De astă dată, stafia marxismului pare complet remaiată până la a se pretinde altceva: o ideologie de „dreapta”. Nu ne mai poate însă înșela nimic după ce unul dintre stâlpii bolșevismului, Iuri Andropov1, a elaborat teoria celor patru stadii ale partidului comunist. O reamintesc: 1) partidul își asumă deschis numele de comunist și ia puterea prin revoluție, instaurând dictatura proletariatului; 2) când numele de comunism se compromite, partidul și-l schimbă, dând impresia unei noi revoluții, reintroducând, aparent, pluralismul; 3) prin pluralism, pierde puterea și se resemnează; 4) revine la putere într-un cadru aparent democratic. Iar cea mai bună ascunzătoare e să revină sub eticheta unui partid de „dreapta”. O asemenea subtilă metamorfoză a cunoscut, în ultimii douăzeci de ani, ceea ce s-a numit, la început, Frontul Salvării Naționale. Trebuie amintit că ideea „fronturilor” s-a manifestat pe întreg teritoriul fostului imperiu sovietic. Interesant de observat că în Basarabia Frontul Popular a eșuat, unioniști adevărați fiind epurați, deoarece au urmat calea organică a renașterii naționale. După ruptură, Iurie Roșca a ținut să sugereze neapărat că aripa lui e de „dreapta”, chiar radicală, ajungând să se numească Partidul Popular Creștin și Democrat, urmând modelul Corneliu Coposu. Mai mult de atât, și-a anexat sprijinul Patriarhiei de la București, diriguind politic Mitropolia Basarabiei, ajunsă azi într-o confuzie stranie, care avantajează net Mitropolia Moldovei aflată sub Patriarhia Moscovei. Momentul-cheie al sinuciderii politice a lui Iurie Roșca a fost alianța la guvernare cu Partidul Comunist din Moldova, contribuind la alegerea ca președinte a lui Vladimir Voronin. Trebuie spus că tot ce mai era „național” în doctrina politică a PPCD s-a compromis prin contaminarea de către partidul comunist, căci în spațiul ex-sovietic doar în Basarabia acest partid s-a iluzionat că poate supraviețui păstrându-și vechea denumire. Și a reușit o vreme, fiindcă țăranilor și bătrânilor le rămăsese în memorie o anume lipsă de griji în ce privește traiul în colhoz, având și facilitarea gratuității energiei electrice și a gazului metan. De aceea simbioza slavism-moldovenism, pe care a pariat partidul comunist, a fost atât de lesnicioasă.
Dar să revin la clipa când PPCD a luat hotărârea sprijinirii lui Vladimir Voronin, în a doua legislatură din 2005. În anul de grație 2009, când criza relațiilor dintre România și Moldova ajunsese pe culme, lui Traian Băsescu i-a scăpat o mărturie căreia nimeni nu i-a dat importanță: cuvântul decisiv pentru realizarea alianței dintre dreapta creștină și stânga comunistă l-a avut el, Traian Băsescu, înșelat, chipurile, de promisiunea voroniană că Republica Moldova va duce o politică de integrare europeană. Așa că lovitura politică de grație dată lui Iurie Roșca a venit chiar de la București. Aici se ascunde enigma andropoviană a supraviețuirii partidului comunist prin „dreapta” politică, uzanță de care bolșevicii au beneficiat și între cele două războaie mondiale, în România, când au reușit, după 1938, să compromită Mișcarea Legionară, scoțând-o definitiv din viața politică, fiindcă și astăzi rămășițele acestei mișcări naționale sunt supraveghea-te cu strășnicie, ideologic și politic, pe întreg mapamondul. Or, înlesnirea acestui compromis are legătură de taină cu însăși evoluția politică a lui Traian Băsescu, evoluție cuprinsă în sintagmele: de la comunism la „corectitudine politică” și de la stânga la „dreapta”. Cuvintele dintre ghilimele arată perfidia antifrazică a conceptelor utilizate.
Traian Băsescu este cel mai spectaculos produs al comunismului trecut sub masca Frontului Salvării Naționale. L-am putea numi comunismul aventurier, de tip anarhic2. Traian Băsescu nu are veleități doctrinare, dar posedă o inteligență nativă colerică ieșită din comun, care-l împinge spre un comportament anarhic, fiind, prin excelență, pescuitorul în ape tulburi, care i-a adus porecla de președinte jucător, așa de jucător, încât scandalurile politice au devenit norma din societatea românească. Ne amintim, el a fost inițial membru de eșalon II în gruparea fesenistă, care-i avea ca lideri pe Silviu Brucan, Ion Iliescu și Petre Roman. Din clipa când FSN s-a declarat partid politic, intrând în cursa alegerilor din 1990, această formațiune a fost percepută ca fiind continuatoarea partidului comunist, deși își luase măsuri de precauție, scoțând în afara legii Partidul Comunist Român, inițiativă care avea corespondent o hotărâre similară dintre cele două războaie mondiale3. În pofida metamorfozelor de numire a partidului descins din FSN (de la FDSN, 1992, la PDSR, 1993, și PSD, 2001), acesta a fost perceput statornic ca urmașul fostului partid comunist, stigmat utilizat ca principală armă de luptă a formațiunilor care s-au autoproclamat cu adevărat democratice. Întrucât partidul cominternist nu putea avea succes decât limitat sub ideologia social-democrată, rând pe rând FDSN s-a scindat luând alte denumiri, pentru ca din disidențe să rezulte formațiuni politice care au pretins că sunt din ce în ce mai apropiate de „dreapta”, acolo unde nu exista pericolul identificării comuniste. Cel mai abil cominternist, Silviu Brucan, s-a retras strategic din Front, erijându-se în comentator „neutru” al politicii românești, dar după ce a avut grijă să sprijine, prin George Soros, raicu Grupului pentru Dialog Social, care s-a erijat în simbolul „societății civile” postcomuniste. La scurt timp, în urma primelor mineriade, Petre Roman a înființat Partidul Democrat (1993), titulatură luată după model american, capabilă să mascheze bine continuitatea, sub alte obrăzare, a partidului comunist în condiții de pluripartidism. Însă nici noul partid nu și-a putut masca suficient rădăcinile cominterniste, conservând în siglă un trandafir și intrând lesne, în 1996, în Internaționala Socialistă. În aceste condiții a intrat în prim-planul politicii Traian Băsescu. L-a detronat pe liderul Petre Roman, în 2000, iar din 2005 PD se retrage din Internațională pentru a orienta partidul, în 2006, spre popularii europeni, substituirea stângii cu dreapta fiind aproape dusă la capăt. Zic „aproape” deoarece denumirea de „partid democrar-liberal” încă mai amintește de stânga. În consecință, nu e de mirare că un membru inteligent al partidului, Sever Voinescu, a propus (în ianuarie 2010) ca sarcină pentru apropiatul Congres schimbarea siglei și a denumirii, de la ultima roză la Partidul Popular. Astfel, se desăvârșește traseul de la stânga la dreapta, ceea ce, pe urmele lui Paul Goma, am numit „experimentul Pitești III”. În Patimile după Pitești, torționarul Eugen Țurcanu surprinde esența demersului educativ: „Așa că n-o să vă ucidem trupușorul, legionari: o să vă umblăm olecuță la suflețelul de culoarea găinațului de gâscă — ha-ha-ha, ce zici, Pop Cornel? O să vi-l demontăm, frumușel, o să vi-l remontăm la loc după alte legi, după aceeași schemă. Cu sămnul schimbat”. Aceasta este esența: cu sămnul schimbat. Așa a ajuns dreapta legionară la stânga comunistă, iar stânga comunistă la dreapta popularilor europeni! Cercul se închide. Dar experimentul continuă.
Militanții „corectitudinii politice” au observat la timp „harisma” politică a lui Traian Băsescu, singura în măsură s-o concureze pe a lui Ion Iliescu, după eșecul mediocru al lui Emil Constantinescu. Și au mai observat un lucru esențial: în vreme ce Ion Iliescu era dublat și de un ideolog social-democrat, Traian Băsescu făcea politică doar dintr-o irezistibilă pornire nativă, „haotic”, aventurier ca bătrân lup de mare ce era. Traian Ungureanu spune limpede că Traian Băsescu nu este ideolog, ci un populist nativ. Tocmai din această pricină el poate fi manipulat în favoarea unei doctrine la care nu are acces, fiind suficient a i se stimula orgoliul personal că poate sta în dreapta prețuire a elitelor intelectuale care nu l-au putut „transforma” pe Ion Iliescu, rămas fidel ideologiei de stânga. Și tentative de anvergură au existat, cea de răsunet fiind încercarea lui Vladimir Tismăneanu de a-i intra în grații, provocând o carte de „convorbiri”4 derulate între 26 — 29 octombrie 2003, la Washington. În schimb, același Vladimir Tismăneanu a reușit deplin cu Traian Băsescu, realizând ceea ce Traian Ungureanu numește joncțiunea populismului băsescian cu elita GDS sau cuplarea cu elita intelectuală, în frunte cu Gabriel Liiceanu5. Această „joncțiune” a culminat cu încredințarea conducerii depline a Comisiei Prezidențiale pentru Cercetarea Comunismului în România, în 2006, după ce cu un an mai înainte i se refuzase această legitimitate lui Paul Goma, înlăturat și din Comisia Tismăneanu. Măgulirea orgoliului președintelui a făcut ca „efectul Băsescu” (Traian Ungureanu) să producă două consecințe importante: pe de o parte numirea în funcții-cheie a „elitei” (de la consilieri prezidențiali și plasări pe liste europarlamentare, până la director al Institutului Cultural Român), iar pe de altă parte, a dat gir ideologilor „corecți” să-și pună în practică ideile, să „condamne” comunismul prin mistificatorul Raport Tismăneanu, să-și extindă doctrina la întreg destinul istoriei și civilizației românești. Perfidia este extraordinară dacă ținem seamă că în culise se lucrează sub umbrela aparentului „naționalism” din discursurile președintelui, un populism pozitiv, cum îl cataloghează Traian Ungureanu, menit să schimbe din temelii istoria românilor. Aceasta este și tema, anunțată încă din titlu, a cărții lui Traian Ungureanu, devenit, grație aceluiași părinte politic, europarlamentar: Încotro duce istoria României.
Înainte de a schița traseul programat de „elitele corectitudinii politice” României, să mai fac o observație esențială: marxismul cultural moștenit pe linia Georg Lukács, Antonio Gramsci, Lev Troțki, Școala de la Frankfurt și Noua Stângă Americană cunoaște o ultimă și vicleană, mascare sub eticheta „dreptei”. După Jean Séevilia6, această tendință se observă și-n celelalte țări europene, dovadă că e vorba de o strategie mondială. Știind că political correctness descinde dinspre stânga neotroțkistă și culturală, elitele Școlii Resentimentului (Harold Bloom) condamnă, în ultima vreme, și „corectitudinea politică”! Dar au grijă să o practice, ducând-o la desăvârșire. Atare ultimă șmecherie tismăneano-patapieviciană a fost demonstrată de Mircea Platon7 și de Ovidiu Hurduzeu8. Într-un articol, Minoritarii minții, postat pe internet, o autoare, Aurora Mihalcea, se întreba: „Cum poți să condamni o procedură (cea a strategiei gramsciene) pe care ar urma-o alții, câtă vreme o urmezi și tu?” Aurora Mihalcea se referă la ideologii GDS, cunoscuți și ca „boierii minții” sau ca „minoritarii minții”. Vom putea da un răspuns la întrebare urmând traseul gândirii lui Traian Ungureanu, devenit, din comentator sportiv, ideolog al istoriei românilor.
Teza filosofică centrală a „corectitudinii politice” este minoritarismul. Conceptul descinde din deconstructivismul lui Jacques Derrida conform căruia partea deconstruiește întregul și i se substituie. În varianta lui Virgil Nemoianu, minoritarul este numit secundar9. Este o lipsă de precauție că susținătorii români ai corectitudinii politice mascate își spun „minoritarii minții”. Într-adevăr, doctrina politică a corectitudinii proclamă în locul majorităților democratice care au întemeiat Europa modernă — minoritățile de orice fel. Dar dacă ne întoarcem la marxismul economic, constatăm că, politicește, el s-a fundat tot pe criteriul minorității: partidul comunist a fost o minoritate care s-a substituit majorității, încălcând regula democrației occidentale. O spune negru pe alb Vladimir Volkoff: „Maximaliștii (bolșevicii), care erau în realitate minoritari, n-au devenit majoritari decât în urma unei scamatorii electorale; ei au eliminat apoi din sânul lor pe oricine nu era la fel de maximalist ca ei”10. La alegerile din 5 ianuarie 1918, bolșevicii obținuseră doar 24% din locuri (175 din 707), în Adunarea Constituantă, ei fiind, de fapt, „menșevici”, adică minoritari. Lenin însă dizolvă Adunarea numai după o zi, încât partidul acționa ca o „aristocrație”, „o grupare a celor mai buni, din rândul cărora trebuiau excluși în mod sistematic ceilalți. Nucleul unificat, centralizat și clandestin: care-și impusese voința guvernării legale — iată secretul victoriei lui Lenin asupra rivalilor săi. Conceput în acest fel, Partidul avea întâietate în fața indivizilor, a clasei muncitoare și a doctrinei”11, adică asupra majorității.
Partidul Comunist din România a urmat cu fidelitate această strategie. Era, cum se știe, o minoritate cu totul neglijabilă, numărând între 800-1000 de membri care s-au substituit poporului român prin falsificarea alegerilor din 1946 și prin teroare.
Cum corectitudinea politică e marxism cultural, în locul minorității proletare s-a venit cu minoritatea culturală. În intenția tacită a lui Gabriel Liiceanu, liderul GDS, „minoritarii minții” sunt cei 22 de filosofi pe care voia să-i antreneze Constantin Noica la Păltiniș12. Numai că filosoful gândea un asemenea discipolat în perspectiva renașterii națiunii române, fiind străin cu totul de „corectitudinea politică”. Peste toate, Noica este declarat, după 1989, incorect politic chiar de către „boierii minții” din România și de aiurea13. În schimb, Grupul pentru Dialog Social n-a ezitat să facă uz de cifra nicasiană 22, dând titlul revistei grupării. Neștiutorii au crezut că e vorba de ziua de 22 decembrie 1989, a fugii lui Nicolae Ceaușescu. O coincidență fericită, desigur, și pentru asumarea revoluției române. Cert e că Noica e acuzat de „corecți” de „naționalism”, cum sună și titlul cărții Alexandrei Laignel-Lavastine. Iar această ostilitate furibundă la adresa specificului național și a națiunilor este una din moștenirile Kominternului, moștenire trecută intactă în rescrierea istoriei românești de către noul Roller, Vladimir Tismăneanu, în faimosul său Raport, asumat, fără să fie citit, de către Traian Băsescu. Exact pe aceeași linie merge și Traian Ungureanu.
Deși prețios14, pe spații importante, scriitura lui Traian Ungureanu pare alertă, amestecând observații pertinente, unele chiar adevărate, cu o sofistică aiuritoare, menită sări confirme tezele „corecte politic”, dar tare se autoprezintă ca find de „dreapta”. Se știe că dreapta conservativă (termenul aparține lui Nicu Filipescu, cel care-a urmat în profunzime gândirea eminesciană) transcende ideologismul, apărând valorile naționale și refuzând extremismele de orice fel. Traian Ungureanu se vrea un radical de dreapta, dar care, de fapt, e radicalismul stângii postcominterniste. Ca să pară credibil, el creionează un tablou apocaliptic al specificului național, atribuindu-i tot răul din istoria românească. Se recunoaște, altminteri, un discipol al lui Lucian Boia, cel care vede peste tot „mituri” blamabile în istoria națională. Se pot distinge două direcții în a sesiza defecte în firea românilor: una care pleacă din Dimitrie Cantemir, trece prin Dimitrie Bolintineanu, prin Eminescu, prin Titu Maiorescu, prin Dumitru Drăghicescu, Constantin Rădulescu-Motru, Emil Cioran, Paul Goma ș.a., direcție profund atașată emancipării națiunii, și o a doua care țintește spre spulberarea oricărui sentiment național, ca anacronic, incorect politic, antieuropean, fascistoid etc., atitudine dezvoltată pe linia Lev Troțki, Mihail Roller, Z. Ornea, Horia-Roman Patapievici15, Alexandra Laignel-Lavastine ș.a. Aici se plasează și Traian Ungureanu, deși pretinde contrariul. El trece în revistă relele constante ale românității: latinitatea într-o mare de slavi, doina, dorul, râsu-plânsu, „ca la noi la nimeni”, „damnați, dar speciali”, un popor kitsch, autarhie: „Istoria lumii românești e cercetată într-o izolare ermetică”16; „țara e plină de proști, de rebuturi umane și industriale”17, suntem regresivi, conservatori, inerți la nou, ipocriți („Instituția fundamentală și principala piesă a memoriei sociale românești e ipocrizia”18), xenofobi, ne pretindem viteji, isteți, ospitalieri, cuminți, dar suntem isterici, grandomani, ne victimizăm, delir de persecuție, fugă de realitate, ne iluzionăm că am stat în calea barbarilor, că suntem talentați, dar, în realitate, superficiali și lirico-demagogi: „Discursul public și istoric românesc e prizonierul unei operații masive de camuflare a conținuturilor adânci și lucrează, cu o capacitate lirico-demagogică remarcabilă, la legenda justificativă națională, la realitatea alternativă de care ne rezemăm alibiurile”19. Și el reia clișeul Mioriței care ne nenorocește prin „resemnare”, „delăsare”, ca dominante ale specificului românesc, la care adaugă vinovăția ortodoxiei. Și ca să nu pară subiectiv, afirmă că toate țările ortodoxe sunt vai de capul lor, toate „au intrat în tranziții defectuoase și dezvoltă regimuri de continuitate comunistă”20. Bineînțeles, comunismul n-a fost adus de tancurile comirterniste ale Moscovei, ci de Biserica Ortodoxă Română, cea mai putredă și mai inertă dintre biserici, ajutată de mentalitatea naționalismului românesc: „șocul și eșecurile celui de-al Doilea Război Mondial sunt provocate și adjudecate de o logică de asemenea subordonată valorilor naționale”21. „Blestemata” chestiune națională, încât, în comunism naționalul a devenit „handicapul major”, ne-a prins cu „himere naționale”, în loc să cultivăm un comunism cu adevărat internaționalist, civic. Abia în anul 2000, „Societatea a scăpat, în sfârșit, de condiționările naționale”, prin înfrângerea la alegeri a lui Corneliu Vadim Tudor. În schimb, a rămas Biserica Ortodoxă Română, cu toate că patriarhul Teoctist a murit, dar a apărut un altul, Daniel. „Ei și?” se întreabă neretoric Traian Ungureanu, răspunzând: „Nimeni nu dă doi bani pe pilda (sic!) Bisericii și toată lumea se înghesuie să ia brevet de bună-credință”. Mai mult: „Bisericismul nostru ritual e un spectacol ipocrit, iar Biserica e beneficiar al farsei. Ipocrizia din afară ascunde bine mizeria dinăuntru”22. Biserica e vinovată și de eșecul învățământului românesc, deoarece popi blestemați fac „manuale de blesteme și descântece” și aceeași Biserică, „pitită în spatele dodiilor din manuale, are o răspundere grea”23. Urmarea acestei intruziuni a religiei în școala românească a dus la inexistența unei culturi în România. Pur și simplu, cultura românească nu există: „nu a reușit să se nască”24. Iar, mai departe, nici statul român nu s-a născut. Ce-i drept, am avut trei state (1918, 1947, 1989), dar niciunul reușit. Nici chiar al treilea, oblăduit de UE, fiindcă în zadar a intervenit ambasadorul american Nicholas Taubman să-l aducă pe calea cea bună. Nu a reușit. Din cauza celor 322 din Parlament! Consecința: „Ne rezumăm la identitatea lingvistică și culturală (care „n-a reușit să se nască”, n.n.). Identitatea politică nu s-a născut”25. În asemenea condiții, destinul României e pecetluit: „Istoria României se apropie de sfârșit”, deoarece românii „și-au surclasat statul”, l-au ucis, ceea ce „e o trăgedie fără seamăn”, dat fiind că țara „se autodistruge” și, în consecință, „nu mai are timp. Timp istoric. Trecutul e inutil. Poate fi ras, demolat, îngropat, într-o noapte, ca un hoit”26. Apocalipsa e cutremurătoare. Asemănarea cu Politicele lui H. R. Patapievici merge până la mimetism, cu toate că de rang secund.
Totuși, deși Corneliu Vadim Tudor a căzut din parlament, apocalipsa n-a ras de pe fața pământului pe toți dinozaurii naționali; au mai rămas trei, doi economici și altul socialist: Dinu Patriciu, Ion Țiriac și Adrian Păunescu. Ei mai sunt care ne împiedică să intrăm în postistorie. Însă orice apocalipsă e de recunoscut prin apariția unui Salvator. În sfârșit, terorizata noastră nerăbdare este răsplătită: aflăm numele Salvatorului — Traian Băsescu.
Pentru ca optimismul final, frământat, pe cel mai negru fond istoric, să se înalțe cât mai strălucitor, autorul ne pregătește cu instrumentarul unei teorii ingenios halucinatorie. El pleacă, destul de abil, de la secolul al XVII-lea englezesc al disputei pentru putere dintre monarhie și parlament. În 1648, Carol I a fost doborât de Oliver Cromwell, devenit Lord Protector, instituind dictatura parlamentară până la 1660, când monarhia revine prin Carol al II-lea. Rezultatul: monarhia parlamentară, formă de guvernământ care a dat forță mondială Marii Britanii. Autorul vrea să spună că prin această ecuație s-a reglementat, în spiritul democrațiilor moderne; raportul dintre stat și societate. Parlamentarismul a slăbit tendințele despotice ale monarhiei, iar monarhia s-a adaptat exigențelor democratice parlamentare. Dacă Traian Ungureanu ar fi cunoscut gândirea eminesciană, el ar fi putut conveni că e un exemplu de echilibru între antiteze, ca esență a statului de drept. Numai că el face parte din rândul acelora care sunt condamnați să redescopere roata, acuzându-l pe Eminescu de toate relele din lume, fie și tacit, fiindcă așa văd lucrurile comilitonii, deși se pretind de „dreapta”. Atitudinea față de Eminescu este o altă dovadă a mistificării acestor „dreptaci de stânga”. De aici înainte, Traian Ungureanu se vede pus în situația de a urma calea „teoriei păturii suprapuse” — și bine face — însă el o denaturează, fatalmente, asimilând-o troțkistei „oligarhii a fărădelegii”, împotriva căreia Lev Troțki își fundează nu numai doctrina „revoluției mondiale”, ci atacă România însăși, ca reporter de război pe frontul balcanic27. Sub pretextul că și-l ia ca aliat pe I.L. Caragiale (ceea ce face și Traian Ungureanu, pe urmele altui comiliton, Dan C. Mibăilesecu28), Lev Troțki își canaliza ghiuleaua ideologică împotriva „oligarhiei fărădelegii”, erijându-se în apărător al întregii populații românești oprimare, sperând, cu ajutorul îndoctrinării armatei, să declanșeze revoluția proletară în Carpați, așa cum va reuși cu Ungaria lui Bela Kun, în 1919. Traian Ungureanu vede bine că nodul gordian al nefuncționalității statului de drept în România vine din antiteza eșuată dintre stat și societate, acele antiteze monstruoase despre care vorbea Eminescu, între statul monarhic patronat de Carol I și „pătura superpusă”, rod al mentalități de clan, mentalitate care împiedica partidele politice să fie altceva decât facțiuni de interese. Este ceea ce și Traian Ungureanu numește, corect; biruința societății asupra statului. De aici încolo însă Traian Ungureanu se desparte de Eminescu și adoptă integral doctrina lui Troțki. În vreme ce Eminescu este conștient că piramida statului conține și „pătura superpusă”, Troțki și Traian Ungureanu o identifică a fi răul suprem care trebuie extirpat prin „revoluție”, În marxismul economic, „oligarhia” se suprapune peste burghezie, iar în marxismul cultural din varianta dâmbovițeană nucleul dur al „oligarhiei” îl constituie cei 322 din Parlament (reduși, în 2009, la 254, apoi, prin presiuni, la împingerea în minorat!), care au declanșat destituirea lui Traian Băsescu. Eminescu îl numea pe Carol I, Îngăduitorul, fiindcă acesta nu putea ține în frâu lăcomia anarhică a „păturii superpuse” din ambele facțiuni politice și din societate, deși monarhul se străduia s-o facă, dovadă că țara a cunoscut o perioadă de stabilitate și de dezvoltare. Niciodată Eminescu nu a îndemnat, cu tot spiritul său critic hiperlucid, la o răsturnare revoluționară a „păturii superpuse”, așa cum vor face Troțki, Lenin sau Traian Ungureanu. În locul revoluției, care, în istorie, urmează totdeauna legea ciocanului ce cade pe ilău, în sensul schimbării zadarnice de roluri, Eminescu venea cu teoria compensației, care, în esență, se confundă cu rolul antrenorial, nu antreprenorial al statului liberal democratic29. În schimb, pariul doctrinar al „minoritarilor minții” care-l înconjoară, astăzi, pe Salvator, este revoluția, declarată, tot pe urmele lui Troțki30, trădată sau furată de „oligarhie”, de „moguli”, de „baroni”. „Trădătorul” revoluției marxist-leniniste ar fi fost Stalin, ceea ce-i o minciună contrazisă până și de Vladimir Tismăneanu31, care se recunoaște, 'la origine, troțkist. În România, trădătorii revoluției mondiale sunt cotați a fi Gheorghe Gheorghiu-Dej, dar mai ales Nicolae Ceaușescu, ceea-ce iarăși este o minciună. Traian Ungureanu consideră că în România au fost două revoluții: cea reală, 1945-1989, și cea formală, în 1989. El pare să nu fi auzit de singurele revoluții cu adevărat naționale, cea a lui Tudor Vladimirescu, care a pus capăt secolului fanariot, și cea de a 1848, care a pregătit mental și ideologic Unirea Principatelor, iar, în perspectivă, Marea Unire de la 1918. De altfel, a auzit, însă consideră că de fiecare dată a rezultat un stat slab, ceea ce, dintr-un anume punct de vedere, este adevărat, dovadă că atunci când anumiți politicieni au încercat să-l întărească s-au instaurat dictaturi: Carol al II-lea, Mareșalul Ion Antonescu, perioada socialistă.
Invazia sovietică și instalarea regimului bolșevic i se par lui Traian Ungureanu a fi fost singura revoluție reală din istoria României, teză care coincide perfect cu doctrina marxist-leninistă și troțkistă, Or, e de toată evidența că regimul comunist a fost unul imperial, fără nicio aderență la mentalitatea poporului român, cu consecințe dezastruoase și ireparabile. Ideologul recunoaște, în definitiv, aceste consecințe și de aceea rămâne o enigmă de ce consideră perioada 1945-1989 ca fiind o „revoluție reală”, când ea nici măcar cu Marea Revoluție Franceză nu poate fi asemuită. Urmările rele el nu le pune pe seama invadatorului și a sistemului instaurat prin forță; ci pe seama specificului romănesc și a Bisericii Ortodoxe Române, asociindu-le cu „stalinismul” lui Nicolae Ceaușescu. De aici insistența, până la saturație, a ideologilor pseudo-disidenței care au pus mâna pe putere după 1989, de a da întreaga vină pe naționalismul lui Ceaușescu, născocind hibridul „național-comunismului”. Naționalism și comunism sunt antiteze monstruoase, imposibil a se concilia, iar dacă Nicolae Ceaușescu a încercat să le împace s-a dovedit că el n-a putut fi niciodată naționalist prin incapacitatea de a ieși din sistemul care l-a adus la putere și la care nu a renunțat până în clipa morții. Oare nu l-a avertizat el, acuzator, pe Mihail Gorbaciov că „perestroika” duce la distrugerea comunismului? Și așa a fost. „Dreptatea” a stat de partea lui Nicolae Ceaușescu și Gorbaciov însuși a recunoscut-o când a spus, în fața destrămării imperiului comunist, că n-a luat în calcul componenta națională, cea care a decis apariția noilor state postsovietice. Curajul lui Ceaușescu în fața plutonului de execuție (pe care nimeni nu i-l poate nega) nu s-a manifestat prin cântecul Deșteaptă-te, române, asumat de revoluționarii din 1989, ci prin Internaționala. Așadar, căderea lui Ceaușescu a însemnat biruința imnului revoluționar-național de la 1848 împotriva Internaționalei. Or, tocmai această biruință a căzut ca o catastrofă peste cei care au profitat, din umbră, de jertfele tinerilor căzuți în revoluție. Ecuația revoluției din decembrie, de aceea, s-a complicat brusc, căci fredonatorii, în surdină, ai Internaționalei s-au simțit în primejdie și au renăscut în conformitate cu testamentul lui Iuri Andropov și al lui Troțki. De aceea, acești fredonatori32 au reluat vechea obsesie troșkistă a revoluției trădate și furate, pe câtă vreme singurii îndrituiți să apeleze la un asemenea adevăr sunt cei cate s-au jertfit în decembrie 1989.
În viclenia lor istorică, marxiștii culturali au preluat ei refrenul revoluției furate. Nu e de mirare că lui Traian Ungureanu revoluția din 1989 i se pare „formală”, nu „reală”. Interesant că, pe lângă „demascarea” naționalismului, a culturii naționale și a Bisericii Ortodoxe Române, ca principalii vinovați de „trădarea” revoluției, el mai găsește niște vinovați: chiar pe cei care au cântat Deșteaptă-te, române, pe tinerii și pe demonstranți din București și din țară, ca produs al politicii demografice a lui Nicolae Ceaușescu. Astfel, Traian Ungureanu ține să-și încununeze doctrina cu un element de originalitate. De astă dată, el comentează niște statistici prezente în Raportul ONU asupra populației (2007). Și face o descoperire jubilantă: raportorii au constatat că din 1989 populația României a început să scadă constant, încât până în 2050 vom rămâne, din 23 de milioane, cu cel mult 15 milioane. Dacă autohtonii dispar câte un milion pe deceniu, în 200 de ani nu vor mai exista români în spațiul carpato-danubiano-pontic. Atunci, în locul băștinașilor, vor fi alte nații, afro-asiatice, probabil, cu o altă identitate decât cea românească și, deci, se va termina cu specificul național și cu Biserica Ortodoxă Română România va deveni, în cel mai bun caz, loc de petrecere al ultimilor ani de viață ai pensionarilor din țările nordice, unde e cam frig33, sau din Spania, Germania, Italia, unii dintre ei români cu oarece nostalgie după locurile natale ale bunicilor și părinților. Cum tabloul poate să dea fiori românilor (și deja a dat până și președintelui Traian Băsescu), Traian Ungureanu, cu o ultimă revelație, ne asigură că vinovat pentru actualul dezastru demografic este tot Nicolae Ceaușescu. Pentru a ne convinge, el pleacă de la statisticile aceluiași Raport ONU: între 1950 — 1989, populația României a crescut constant cu 500.000 și chiar cu un milion pe an datorită interzicerii avorturilor. Și aici politica demografică a lui Ceaușescu a consonat cu Biserica, dar fiind că și azi, în anacronismul ei, aceasta nu e de acord cu libertatea avorturilor. Această creștere demografică, declarată monstruoasă și „criminală”, ar fi adus „o lipsă de sensibilitate și variație socială ieșită din comun”34. Tot ce e rău în perioada comunistă e pus și pe seama celor născuți între 1950 - 1989. Mai mult, existența unei revoluții în 1989 este negată și fiindcă a fost făcută de tinerii „decreței” ceaușiști: „o clipă de recalculare drastică, nu un cutremur social”35. Au murit prea puțini români în decembrie 1989 ca să existe o violență fondatoare de democrație36. „Dreptacii de stânga” planificaseră 60.000 de morți, imputați deja la „procesul” lui Ceaușescu, dar n-a fost să fie, vărsarea de sânge adunând doar 1142 de morți. Dacă a existat o „recalculare drastică”, aceea nu poate fi pusă pe seama tinerilor care au ieșit în stradă, ci pe a comilitonilor lui Traian Ungureanu. Explicațiile năucitoare continuă: „Nimic din construcția socialistă nu rezistă, ca formă de civilizație”37. Firește, ar fi trebuit distrus chiar totul, nu doar sistemul de irigații, în care fuseseră investiți vreo 60 de miliarde de dolari, ci și metroul, Casa Poporului, locuințele din toată țara, industria decretată „morman de fiare vechi”, pădurile și bogățiile subsolului etc. S-o luăm de la început cu toatele, cu acei minunați „oameni ai începutului de drum” preconizați, în înțelepciunea lui, de Paul Cornea, invocat de Traian Ungureanu38.
Aflăm din nou și cine e acel dintâi-stătător al oamenilor „începutului de drum!, pentru a crea o nouă Românie, cu o identitate occidentală, nu națională: Traian Băsescu. Altfel spus, adevărata revoluție postcomunistă abia cu Traian Băsescu începe, un Traian Băsescu înconjurat de „minoritarii minții”, cei care l-au ajutat să condamne comunismul, prin Raportul Tismăneanu, cei „22” de la 22, singurii în stare să demaște și să spulbere pe cei 322 de parlamentari care stau în spatele marilor oligarhi naționali Dinu Patriciu, Ion Țiriac și Dan Voiculescu. „Boierii minții” au constatat că populismul pozitiv al lui Traian Băsescu este o carte câștigătoare, că a înlocuit cu brio „naționalismul” populist negativ (cu adevărat nechibzuit, gălăgios și iresponsabil, adesea) al lui Corneliu Vadim Tudor. În ecuație, „violentul” (sic!) Ion Iliescu a rămas la stânga, pe când dreapta s-a ales cu Traian Băsescu. Dreapta a avut, după 1989, doar trei oameni de excepție: Corneliu Coposu, Valeriu Stoica și Traian Băsescu. Marele ideolog este Valeriu Stoica, singurul care a salvat liberalismul (în urma ruperii de PNL) prin fuziunea cu PD, realizând, adică, „joncțiunea cu teritoriul Băsescu”, marea personalitate „non-ideologică, prin care realitatea socială românească își vine în fire"39. „Populismul pozitiv” băsescian „rupe incendiat cu obișnuințele comunismului, dar le folosește pentru a crea raporturi noi”. Gura păcătosului! Autorul nostru recunoaște că arsenalul de luptă băsescian e cel comunist. Nu ne-am îndoit nicio clipă de asta. Iar în acest arsenal stă „legea” nedemocratică a câștigării puterii cu minoritatea care se substituie majorității, fie prin demagogie populistă, fie prin fraudarea alegerilor, metode combinate abil odată cu răsturnarea raportului dintre menșevici și bolșevici în revoluția sovietică și odată cu venirea la putere a lui Hitler în 1933, ca să nu mai reamintim de comuniștii români în alegerile din 1946. Pentru a crea impresia aderenței la prestigiul moral al lui Corneliu Coposu, „minoritarii minții” l-au sfătuit pe Traian Băsescu să atragă neapărat într-o alianță cu PD-L rămășița din PNȚCD ajunsă pe mâinile lui Marian Miluț. Cu ajutorul acestui insolit lider PNCȚD, observa comentatorul politic Andrei Bădin, într-un articol intitulat Băsescu și planul lui Troțki (14 septembrie 2009), partidul președintelui a reușit preluarea „identității internaționale creștin democrate”. Cristian Preda, alt farseur de „dreapta”, antieminescian, a și decretat imediat că oamenii lui Băsescu sunt urmașii lui Corneliu Coposu, iar Monica Macovei continuatoarea Doinei Cornea. „Confiscarea dreptei anticomuniste, conchidea Andrei Bădin, este una dintre cele mai mari minciuni ale istoriei noastre recente”. Corneliu Coposu și Volodea Tismăneanu — ce potrivire!
Cu aceste arme preluate din „obișnuințele comunismului”, decretează Traian Ungureanu, „efectul Băsescu” și-a împlinit menirea mesianică, răsturnând cutumele democrației occidentale, prin impunerea criteriului „elitar” în locul celui majoritar. Cu „geniul” său politic, Traian Băsescu a creat „treimea de aur”, care l-a votat la președinție împotriva „majorității tăcute” de 75%, cea care formează inerta specie a „rumânilor”: „Aici a fost norocul (muncit) al României”40, El singur, cu ajutorul „treimii de aur” (care a început să decidă și-n restul Uniunii Europene), a reușit să învingă românismul, dându-le „rumânilor” iluzia că îl apără: „Această minoritate puternică e aliatul direct sau indirect al curentului Băsescu”. Ea a pecetluit triumful împotriva majorității: „Minoritatea prezentă la urne a stabilit noua ierarhie politică internă…"41. Traian Ungureanu crede că aceasta va fi noua lege a „democrației” în UE: minoritățile elitare vor decide în locul majorităților naționale: „Forța majorităților e în scădere și pierde teren odată cu statul național”42. Înțelegem acum efortul uriaș al „corectitudinii politice” de a compromite statul național și de a-l scoate din istorie. Populațiile majoritare, cu mentalitate națională, sunt scârbite de politicieni și nu mai merg la vot, lăsând democrația pe seama unei minorități de aur care va avea câmp liber de distrugere a civilizației și culturii europene tradițional-creștine. În 1919, Georg Lukács, ajuns comisar-adjunct al învățământului și culturii în guvernul cominternist al lui Bela Kun, își punea întrebarea-cheie cine ne va scăpa de civilizația și cultura occidentală, marele obstacol în calea revoluției mondiale. Marxismul cultural a gândit șapte decenii la soluție: minoritarismul corectitudinii politice. Iată-l, acum, întrupat în noul „geniu” din Carpați, Traian Băsescu, Salvatorul descoperit la timp de „minoritarii minții”. De la Carol I, România n-a mai avut noroc de un om politic providențial ca Traian Băsescu, apreciază Traian Ungureanu. Cuplarea lui cu elita este evenimentul cel mai important din istoria ultimelor două secole românești. În plus „e un etic”, lucrează cu supremă răspundere pentru binele general, fiind „primul politician român care reușește ceva”, de unde și invidia „rumânilor”, denigrarea violentă a lui Traian Băsescu. În sfârșit, cu el începe noua eră a statului puternic, detronând „tirania parlamentului” cu ajutorul „treimii de aur”.
Trebuie să recunoaștem că Traian Ungureanu, ajuns cu ajutor băsescian în Parlamentul Europei, avea, în 2008, putere de oracol: actualul președinte a transformat relația dintre Executiv și Legislativ într-o antiteză monstruoasă, departe la ani-lumină de echilibrul depistat în democrația britanică, pe care o lăuda. Or, arăta Eminescu, a cărui gândire neideologică oglindea cu adevărat conservatismul dreptei, monarhul sau președintele reprezintă, în piramida statului de drept, centrul gravitațional sau arheal care echilibrează antitezele. Este chiar ceea ce stipulează și constituția României, adică rolul de mediator între puterile statului. Aici, nu încape nici un soi de partizanat, fiindcă orice intruziune de acest fel duce fie la dictatură oligarhico-prezidenția1ă, fie la despotism monarhic, în cazul regalității, fie la o lipsă de compensație din partea, „păturii superpuse”, recte a parlamentului. Președinția lui Traian Băsescu nu a adus nimic din echilibrul amintit43. Dimpotrivă, în loc să joace rol de arbitru, el s-a declarat pe față arbitru-jucător, ceea, ce este una dintre invențiile logicii maniheiste, cu atât mai devastatoare în politică. Este exact ceea ce se petrece pe scena politică din toamna lui 2009, ca oglindă fidelă a „mesianismului” băsescian. Cei ce susțin un asemenea comportament politic numai „boieri ai minții” nu se pot numi! Poate mai „corect” — boieri ai smintirii națiunii.
Mă întreb însă ce-ar fi făcut „minoritarii minții” dacă retorica populistă nu i-ar mai fi păcălit pe români, iar regimul Băsescu ar fi căzut pe șase decembrie 2009? Mă gândesc că ar fi pregătit cuplarea cu alți învingători. Deja Andrei Pleșu reușise să-l irite pe Traian Băsescu, iar la întâlnirea de marți, 27 octombrie 2009, de la GDS, Gabriel Liiceanu i-a stricat voia bună președintelui, acuzându-l că, prin comportamentul său din 2009, i-a împins în „mlaștină” pe „minoritarii minții”! Corabia lui Matei Vișniec44, deși foarte înceată, continuă să se scufunde, la nesfârșit, pe mlaștină. Ca și a lui Traian Băsescu-Marinarul, scufundătorul flotei naționale, pus acum de elite să scufunde și poporul „rumân”. Șobolanii minții, dincolo de văicăreli și de fanatisme gen Cătălin Avramescu, vor părăsi însă Corabia la vreme.
(„Oglinda literară”, Focșani, anul VII, nr. 96, decembrie 2009, nr. 97, ianuarie 2010)
Preluat din volumul „POLEMICI INCORECTE POLITIC”, Editura Rafet - Râmnicu Sărat, 2010.
Note
1 Iuri Andropov (1914 - 1984), fost șef al KGB, iar de la 12 noiembrie 1982 — secretar general al PCUS pănă la moarte când i-a luat locul Constantin Cernenko, iar acestuia, de la 11 martie 1985, Mihail Gorbaciov.
2 Anarhismul de stânga s-a cristalizat, doctrinar, mai ales prin scrierile lui Pierce-Joseph Proudhon, Nestor Mahno, Enrico Malatesta și Piotr Kropotkin, iar anarhismul de dreapta este o invenție îndeobște americană, prin Benjamin Tucker, Murray Rothbord, Lysander Spooner și David Friedman.
3 După evenimentele de la Tatar-Bunar din 1924, Partidul Comunist din România a fost scos în afara legii de către liberali sub acuzația subminării statului român.
4 Cf. Vladimir Tismăneanu, Ion Iliescu, Marele Șoc — din finalul unui secol scurt, Editura Enciclopedică, București; 2004.
5 Traian Ungureanu, Încotro duce istoria României, Editura Humanitas, București, 2008, p. 180.
6 Vezi Jean Sévillia, Corectitudinea morală. Căutăm îu disperare valori, Editura Humanitas, București, 2009, p. 79, trad. din franceză de Alina-Daniela Marinescu și Paul Marinescu.
7 Mircea Platon, Gheorghe Fedorovici, Măsura vremii: îndemn la normalitate, Editura Predania, București, 2009.
8 Ovidiu Hurduzeu, Antiamericanismul corectitudinii politice, în „Convorbiri literare”, nr. 12/2002.
9 Virgil Nemoianu, O teorie a secundarului, 1989, trad. din engleză la Editura Univers, București, 1997.
10 Vladimir Volkoff, Treimea răului, Ed. Anastasia, București, 1996, pp. 45-46.
11 Ibidem, p. 46. Am reprodus comentariul la citatul din Volkoff din cartea mea A doua schimbare la față, Princeps Edit, Iași, 2008, carte al cărei suport filosofic este și teza eminesciană a interacțiunii dintre majoritari și minoritari în istoria civilizațiilor, teză preluată, în 1975, tacit de Neagu Djuvara, devenit, între timp, un antieminescian și un „corect politic și istoric”.
12 Cf. Constantin Noica, Cei douăzeci și doi sau cultura de performanță, în Despre lăutărism, Editura Humanitas, București, 2007.
13 Vezi, între altele, cartea anti-Noica a Alexandrei Laignel-Lavastine, Filozofie și naționalism. Paradoxul Noica, tradusă din franceză și publicată cu larghețe de Gabriel Liiceanu la Editura Humanitas, în 1998.
14 Autorul vorbește: de „dependența dură de oglindirea în ego”, de „rutină minoră și negativă”, „nivel de rafinament și plauzibil”, „motoarele nichelate ale industriei politico-mediatice” etc. (pp. 63-65).
15 Cf. Horia-Roman Patapievici, Politice, Editura Humanitas, București, 1996.
16 Traian Ungureanu, op. cit., p. 10.
17 Ibidem, p. 16.
18 Ibidem, p. 34.
19 Ibidem, pp. 37-38.
20 Ibidem, p. 18.
21 Ibidem, p. 97.
22 Ibidem, pp. 123-124.
23 Ibidem, pp. 138, 139.
24 Ibidem, p. 138.
25 Ibidem, p. 141.
26 Ibidem, pp. 143, 145, 146.
27 Cf. Lev Troțki, România și războiul balcanic, Editura Polirom, București, 1999, trad. de Radu Parpauță, col. „Hexagor”.
28 Dan C. Mihăilescu, Între Caragiale, Troțki și Stalin, în „Evenimentul zilei”, n. 5686 din 21 martie 2008.
29 Vezi Jean-François Revel, Revirimentul democrației, Editura Humanitas, București, 1995.
30 În 1936, Troțki publica, în exil, lucrarea Revoluția trădată.
31 Vladimir Tismăneanu, Luciditate, cinism și comunism: Kolakovski, Zizek și Troțki, eseu postat pe internet la 28 iulie 2009.
32 Diferența dintre ei și Ceaușescu este că tiranul a cântat Internaționala cu glas tare, în fața plutonului de execuție, pe când ei îl fredonează în culisele puterii, deranjați că încă n-au reușit să interzică imnul de stat Deșteaptă-te, române. Speră că vor reuși, în numele corectitudinii politice, prin preconizata revizuire a Constituției, existând, în acest sens, o comisie prezidențială în sânul căreia s-a născut ideea că art. 1 din legea fundamentală este anacronic și trebuie reformulat pentru a nu jigni minoritățile etnice, în frunte cu cea maghiară.
33 Traian Ungureanu nu crede în previziunile privind încălzirea globală, considerând-o o diversiune împotriva democrației economice americane și a celei chineze.
34 Traian Ungureanu, op. cit., p. 77.
35 Ibidem, p. 79.
36 Nefiind creștin, ci ateu, autorul nu înțelege că violența fondatoare e anticreștină și precreștină chiar din momentul când Dumnezeu-Iisus s-a jertfit pentru mântuirea neamului omenesc. Iisus-Paracletul a pus capăt istoriei victimei ispășitoare, deschizând o nouă eră în istoria omenirii, singura revoluție spirituală care a reușit vreodată.
37 Traian Ungureanu, op. cit., p. 78.
38 Ibidem, p. 81.
39 Ibidem, pp. 118-119.
40 Ibidem, p. 170.
41 Ibidem, pp. 161-162.
42 Ibidem, p. 168.
43 Să ne înțelegem: nici ceilalți doi președinți postdecembriști, Ion Iliescu și Emil Constantinescu, n-au știut să-și ducă până la capăt menirea de „punct gravitațional” al societății românești. Primului președinte i s-ar fi putut spune Iliescu Îngăduitorul de pildă. Sub ochii tuturor s-au produs legi care au nenorocit țara, legi nedrepte care puteau să nu fie ratificate, încât în România, așa cum am demonstrat în A doua schimbare la față, s-a instaurat mai degrabă un regim cleptocratic decât unul democratic. Drumul ales de Traian Băsescu, el însuși artizan al acestei realități, nu face decât să adâncească neaderența la statul de drept, fiindcă political correctness este ideologia care ne-a adus aici și care va adânci criza și-n Uniunea Europeană dacă cei responsabili nu se vor scutura la timp de ideologism.
44 Corabia este poemul parabolă al comunismului, care i-a adus lui Matei Vișniec notorietatea în Occident, în preajma autoexilului din 1987.
Comentarii