, după metoda utilizată cu politica monetară și fiscală la nivel macro, exprimată în silogismul de mai sus, nu se înlătură cauza sau cauzele care au provocat dezechilibrul inițial, ci se aplică tehnica nouă a lui Keynes, și anume raționamentul logic în revers, adică o politică de „efect-contra-efect".

De aici, în mod automat, dezechilibrele vor reapare și iarăși și iarăși va fi nevoie să se aplice soluții de dezechilibru, așa încât, intervenția activă a guvernului sau a Băncii Naționale se perpetuează până ce lumea, fiind obosită de atâtea necazuri, se va supune la un demagog care le spune: Mai vreți acum democrație?

Este o pedeapsă că nu am urmat calea cea dreaptă sau, cum a spus un filozof englez Edmund Burke: „Singurul lucru necesar pentru ca RĂUL să învingă în lume este ca oamenii de bine să nu facă nimic", să stea de-o parte și să observe cum se macină și partea sănătoasă din societate.

Este o pedeapsă asemănătoare cu „Butoiul Danaidelor", din literatura greacă antică, fetele care erau pedepsite să aducă mereu apă la un butoi, care era spart la fund, iar ele trebuiau să-l umple. Săracele Danaide, în mod simbolic, se luptau cu Principiul Imposibilităților în Practică, fără să știe cauza, așa cum și poporul român se luptă cu atâtea neajunsuri și mizerii, și nu știe cauza.

Deci, și din punct de vedere logic, ajungem la aceeași concluzie de mai înainte, adică aplicarea politicii monetare și fiscale la nivel macro este pur și simplu falsă.

Ca să nu dăm impresia de critic negativ pe toată linia, deși noi socotim că e vorba de criticism pozitiv, necesar, vom întrebuința aceieași logică Hegeliană pentru a demonstra experților străini, ca și experților români, că există o alternativă la teza lui Keynes, și anume aceia a Lui Leon Walras, îmbunătățită și completată de acest autor, în cursul unor cercetări științifice, timp de jumătate de secol (1947-1997). (Vezi: PROLEGOMENA etc. 1998 Cap. 2 și 3)

Este vorba de un regim social-economic bazat pe condiții de echilibru general stabil, care e posibil de realizat în România, ca și în orice altă țară din lume. Iată cum arată, exprimată prin Logica Hegel:

Silogism

Teza: Un dezechilibru oarecare în economie - inflație, șomaj, deficit în buget sau balanța de plăți internaționale

Anti-Teza: Soluții utilizate de echilibru stabil, care înlătură imediat cauzele care au produs dezechilibrul și pune economia națională pe picioare sănătoase, în acord cu Legea de Echilibru General a lui Walras îmbunătățită și completată de acest autor, fiindcă nu există, și nici nu poate exista ceva mai bun decât un echilibru general în toate domeniile, atât cât este omenește posibil, până la limita de 99% plus.

Sinteza: Un sistem de echilibru general stabil în plină funcționare cu utilizarea resurselor umane și naturale disponibile la optimum Paretian, adică „full employment", productivitatea maximă, standardul de viață cel mai ridicat posibil, și nivelul cel mai scăzut de impozite și taxe, fiindcă economia funcționează normal, fără proptele de la Stat.

8. A fost Keynes un economist socialist?

Ca să nu mai existe nici o îndoială că visul lui Keynes a fost într-adevăr să vadă un regim socialist în lume, pe cale democratică, adică treptat, treptat și fără o revoluție Marxistă violentă, redăm mai departe vocea lui exprimată în „Teoria Generală" (1936,1973)

„Guvernul trebuie să exercite influență asupra propensiunii de consum (a populației), parțial prin schema de impozare (politica fiscală), parțial prin fixarea-ratei dobânzilor (politica monetară) și parțial, poate, și în alte feluri.

Mai departe nu pare verosimil ca prin politica bancară asupra ratei dobânzilor va fi suficient ca să se determine o rată optimă de investiții. Ca atare, eu concep că o cât mai completă socializare a investițiilor se va dovedi ca singurul mijloc pentru a asigura cu aproximație nivelul de „full employment" (adică fără șomaj, adăugăm noi, pentru mai multă precizie în românește); sigur că asta nu exclude orice fel de compromisuri sau aranjamente prin care autoritatea publică va coopera cu inițiativa privată.”

Keynes, omul de știință, nu uită și de judecata istorică când scrie în continuare:

„Nici o altă supoziție nu se avansează aici despre 'Socialism de Stat', care ar îmbrățișa cel mai mult din viața economică a unei comunități. Nu este vorba de proprietatea instrumentelor de producție, ca punct important pentru Guvern. Dacă Statul are puterea să determine în agregat cantitatea de resurse devotată la creșterea de instrumente de producție, cum și rata de îndemnizare (profit), la cei care posedă instrumentele, aceasta și nimic mai mult nu e necesar.

Mai mult decât atât, măsurile necesare pentru socialism pot fi introduse gradual și fără a se produce o ruptură imediată în tradițiile generale ale societății umane.” (p. 378)

Fără nici un alt comentariu, las pe cititor să decidă dacă textul de mai sus confirmă sau nu concluzia că visul lui Keynes a fost să vadă o societate și economie socialistă în lume pe cale democratică.

Sigur că experții străini sau indigeni de astăzi pot să răspundă că ei nu contestă cele spuse de Keynes, redate mai sus, care sunt visuri. Ei pretind ca se ocupă numai de probleme factuale (empirice), care pot fi rezolvate prin politica monetară și fiscală, supraveghere și controale la nivel macro. Și cu asta se încheie argumentul, cred ei! Dar principiul imposibilităților în practică le stă împotrivă: în față, în coaste și în spate. Dar cine poate să-i tragă la răspundere pentru că nu spun adevărul științific, când cei de la guvernare ascultă și le place sfatul lor, care înseamnă putere politică? Răspunsul: Numai o justiție independentă și nimic altceva.

În căutarea unei sinteze unice ca soluție la argumentul dintre gândirea clasică și gândirea modernă

Gândirea clasică în economie, de la Leon Walras și mergând înapoi până la pionierii Adam Smith și Francois Quesnay, a studiat problemele în cadrul unui sistem, sau cum spunem noi astăzi în știință „model", de condiții ideale de echilibru stabil, moștenit din științele fizice mai exact, de la geniul Sir Isaac Newton (1642-1727). Walras a fost acela care a adăugat legea naturală de echilibru în economie, similară cu legea universală de gravitație a lui Newton. Dar mai lipseau unele părți pe care acest autor le-a completat. (Vezi: Rugină, A. PROLEGOMENA etc. 1998)

Au fost două părți slabe în gândirea clasica, părți care nu au afectat adevărurile câștigate de clasici în analiza (teorie pură), atât cât puteau ei merge în vremea lor. Iată cele două părți slabe:

Una se referă la partea practică în economie, adică nu ne-au spus exact cum să procedăm în realizarea acestor condiții ideale și cum să le menținem dinamic - cum se spune în limba științifică - adică cu trecerea timpului. Numai ne-a descris cum acele condiții arată și deci lumina economică adevărată sau ghidul care să ne conducă în direcția cea bună, clasicii ni l-au lăsat drept moștenire, ca să putem merge mai departe cu progresul real, atât în analiză, cât și in practică,
În al doilea rând, clasicii nu au studiat cu aceeași diligență condițiile de dezechilibru care existau deja în sistemul economic preluat de la regimul mercantilist ce a existat înaintea lor.

Ca atare, nu au prevăzut necesitatea de o reformă integrală pentru trecerea de la mercantilism la liberalism, cum s-a procedat în cursul veacului al 19-lea.

Contribuția originală a acestui autor este în corectarea acestor două slăbiciuni, și deci perfectarea și completarea gândirii clasice, care singură apară UMANITATEA și prin ea și neamul românesc, care în vasta majoritate - dacă lucrurile s-ar explica clar și simplu - doresc, cum am putut să constat în cursul călătoriilor mele în țară, din tot sufletul o ordine social-economică bazată pe Libertate, Justiție Socială de Echitate și Stabilitate monetară și financiară, adică un sistem de echilibru general stabil, lăsat moștenire, mai precis de la Walras și completat de acest autor.

Așa cum s-a făcut o greșeală prin trecerea de la mercantilism la liberalism, în veacul al 19-lea, aceeași greșeală s-a repetat din cauza sfatului fals dat de experții străini în ROMÂNIA, după 1990, când s-a trecut de la socialism la economia de piață mixtă (plină de probleme) din capitalism. A lipsit și lipsește o reformă integrală, bazată pe condiții de echilibru general stabil.

Am explicat aceste lucruri, până la detaliu, în cartea „Teoria și practica economică în epoca de tranziție și după", care a apărut la Editura Fundației România de Mâine (1994) numai în 2.000 de exemplare, care n-au mers prea departe de București, când se puteau vinde cel puțin un 1.000.000 de exemplare, care ar fi schimbat harta politică la alegerile din toamna lui 1996.

Cu tristețe mărturisesc aici public că această carte nu a avut ecoul cuvenit nici în profesiunea economică, în afară de câteva excepții, si nici în forurile de conducere la nivel înalt, unde se fac decizii finale. După 3 ani nu am reușit încă să văd o a doua ediție.

Forțe adverse, din umbră, au decis altfel parcă să se împlinească o zicală veche: „Nimeni nu se naște profet în țară lui!” Și totuși, adevărul științific pur și probleme nerezolvate nu dispar, cazul lui Galileo Galilei care tot așa, într-un argument științific a spus la cei puternici în vremea aceia: „E pur si muove!", adică pământul se mișcă în jurul Soarelui, iar nu invers, așa cum se credea atunci.

Amintind de poziția clară a lui Galileo Galilei (1564-1642), și acest autor mărturisește pentru judecata istorică: Cred în posibilitatea unui „miracol economic" în România (ca și alte țări), așa cum cred în puterea divină și în lumina soarelui, dar nu fără a se împlini riguros și sistematic toate condițiile de echilibru general stabil.

În condițiile de față, drumul către împlinirea acestui mare ideal nu poate fi deschis decât dacă mai întâi Curtea Supremă de Justiție din ROMÂNIA decide ca un caz de urgență națională să se respecte și să se aplice în spirit, ca și în litera legii, CONSTITUȚIA ROMÂNIEI din 1991.

Dar, ca să nu se facă o nedreptate, trebuie recunoscut că gândirea modernă în economie, care merge înapoi până la Thomas Robert Malthus (1766-1834), a văzut că ceva important nu era în ordine cu școala clasică, adică, mai exact, deși nu așa de clar identificate, cele două slăbiciuni menționate mai înainte: (1) partea practică și (2) studiul condițiilor de dezechilibru, amândouă producând un conflict între „teorie și practică".

Malthus a fost cel dintâi care, deși și el aparținea de școala clasică, a pus în discuție așa numita „lege a debușeelor", formulată de un alt economist mare francez, J.B. Say, care spune: „Oferta creează cererea”. Dacă așa, atunci oferta = cererea și nu trebuie să mai avem grijă căci echilibrul stabil se reglează de la sine. Malthus a ridicat vocea că nu e tocmai așa, căci el a observat cum pe piața liberă, din când în când, sunt stocuri de marfă care nu se pot vinde, nu există cerere efectivă. Acest argument nu s-a rezolvat niciodată complet, fiindcă are legatură cu legea de echilibru general stabil, formulată de Walras cu mult mai târziu.

Ceea ce este important aici se referă la conflictul dintre „teorie și practică", ridicat de Malthus, conflict care s-a cristalizat într-o mișcare puternică de dizidență față de școala clasică în tot veacul al 19-lea și reprezentată prin școala socialistă liberală în Franța, școala istorică veche și nouă în Germania, și școala instituționalistă din America. Școala dizidentă, anti-clasică, a ajuns la apogeu prin Revoluția Sovietică din 1918.

Marea Depresiune Economică de la 1930 l-a ridicat pe Keynes la suprafață pentru că el a venit cu o soluție nouă, fără a fi în competiție cu o altă soluție mai bună, soluție care se putea aplica imediat, în vreme ce gândirea clasică era pusă la carantină de anumite cercuri intelectuale critice care, în loc să re-examineze soluția clasică și să corecteze cele două slăbiciuni, s-au atașat de mișcarea inițiată de Keynes, cu adevărat o nouă revoluție, care a creat o nouă categorie socială de experți Keynesieni în economie care, împreună cu rămășițele Marxiste după căderea imperiului Sovietic, domină sfera internațională.

Am arătat destul mai înainte, în acest MEMO, ca și în alte locuri, că experții Keynesieni, ca și cei Marxisti, sunt învinși de propria lor metodă de cercetare și gândire, ce a adus pentru prima dată, la nivel global, o criză internațională a unui conflict nou între „teorie și practică", de data aceasta între doctrina lui Keynes și Marx, vis-a-vis realitățile economice, monetare, financiare și sociale din lumea întreagă, unde, națiune după națiune, suferă rigorile și mizeriile rezultate din sfaturi false date de experții străini în colaborare cu experți indigeni. Este un pericol mare, care paște nu numai neamul românesc, dar UMANITATEA întreagă.

Care este soluția pentru a scăpa din această capcană, ca să nu rămânem numai la stadiul de plângeri, văicareli și critici deșarte?

10. O lumină economică nouă: ecuația cunoștinței unificate care poate rezolva conflictul curent dintre „teorie și practică”

Albert Einstein a încercat să exprime relația energie-massă prin formula simplă E=mc², în spiritul teoriei lui de relativitate. Tot așa, însă mergând dincolo de relativitate, acest autor a conceput o formulă metodologică simplă pentru a lucra soluții practice la probleme, economice, financiare și sociale numită Ecuația Cunoștinței Unificate, după cum urmează: S=f(A,P).

Această formulă spune că soluția (S) la o problemă practica în economie, ca și în celelalte științe sociale, este o funcție matematică la două elemente esențiale: factorul „A", adică considerarea realităților actuale, existente, care, de fapt, sunt în dezechilibru (căci altfel nu există o problemă) și factorul „P", adică realități potențiale, sub cele mai bune condiții. Acestea din urmă nu pot să fie nimic altceva decât cerințele pentru poziția de echilibru general stabil, așa cum au fost formulate de Wairas, cu îmbunătățirile aduse de acest autor. Cu alte cuvinte, „P" reprezintă cele mai bune condiții posibile, unde problema nu mai există, a fost rezolvată.

Soluția „S", pe drept cuvânt, trebuie să arate mijloace practice (reforme de structură, politici și orice alte măsuri) pe care rațiunea practică (în sensul lui Kant) le concepe compatibile să miște, sau să conducă realitățile în stare de dezechilibru, cât mai repede și fără a produce alte complicații la stația finală „P", unde problema în cauză este rezolvată prin activarea măsurilor luate.

Ecuația reprezintă într-adevăr cunoștința unificată, deoarece factorii „S" și „A" oglindesc cunoștința empirică, adică obiectul de cercetare în școala modernă, pe câtă vreme factorul „P" reprezintă cunoștința analitică (teorie pură), adică obiectul de cercetare în școala clasică. Factorul „P" servește ca ghid obiectiv și de încredere, sau standard de orientare precisă, ca să se evite greșeli posibile în căutarea celei mai bune soluții la problema dată.

Exact ce spune Ecuația Cunoștinței Unificate, asta trebuia să facă Keynes între 1930 și 1936, când a scris cartea „Teoria Generală". Cu soluția aceasta el ar fi completat ceea ce lipsea în gândirea clasică și cu asta s-ar fi rezolvat cum trebuie Marea Depresiune de la 1930, fără nici un pericol să revină înapoi în cursul aceluiași secol, cum suntem amenințați acuma, în 1999.

În loc să îmbunătățească gândirea clasică și să asigure continuitate și progres în știință economică, Keynes, ca și Marx, a crezut că poate să răstoarne toată gândirea economică dînaintea lui. Și așa, împreună cu neofiții lui și urmașii care au fost pregătiți în același spirit, s-a format categoria socială nouă de experți naționali și internaționali, s-au așezat la lucru într-o campanie regretabilă de negare pe toate căile legitime și ilegitime, a moștenirii prețioase lăsată de școala clasică.

Astfel s-a creat „Argumentul cel Mare” al secolului al 20-lea, între gândirea modernă a relativității din științele fizice, strecurată și în știință economică prin Keynes, și gândirea clasică denigrată și părăsită la un caz-limită de echilibru și pe care Keynes o considera „producătoare de confuzie și dezastruoasă dacă încercam să o aplicăm la faptele de experiență.” (Keynes, J.M. , Teoria Generală, Cap. I, p. 3)

Asta, pe scurt, este istoria cum am ajuns acolo unde suntem în 1999: dominați de neliniște, confuzie și nesiguranța zilei de mâine, mai ales în România, dar și în restul lumii.

Lumina noua economică, prin Ecuația Cunoștinței Unificate, este concepută să pună capăt la „Argumentul cel Mare" printr-o sinteză unică între gândirea clasică și cea modernă, care nu mai apar în contradicție, cum socot experții străini, ci de-a dreptul complementare. După mai multă reflecție, un observator atent și cu pregătire profesională poate să deslușească repede că factorul „A" din ecuație reprezintă economia politică a lui Keynes și Marx, aici însă restrânse să împlinească numai funcțiunea lor proprie, specifică la identificarea aspectelor de dezechilibru în economia și societatea modernă.

Pe de altă parte, factorul „P" reprezintă economia politică clasică, cristalizată în legea de echilibru general stabil a lui Walras, în formularea ei mai completă și mai precisă. Cu alte cuvinte, fie repetat că factorul „P", adică gândirea clasică împlinește funcțiunea specifică de indicator precis și stabil pentru identificarea scopului final de urmărit, adică idealul unei societăți și economii libere, juste și stabile, asociată cu un regim democratic pur, numit Statul de Drept.

Aceeași Ecuație a Cunoștinței Unificate, printr-o examinare mai atentă, arată clar deficiența sau slăbiciunea atât în școala clasică, cât și în cea modernă. Clasicii au greșit pentru că au studiat problemele numai în funcție de factorul „P", neglijând factorul „A". Economiștii moderni au greșit și ei studiind problemele numai în funcție de factorul „A", neglijând factorul „P", iar prin asta au comis două greșeli, una pierzând sensul de direcție, idealul către care UMANITATEA cerea să se îndrepte, și simultan au fost condamnați de propria lor metodă să devină sclavi, legați de materialul documentar, de cifre statistice goale, fără un orizont clar, afară numai dacă se urmărește o societate și economie colectivistă, comunitară, respinsă de ordinea social economică bazată pe Libertate, Justiție Socială de Echitate și Stabilitate Monetară, Financiară pe lângă cea Politică și idealul Păcii, înlăuntru, ca și în afară.

Visul poporului, în realizarea unui regim de OMENIE, cea mai înaltă valoare etică după Credința Divină, corespunde în totul cu visul UMANITĂȚII. Unde sunt oamenii politici de Stat care să-l realizeze?

Ecuația Cunoștinței Unificate încearcă să corecteze erorile metodologice din trecut și prezent, oferind a sinteza, sui generis, unde școala clasică nu mai apare în conflict cu sau contradictorie la școala modernă de gândire, ci complementare, în sensul că amândouă sunt necesare, dacă sunt așezate pe niște temelii solide, ce corespund la funcțiile lor proprii.

Și câtă energie intelectuală și hârtie s-au consumat în cursul secolului al 20-lea ca să se dovedească eronat că știință economică modernă contrazicea sau nega rezultatele obținute de economiștii clasici. Nici că se putea concepe o activitate mai neproductivă în lumea ideilor noi și totuși așa s-a întâmplat în realitate. Dar pentru asta am plătit un preț greu: Nu s-au putut rezolva, cum se cuvine, problemele mari economice, monetare, financiare și sociale, iar mulțimile au trebuit să sufere nevinovate, mai ales în România după 1990. A venit timpul să punem capăt la această stare de lucruri dăunătoare unui popor întreg, care așteaptă de undeva să vină dreptate.

* * *

Onorate Domnule Președinte și Onorați Membri de la Curtea Supremă de Justiție din România,

Îmi dau seama că Memorandul acesta apare mai mult ca un Abstract la un Compendium de știință economică decât o plângere sub forma unui Apel adresat Domniilor Voastre.

Cazul în speță însă cere o schiță mai detailat de știință, ca să se vadă clar și fără nici o îndoială că tocmai dintr-un argument științific greșit interpretat, atât de experții străini, cât și de experții români, consultați de forurile oficiale la cel mai înalt nivel, se trag toate necazurile și suferințele poporului român, între 1990 și 1999, ca și înainte.

Am încercat în repetate rânduri să alarmez atât Guvernarea sub Președintele Ion Iliescu, cât și Guvernarea sub Președintele Emil Constantinescu, despre acest conflict între recomandările experților străini, omologate de experții români, și nevoile și durerile imediate ale poporului român, dar fără succes.

Forțe adverse externe, ca și interne, au blocat toate încercările și străduințele mele ca să opresc procesul de eroziune a economiei românești (Consult Anexa I, II și III), eroziune care a adus și aduce încă suferințe absolut inutile pentru mai mult de 20 milioane de cetățeni români.

Având în vedere faptul că experții străini nu pot fi aduși în fața justiției românești - în primul rând au fost invitați de Guvernul Roman - să răspundă de ce au dat un sfat greșit, și în al doilea rând fiindcă nici ei nu știu că e greșit; așa au învățat ei la școală și acest lucru imi este bine cunoscut, fiind Profesor de Economie și Finanțe la o Universitate Americană.

În aceste condiții nu mi-a mai ramas nici o altă cale decât să mă adresez la Curtea Supremă de Justiție din România, cu plângerea că ceva nu este în ordine cu experții români care sunt consultați de Guvern să dea socoteală în fața legii de ce dau sfaturi greșite.

Este posibil ca în acest argument științific, importat din afară, voluntar sau involuntar, să se încalce Art. 50 din Constituție (1991), care spune clar: (1) „Fidelitatea față de țară este sacră.”

Eu nu îmi îngădui să acuz pe nimeni, ci numai alarmez Curtea Supremă de Justiție că ceva nu este în ordine în această direcție și, deci, las ca justiția să cerceteze și să decidă.

REZOLUȚIE

Cu respect îmi îngădui să rog Curtea Supremă de Justiție ca să decidă în următoarele teme:

Să se oprească imediat vânzarea de aur din tezaurul Băncii Naționale sau din depozit (dacă are) la Fondul Monetar Internațional sau alte surse interne sau externe ale Băncii. Ref. Art. 134 (2) b. Constituție.

Experții străini încearcă sau sunt pe cale să facă sugestii la conducerea Băncilor Centrale a țărilor membre la Fondul Monetar Internațional că nu este necesar să se țină aur în tezaur, fără a aduce vreun profit, ci e mai bine să se vândă, ca să se capete fonduri lichide în US dolari, iar, în loc, să se pună Bonuri de Tezaur ale Statului respectiv cu dobândă și care ar aduce un venit. Guvernul socialist Englez a și început această operație de înstrăinare a aurului în depozit la Banca Angliei. Fondul Monetar Internațional, de asemenea, a anunțat că e pe cale să vândă aurul din depozitul făcut originar de țările membre, sub motiv că vrea să ajute țările sărace. Probabil că se va ridica întrebarea dacă Fondul Monetar legal poate face o asemenea operație.

Adevărul pur în această operație este ascuns și diabolic. Scopul adevărat este să se elimine aurul din posesia Băncilor Centrale membre la IMF pentru două motive, amândouă dubioase. Primul motiv este să se îngreuneze orice încercare de stabilizare monetară în viitor, și, deci, să se ușureze drumul către „noua ordine socială și economică comunitaristă.

Al doilea motiv este să se acopere dificultăți financiare imediate pentru a se ușura posibilitatea de a contracta noi împrumuturi externe, în plus, că datoria internă a crescut deja prin vânzarea aurului. Linia de conduită merge în aceeași direcție de a servi noua ordine socială comunitaristă de viitor.

Vânzarea aurului de la Banca Națională a României, anunțată mai recent de Guvernatorul Mugur Isărescu, joacă pe aceeași scenă internațională de a înstrăina aurul din tezaurul BNR, ca să rezolve dificultăți financiare imediate, difuzând în străinătate o imagine financiară manipulată, ca să poată obține și mai multe împrumuturi externe în viitor. Prin urmare, în final se servește aceeași cauză la noua ordine socială de viitor, contrarie la interesele și dorințele poporului român, dacă ar fi informat și consultat în prealabil. De fapt, acest aur aparține de drept poporului român și înstrăinarea, fără o consultare directă, contravine Art. 134 (2) b. din Constituție.

Am arătat în Planul de Stabilizare pentru România (vezi: Teoria și practica economică în epoca de tranziție și după 1994) cum se poate scăpa de inflație într-o singura zi „D", prin introducerea unui Leu mai greu și imediat un Leu de aur la paritatea de 1 Leu nou = 0,0625 gr. aur și deci, 1 Kg. aur = 16.000 Lei noi și care poate rămâne stabil (neschimbat) pentru 100 de ani și mai bine. Leul de aur este destinat să asigure stabilitatea relațiilor cu străinătatea, respectiv a balanței internaționale de plăți, fără nici un împrumut sau credit din străinătate.

Leul intern va fi el acoperit 100% în produse naționale standardizate și depozitate în „Magazii Generale Populare" (MGP), special amenajate, sub Administrația directă a BNR, care emite bilete de bancă, liber convertibile în produsul respectiv. Circulația monetară internă va fi asigurată de Leul intern și va fi tot atâta de stabil ca și Leul extern de aur, fără a fi nevoie de nici o politică monetară și fiscală la nivel macro, costisitoare și fără nici un rezultat pozitiv, cum prea bine știm din experiența 1990-1999.

Pentru a se rezolva și „chestiunea socială", s-a atașat la reforma monetară și o reformă socială, fără a mai fi nevoie și de pomană umilitoare cu „social safety", recomandată de experții străini, și care, nici pe departe, nu rezolvă problema socială.

O asemenea reformă monetară, peste noapte, va reînvia agricultura, industria, comerțul și meseriile, într-un cuvânt: economia românească, și va pune capăt la corupția și blocajul financiar.

Dolarul American de hârtie, ca și Euro-European, tot de hârtie, pot cădea oricând în cursul unor speculații pure pe piața internațională, dar nu Leul românesc de aur, care, în asemenea condiții tulburi, va rămâne stabil sau „nemuritor și rece", cum ar zice Eminescu.
Să se oprească procesul de privatizare forțată care se continuă la insistența experților străini pentru alte motive decât nevoile și dorințele poporului român.

România nu are nevoie imediată de „privatizare", ci de o stabilizare integrală, bazată pe condiții de echilibru general stabil, care să pună capăt la corupție și dezechilibru total în economie și finanțe.

Aceste întreprinderi de Stat, de fapt și de drept, aparțin poporului care a fost expropriat fără o indemnizație echitabilă, iar, în plus, a fost impus la muncă forțată cu salarii minore. Așa s-a format industria și meseriile sub comunism. În consecință, aceste bunuri nu pot fi vândute la prețuri de nimic, la firme străine sau interne, și anume pe bază de Ordonanțe Ministeriale și încurajarea corupției în stil mare, pe care oricine o știe, o vede, dar nu face nimic să o stopeze real, iar nu prin vorbe goale.

Privatizarea forțată încalcă Art. 41 (3) din Constituție, și, ca atare, rog Onorata Curte de Justiție să o oprească până ce se face stabilizarea integrală, cu o recomandare la Parliament ca, între timp, să se lucreze o lege specială de Privatizare, spre ex. pe o perioadă de 5 ani și supusă la un Referendum, ca, între timp, să se consolideze o clasă de mijloc sănătoasă și independentă economic, așa ca să poată lua parte la astfel de licitații; proprietățile în cauză să fie vândute întâi la cetățeni români.

În România, după cunoștința mea, a fost numai un singur plan serios de privatizare, lucrat de Dr. Constantin Cojocaru, care pus în practică sistematic ar fi putut ajuta imediat la dezvoltarea unei clase de mijloc sănătoasă, încă din 1990, spre binele poporului, dar, între timp, aceleași forțe adverse la „Miracolul Economic" au avut în grijă să înmormânteze Planul Cojocaru. Singura obiecție ce am avut-o la Planul Cojocaru a fost că s-a recomandat înainte, și nu după ce s-a realizat stabilizarea monetară, economică și financiară. Dar Onorata Curte poate să dispună o audiere a D-lui Cojocaru, căci el poate avea alte detalii în legătură cum forțele adverse au lucrat împotriva unui plan în sine Sănătos pentru interesele poporului român la acea dată.
Onorata Curte să ceară Parlamentului român ca să revizuiască, de urgență, Legea Bancară, așa încât Băncile să nu mai acorde împrumuturi decât numai atât cât dispun de fonduri lichide, proprii sau depuse la termen de cetățeni sau firme indigene sau străine, termen care să coincidă cu scadența împrumuturilor acordate.

Prin urmare, depozitele la vedere să fie ținute separat și acoperite tot timpul 100% în moneta oficială (de aur sau comercială, acoperită în alte produse standardizate), câtă vreme depozitele la vedere sunt acoperite în întregime, la orice moment, iar împrumuturile sunt ținute în limita economiilor la termen, o bancă nu poate da faliment.

Dacă cineva ar obiecta că în acest caz Curtea Supremă de Justiție s-ar amesteca într-o operațiune din sectorul privat, sau că ar înfrânge în prerogativele Parlamentului (principiul separării puterilor în Stat), obiecțiunea este falsă pentru motivul următor:

Practica, în băncile capitaliste, reintroduse în România după 1990, este că depozitele la vedere sunt amestecate cu economiile la termen, fără nici o clasificare precisă, deși, prin natura lor, sunt așa de deosebite.

Din total se reține o rezervă în fonduri lichide, pentru împrumuturi mici, care se cer în numerar, pentru nevoi imediate pe piață. Restul de împrumuturi, mari și mijlocii, nu se dau în numerar, ci prin deschidere de conturi în favoarea debitorului (o firmă oarecare). Banca nu are fondurile respective și, totuși, acordă credite goale, pe care le pune în contul debitorului și calculează imediat dobânda pieței. Fiindcă plătește dobândă, debitorul se grăbește și el să cumpere o casă, mașini, materii prime și drept plată scrie un cec sau uzează un virament în favoarea vânzătorului, dar în contul său de la banca. În momentul acela „creditul gol" (cifre în registrele unei bănci) a devenit „credit monetizat" de bancă, care a mărit circulația monetară cu aceeași sumă.

Alt detaliu de tehnică bancară care e nevoie să fie menționat, Directorul de bancă, care acordă împrumuturi cu precauțiune din totalul menționat mai sus, menține o rezervă, în medie cam de 10%, și acordă credite de 10 ori mai mult, credite (împrumuturi) la care el calculează dobânda pieței. El face o afacere bună, fiindcă a pornit de la zero (nimic) și a împrumutat, adică a acordat un credit tot din nimic, la care a calculat dobânda, credit care, în scurt timp, poate numai o zi sau chiar în câteva ore, este monetizat, devine capital real cu care s-au cumpărat clădiri, mașini, materii prime etc. și cu această operație bancară, pur tehnică, se mărește circulația monetară și aici se află, cum s-ar spune în limba populara, „cuiul lui Pepelea". E un fel de mister aici fiindcă se ridică mai departe întrebarea: cum poate un bancher să doarmă liniștit, peste noapte, când acordă credite de 10 ori mai mult decât rezervele pe care le are? Răspunsul e simplu: Banca respectivă are acces la Banca Națională, unde, la caz de nevoie, poate redisconta o parte din creanțe debitoare și căpăta numerar lichid, nu pe degeaba, ci socotindu-se o rată de discount mai mică. Așa că profitul, până la urmă prin rediscount, se împarte între Banca respectivă și BNR.

Mai rămâne o altă întrebare și mai capitală: Cum se poate minunea asta, ca un „credit gol" (cifre simple în registrul unei bănci) să devină „capital real", ca și cum ar fi, deși în realitate nu este, chiar egal (un paradox) cu „economiile reale ale poporului de rând?

Un mare, chiar foarte mare economist, pe nume Joseph A. Schumpeter, care a fost și om de bancă în tinerețe la Viena și apoi Prof. de Economie la Universitatea din Bonn (Germania), iar mai târziu tot Prof. de Economie la Universitatea Harvard din America, a dar cheia acestui autor să dezvolte problema mai departe.

Schumpeter, într-un articol publicat în limba germană în 1917/18 și tradus mai târziu în limba engleza „Money and the Social Product" (Moneta și Produsul Social), fără a da explicațiile de detaliu prezentate mai sus, arăta foarte clar că moneta de credit bancar produce o ridicare de prețuri - efect inflatoriu - adică fenomenu1 pe care el îl numește „economii forțate". (vezi: Schumpeter, J.A, Money and the Social Product în Internațional Economic Papers, No. 6, Macmillan, London, 1956, p. 205)

Pe aceeași pagină, în continuare, Schumpeter scrie: „Fără să vrea să economisească, poporul este forțat totuși să facă acest lucru prin reducerea venitului real, prin ridicarea de prețuri. Prin acest fenomen (economii forțate) se eliberează mijloace de producție și stocuri de bunuri la dispoziția economiei (adăugăm noi, ceea ce se numește „capital lucrativ"), pentru scopuri productive este mărit, pe câtă vreme fondul de bunuri pentru consumul imediat este scăzut.” (p. 205)

Schumpeter, mai departe (p. 206), numește aceasta „funcțiunea Capitalistă" a banului, adică „metoda specific capitalistă pentru a efectua progres economic". În altă parte, din experiența și observațiile lui, cam 3/4 din tehnologia modernă a fost și, fără îndoială, este finanțată prin „economii forțate", extrase de pe spinarea masselor de consumatori prin vicleșug, o tehnică bancară în regimul capitalist, pe care experții străini, ca și cei români, nu o știu, sau nu o spun.

Este aici o problemă socială și economică de Proporții uriașe. O fracțiune din venitul real al populației este expropriat foarte ingenios, printr-o tehnică bancară nevazută și necunoscută de public.

Mai departe, exproprierea de venit real are loc fără consimțământul liber a celor în cauză și fără o indemnizare dreaptă și prealabilă.

Cu alte cuvinte, toată operația de monetizare de credit bancar făcută de băncile private interne, ca și cele externe, inclusiv Banca Națională, de la 1990 încoace, sunt în contradicție cu, sau calcă, Art. 41 (3) din Constituție, care spune clar: „Nimeni nyu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire.”

De aici, rog încă o dată Onorata Curte să ceară Parlamentului Român ca să revizuiască de urgență Legea Bancară, așa încât fenomenul de „economii forțate" impus nelegitim și nelegal pe spinarea poporului să fie stopat imediat ce legea nouă bancară a trecut prin Parlament.
În același timp, îmi îngădui să rog Onorata Curte Supremă de Justiție să ceară ca Parlamentul Român, tot de urgență, să revizuiască Legea Burselor așa încât același fenomen de „economii forțate", impus nelegitim și ilegal pe spinarea poporului român prin speculațiile pure la bursă, să fie stopat imediat ce legea nouă a burselor a fost trecută prin Parlament.

Motivul: Speculațiile pure și libere la bursă reprezintă un mare „viciu social" în regimul capitalist copiat și în România: după 1990, și anume fiind în contradicție cu Art. 41 (3) și Art. 134 (2) din Constituție.

Raționament. În regimul capitalist introdus și în România după 1990 se practică simultan două feluri de tranzacțiuni:
1. Tranzacțiuni reale legitime și de folos individual, ca și social, unde vânzătorul de valori mobiliare, acțiuni, mărfuri sau valută straină posedă în realitate aceste elemente și are nevoie de numerar lichid. Pentru asta vrea să le vanda.
  Pe de altă parte, o altă persoană sau firmă dorește să cumpere unul sau toate aceste elemente și are suma de bani respectivă, pe care e gata să o predea vânzătorului și să ia posesie de elementele în cauză.
  
  Asemenea tranzacții reale, repet, sunt de mare folos, atât pentru individ, cât și societate, iar dacă banul este și el real (de aur sau argint) atunci, când atât oferta, cât și cererea, sunt limitate, pe o piață curat liberă, prețul va fi de echilibru, adică la nivelul unde utilitatea socială marginală va fi egală, echitabilă, atât pentru vânzător, cât și pentru cumpărător.
2. Din nefericire, în bursele din regimul capitalist, paralel și simultan cu tranzacțiile reale, mai au loc și tranzacții fictive, nominale, speculații pure, unde vânzătorul nu are acțiunea, marfa sau valuta străină în cauză și nici nu vrea să o aibă. Ceea ce vânzătorul dorește este ca să achiziționeze un profit diferențial, care, de fapt, este nelegitim și constituie o fraudă socială.
  
  Vânzătorul, care joacă rolul unui speculator pur, pune un ordin la bursă că el vrea să vândă, spre ex., 10.000 sau 100.000 de acțiuni, tone dintr-o marfă oarecare sau valută străină, la prețul de… și livrarea în 6 luni, sau numai o lună, sau chiar numai o zi, ori câteva ore mai târziu în aceeași zi. El crede că prețul va scădea între timp și atunci, la scadență, dacă prețul într-adevăr între timp a scăzut, atunci speculatorul nostru à la baisse, cum se spune, lichidează contractul și a realizat un profit apreciabil fiindcă speculațiile pure, de obicei, se fac în cantități mari. Tranzacția a fost fictivă, nominală și nu s-a mișcat nici un obiect real de business.
  
  Simultan, un alt speculator, la aceeași bursă, sau departe, în altă țară, dar participant la același gen de tranzacții, crede ca prețul la același obiect se va urca și, de aceia, el pune un ordin că el vrea să cumpere spe ex. 10.000 sau 100.000 de acțiuni, tone dintr-o marfă oarecare, sau valută străină, la prețul de … cu livrarea în 6 luni, numai o lună, sau chiar numai o zi, ori numai câteva ore în aceeași zi.
  
  Dacă prețul se va ridica între timp, speculatorul nostru à la hausse lichidează contractul și a realizat un profit diferențial destul de mare și poate deveni milionar peste noapte. Primul speculator, dacă într-adevăr prețul s-a ridicat, pierde și poate chiar ajunge la faliment, sau se reface a doua zi, căci, în același timp, nu numai el, dar milioane de speculatori à la baisse au luat parte, și a doua zi pot schimba poziția.
  
  Acum se ridică problema: la suprafață, adică superficial, se pare că nu e nimica serios care să ne preocupe (cel puțin legal), fiindcă în acest joc la bursă s-ar părea că e vorba de niște glume sau paradoxe când unul se preface că vinde, dar în realitate el nu vinde nimic, iar altul se preface că cumpără, dar el, în realitate, nu cumpără nimic. E vorba numai de un pariu.
  
  Și totuși există o problemă socială și economică de proporții uriașe, care, până acum, s-a trecut și se trece încă din vedere în știință economică, iar experții străini o ascund cât mai bine. Dar nu se poate să o ascundă la infinit, căci nedreptatea socială e prea mare.
  
  Cum am menționat mai înainte, speculațiile pure, spre deosebire de tranzacțiile reale, reprezintă un „viciu social", cu mult mai rău decât fumatul sau beția, fiindcă nu e vizibil și e mai greu de perceput de omul de rând și chiar de un om de știință, daca nu vede sau refuză să vadă, din anumite motive, diferența dintre „tranzacții reale" și „speculații pure".
  
  E destul să ne gândim că economia unei țări poate fi oprită sau chiar distrusă pe un număr de ani, sau poate fi extinsă pe tot globul - cum a fost cazul cu Marea Depresiune de la 1930, care a fost inițiată de speculații pure, în volume uriașe la Bursele din America și acum s-a repetat în 1997, în țările din Sud-Estul Asiei, inclusiv Japonia, considerată a două putere economică din lume -, dar nimeni nu vede și nimeni nu aude suferințele acestor popoare și nimeni nu face nimic constructiv să repare această adevărată „frauda socială" în dauna celor mulți și nevinovați.
Cum de nu vede nimeni această calamitate internațională? Mai întâi, speculațiile pure la bursă s-au dezvoltat paralel cu regimul capitalist; au devenit o parte organică din sistem; sunt o tradiție și, eronat, se interpretează ca și cum ar fi atașate la conceptul de libertate, deși, în realitate, este vorba de un abuz al libertății, în dauna masselor de cetățeni care nu iau parte la aceste operații.

Din nefericire, statistica datelor publicate sau făcute cunoscut prin mass media se referă numai la prețul final, fără a se divulga proporția între (a) tranzacții rele și (b) speculații pure care, în practică, sunt de 20, 50, 100 sau 1.000 de ori mai mari decât tranzacțiile reale.

De aici prima deficiență mare la bursele capitaliste este faptul că produc prețuri și venituri artificiale, adică de dezechilibru, care, de la și prin bursă, trec în economie și produc și mai mult dezechilibru.
Problema fundamentală de calcul economic în consum, investiții și producție este și ea falsificată până la un anumit grad și așa se propagă crize.

În al doilea rând, sume enorme de fonduri se țin în rezervă inactive (cele mai multe sub formă de credit bancar monetizat) pentru a finanța zilnic speculații pure, în loc să fie investite real în economie, fie sub forma de capital circulant ori capital fix și, deci, să mărească producția și venitul național, evitând șomajul involuntar.

În al treilea rând, se ridică întrebarea: de unde vin profiturile realizate prin speculații pure la bursă și ce efect au în economia națională? Sursa profiturilor diferențiale din speculațiile pure la bursă nu este alta decât venitul național brut. Cum speculațiile pure la bursă nu sunt un factor de producție, venitul național brut este micșorat prin suma totală a profiturilor diferențiale achiziționate de speculatori (indivizi și firme). În consecință și venitul real al populației, care nu a luat parte la asemenea speculații pure, este redus în aceeași proporție.

În final, speculațiile pure care inițiază dezechilibru în economie pun în mișcare același fenomen de „economii forțate" negativ, adică o expropriere automată din venitul real al populației, fără consimțământ și fără o prealabilă și dreaptă despăgubire. Dar, prin asta se încalcă Art. 41 (3) din Constituție.

În același timp, speculațiile pure, care produc și intensifică dezechilibre în economie, sunt în contradicție cu Art. 134 (2) din Constituție.

Pentru aceste motive, îmi îngădui încă o dată să rog Onorata Curte Supremă de Justiție să ceară ca Parlamentul Român, tot de urgență, să revizuiască Legea Burselor, așa încât bursele să nu mai fie o sursă unde se manipulează „economii forțate" pe nedrept și se inițiază prețuri și venituri artificiale de dezechilibru dăunătoare economiei naționale și poporului român.

Scopul burselor trebuie să fie formarea de prețuri de echilibru stabil în economie și nimic altceva. Oscilațiile de prețuri într-un regim stabil sunt simple și limitate, iar nu cumulative.
Tot în baza Art. 41 (3) și Art. 134 (2) din Constituție, îmi îngădui să rog Onorata Curte Supremă de Justiție din România să ceară Parlamentului Român ca să revizuiască Statul Băncii Naționale a României, așa ca să stopeze emisiunea de ban de hârtie și de credit bancar fără acoperire, cât și practica de politica monetară și fiscală la nivel macro, care s-au dovedit să fie dăunătoare economiei naționale, cât și poporului român, prin intensificarea de dezechilibre și manipularea fenomenului de „economii forțate" negativ, fără consimțământul și fără o „dreaptă și prealabilă despăgubire", cum se prevede în Constituție.

Scopul Băncii Naționale a României să fie numai acela de (1) a emite moneta reală, acoperită (2) de a îngriji ca această monetă, adică Leul românesc, să-și păstreze stabilitatea inerentă de echilibru, atât pe piața internă, cât și cea externă, și (3) să-și consolideze și să-și păstreze independența în deciziile luate atât față de finanțele publice și buget, care rămân în competența Ministerului de Finanțe, cât și de activitatea băncilor private indigene, cât și străine, care, în acord cu noua Lege Bancară, vor activa liber, dar într-un cadru instituțional de echilibru general stabil, unde se respectă principiul de justiție socială de echitate.

* * *

Într-un alt moment greu în istoria poporului român, mergând înapoi la primul Război Mondial, când trupele românești se pregăteau să se retragă în Moldova, lăsând Bucureștiul - Capitala țării - să cadă în mâna inamicului, un om politic la vremea aceia, pe nume Tache Ionescu, făcând bagajele de plecare, a spus: „Cred în victoria aliaților cum cred în lumina soarelui!”

Parafrazând pe Tache Ionescu, aici, departe de țară, scriu și eu un gând de bine: Sunt convins că este posibil să se realizeze în curs de un an, și cu începere imediată, un „MIRACOL ECONOMIC" cum nu a mai fost în nici o altă țară din lume, așa cum cred în Puterea Divină și Lumina Soarelui.

Într-adevăr, acest „Miracol Economic” poate să fie - cu toate greutățile economice și sociale din momentul de față - cu mult superior celui realizat în Germania de Vest și Japonia, care acum a căzut în eclipsă, cum am prevăzut la timpul său, pentru motivul fundamental că stă construit numai pe entuziasmul și colaborarea necondiționată a poporului german și cel japonez, amândouă popoare muncitoare și economisitoare până la maximum. Din nefericire, nu s-au împlinit toate condițiile de bază, adică a unui sistem de echilibru general stabil in ce privește: moneta, băncile, bursele, bugetul și cursul de schimb, mai exact s-a copiat, din anumite interese din afară, regimul capitalist American mixt, cu două fețe și de aceea, cu trecerea timpului, trebuia să cadă, cum a și căzut, într-o criză de sistem și prin sistem.

Onorate Președinte și Onorați Membri de la Curtea Supremă de Justiție, vă rog să mă iertați dacă repet că visul meu, cu care am revenit în țară în 1990 și am lucrat la Planul de Stabilizare și Refacere Economică, a fost să scutesc poporul din care mă trag și eu de experimente triste cu imitarea unui regim capitalist mixt, care, într-adevăr, are virtuți sociale, cum am arătat mai înainte, în acest Memo, dar, în același timp, are și vicii sociale, mai mult sau mai puțin ascunse omului de rând, și chiar unui intelectual fără pregătire specială în economie și finanțe.

Acest Plan, cu subtitlul atrăgător de „Miracol Economic", l-am prezentat Guvernului Român încontinuu, din 1990 și până în 1999. Este vorba de Guvernarea sub Președintele Ion Iliescu, cât și sub Președintele Emil Constantinescu. (Vezi: Anexa I, II și IIT)

Din nefericire, forțe adverse din afară, ca și dinlăuntru, au reușit până acum să împiedice realizarea unui miracol economic. Spun „până acum" fiindcă nerezolvarea de probleme în istorie, totdeauna mai devreme sau mai târziu, s-a soldat cu o schimbare prin cunoașterea ADEVĂRULUI ȘTIINȚIFIC pur (chiar într-o forma rudimentară, dar nefalsificat de ideologii politice, de un fel sau altul). Uneori schimbarea are loc pașnic, dacă oameni înțelepți ajung la putere la timp. Dacă nu ajung la timp, atunci legea hazardului, neprevăzutul, ia locul înțelepciunii.

În încheiere, salvarea României, din condițiile dureroase în care se află acum, o văd sintetizată pe trei linii: (1) Cunoașterea și aplicarea sistematică și riguroasă a Adevărului Științific pur, nealterat de nici o ideologie politică importată din afară sau șlefuită înlăuntru; (2) Conștiința de Român, adică legatura organică cu pământul și istoria acestui neam, din cele mai vechi timpuri și până azi și (3) Omenia, cea mai înaltă valoare etică care a răsărit și crescut împreună cu poporul, alături de Credința Divină a moșilor și strămoșilor noștri cu deviza: Nihil Sine Deo.

Prin călătoriile mele în țară, am observat că poporului, la toate treptele sociale, îi place să asculte la adevărul științific pur; nu a pierdut conștiința de român și că este încă vie Omenia trecută din generație în generație. Ceea ce este necesar constă într-o sclipire de lumină nouă, care să le dea încredințarea că nu sunt pierduți, că nu sunt uitați de soartă sau de Dumnezeu, cum spun unii, că se poate și un alt fel de viață, cu mai multă demnitate, cinste și Omenie.

Onorate Domnule Președinte și Onorați Membri de la Curtea Supremă de Justiție, o decizie dreaptă, cum cere spiritul legii, fără a crea un conflict între Puterea Judiciară și Puterea Legislativă, inclusiv Puterea Executivă, ar deschide o Poartă Mare ducătoare la o Reînnoire Morală a întregii națiuni și mai ales a tineretului universitar, că nu suntem pierduți, că salvarea nu poate veni din afară, ci numai dinlăuntru, „Prin Noi Înșine!", așa cum s-a și clădit Statul Român Modern în veacul trecut.

Decizia Domniilor Voastre poate să rămână un Act Istoric de eliberare a poporului român dintr-o „robie economică" datorită aplicării unei doctrine economice dubioasă, odată impusă din Răsărit (după 1944), iar altă dată importată din Apus (după 1990)

Sunt convins că o decizie dreaptă și clară din partea Domniilor Voastre, referitor la cele cinci puncte (teze), enumerate anterior în REZOLUȚIA de la pp. 34-41, nu poate fi refuzată de Parlament.

De îndată ce Actul Istoric din România a devenit realitate și a început rapid procesul de realizare a unui „Miracol Economic", cum nu a mai fost în nici o altă țară din lume, cu mult superior celui din Germania Federală și Japonia, apoi lumina nouă economică nu numai că va îmbunătăți economia țării la data „D", cu începere imediată, dar, peste noapte, se va dezvolta industria turismului la maximum, ce va atrage presa mondială și hoarda celor curioși să vadă cu ochii proprii ce poate face o țară care este încă liberă și are probleme economice, fără a apela la împrumuturi din străinătate și fără a angaja experți străini.

Dar nu numai atât! Lumina nouă economică va deschide ochii nu numai la națiunile vecine, care și ele au probleme asemănătoare, dar va merge prin internet ca o „minune a minunilor", până la capătul lumii, adică împrejurul pământului.

În acest fel, o decizie dreaptă din partea Domniilor Voastre poate avea și o semnificație istorică, la nivel global, pentru întreaga UMANITATE, care acum este expusă la un fenomen care nici măcar nu se discută cum trebuie - Marea Transformare de mâine. Ce altă coroană mai strălucitoare se poate concepe ideal pe fruntea poporului român decât să fie recunoscuți pe tot globul ca inițiatori la împlinirea visului cel mare al UMANITĂȚII: o societate și economie liberă, justă și stabilă, atât cât este omenește posibil.

Aștept cu nerăbdare chemarea Dvs. ca să fie audiat și un bătrân Român-American, care nu și-a uitat țara și neamul din care se trage și nici sfatul și pregătirea căpătată de la venerabilii săi profesori de odinioară din Tecuci, Galați și București, și nu mai puțin de la atâția înaintași de seamă în știință, artă și literatură, care i-au luminat și delectat tinerețea, către care am de plătit o datorie morală sacră, să pun și eu umărul, așa ca „țara să nu se ducă de râpă", cum inimosul om politic, ardeleanul Corneliu Coposu, mi-a spus la ultima întâlnire: „Domnule Profesor, să nu lăsați țara să se ducă de râpă".

În așteptarea unui răspuns și cu mulțumiri anticipate pentru o audiere aprobată, rămân cu deosebit respect,

al Dvs. prea devotat,
Anghel N. Rugină

Anexe:

De ce nu s-au rezolvat cum trebuie problemele economice și financiare în România dintre 1990-1998? MEMORIALE. Scrisori Către Țară (1998)
Scrisori Deschise Adresate Domnului Președinte Ion Iliescu: 12 Februarie 1993; 31 Mai 1993, 7 Ianuarie 1994. Nu pot să greșească și experții străini? Februarie 1994 și 8 Februarie 1995
Scrisori Deschise Adresate Domnului Președinte Emil Constantinescu: 24 Noiembrie 1996; De Anul Nou 1997; 2 Martie 1997; 20 Ianuarie 1998; 22 Martie 1999

Descarcă documentul: Anghel Rugină - Apel la Curtea Supremă de Justiție din România.pdf

Un apel la Curtea Supremă de Justiție din România