O, OM, CE MARI RĂSPUNDERI AI

Dar să ne reîntoarcem la granițele științei. „Oare până unde se vor retrage limitele imposibilului în toate domeniile științei? (…) Deși trebuie să recunoaștem, că nici după ce-am coborât, ca acum, treptele succesive ce duc „spre infinitul mic al vieții, și nici după ce am ajuns în răspântia la care acesta se confundă cu infinitul mic al materiei neînsuflețite n-am aflat cine știe ce. Căci viața este totuși altceva decât niște simple jocuri de electroni, și ne putem întreba, ca și Szent-Gyorgyi, citat de Ștefan Lupașcu, în ce fel astfel de jocuri «creează viață, cum este transportată energia lor în forme variate de muncă… fie ele mecanice, electrice, osmotice…» (…)

Acest savant plin de perspicacitate, care surprinde cu agerime legăturile cele mai subtile dintre lucruri, este și omul cel mai tenace din lume: de aproape treizeci de ani, el construiește, piatră cu piatră, edificiul teoriei sale — teorie care, pentru „a explica fenomenele, caută să nu le îndulcească contradicțiile, ci, dimpotrivă, să le accentueze până la explozie, făcând să țâșnească în cele din urmă lumina lămuritoare. Obligând astfel contradicțiile și antagonismele să lupte pieptiș, Ștefan Lupașcu furnizează succesiv o explicație a cunoașterii științifice, apoi a materiei și, în sfârșit, a vieții. După părerea lui pentru a înțelege materia vie este mai puțin important să știm ce este ea, decât ce face ea. Or, tot ceea ce face materia vie ține de legile fizice ale energiei: ființa vie nu este decât un «straniu, dacă nu monstruos pachet de energie» - energie consacrată în întregime asmuțirii unora împotriva celorlalte, a forțelor pe care le adăpostește. Tocmai în această luptă continuă constă viața, lupta neputând înceta decât atunci când antagonismele s-au potolit, când toate heterogenitățile care ne-au dat naștere au dispărut, pentru a se topi în marea omogenitate a lumii minerale și a morții. Dar oare Bichat nu definise și el viața ca pe «ansamblul funcțiunilor care rezistă morții»?”.

După aproape o jumătate de secol de la ivirea acestei teorii ingenioase, dar materialiste, un teolog cu o pregătire științifică medie sau un om de știință cu o „picătură de credință pot afirma, cu serioase temeiuri teologico-culturale, parafrazându-l complementar și sugestiv pe autorul ei, că ființa vie este cu mult mai mult decât o «fabuloasă, dacă nu cumva chiar o sublimă arhitectură din energie vie», energie consacrată în întregime „armonizării tuturor forțelor pe care le „adăpostește, sau de ce nu, le chivernisește într-un uimitor dinamism biologic imposibil de prins într-un stop-cadru.

Tocmai în această armonizare permanentă a tuturor antagonismelor și conservarea funcțională a heterogenităților, a tuturor sistemelor și subsistemelor fiziologice, care se opune disoluției structurilor vii pe tot parcursul vieții și uneori, în cazul trupurilor unor sfinți (făcătoare de minuni după moarte și cinstite ca sfinte moaște) nu respectă principiului general al disoluției organismelor după moartea lor, rămânând întregi un timp nedefinit, după cum nici legea volatilizării nu este respectată în cazul lor, ele împrăștiind bună mireasmă permanent, deopotrivă credincioșilor și necredincioșilor.

Iată-ne ajunși în anul 2010, cu codul genetic descifrat și bioingineria genetică intrată într-o stare de euforie stranie (nu zicem încă monstruoasă), medici și biologi, uneori cu o pregătire științifică impresionantă, dar și cu o sensibilitate morală distorsionată sau suspendată, lucrează cu o frenezie aproape autohipnotică la biohimere genetice ale diverselor țesuturi, cu prelevări de celule de la donatori naivi, manipulați sau cointeresați financiar, cu sau fără acceptul acestora, ba chiar a obținerii unor mutanți, clone umane sau cyborgi, depășind deja tabloul de coșmar descris de Aldous Huxley în „Cea mai bună dintre lumi” (cu uzina sa de incubație umană și prunci fabricați în serie); unele boli au dispărut, dar au apărut altele mai cumplite (SIDA, leucemii cu forme severe și cancere cu evoluție ultrarapidă după accidentul de la Cernobâl și experimentele nucleare necontrolate ale unor state cu democrații mature etc.).

În cazul în care personalități harismatice, de valoarea lui John Breck sau John C. Eccles, își pun prestigiul științific în joc, atenționând cercurile academice planetare că ne jucăm de-a „dumnezeii”, demersul lor moral și pertinent argumentat este cel mai adesea neglijat tocmai de către cei care ar trebui să fie cei mai atenți la mesajul acesta teologico-cultural în regim de prioritate generală, de nu cumva de urgență!

Și chiar dacă în Sfânta Scriptură există îndemnul clar făcut tuturor oamenilor „să caute, că vor găsi”, „să bată, că li se va deschide”, și chiar dacă „spiritul uman ostenește mai degrabă să conceapă, decât natura să producă” (Pascal), iar „pedeapsa este la fel de tăcută ca și porunca” (Carrel), precum sesizau cu finețe acești doi mari slujitori morali ai omenirii, o parte dintre teologii scolastici actuali nu sesizează sau nu vor să sesizeze imperativul major al învierii cu putere multă a misticii ortodoxe autentice, o parte din lumea savanților necredincioși rămâne impenetrabilă la orice argument spiritual, moral sau cultural care vrea să-i oprească măcar și o clipă din cursa inumană a unor descoperiri primejdioase, iar cealaltă parte a omenirii, deși speriată și îngrijorată, continuă să se scufunde într-o viețuire hedonistă năruitoare în mijlocul unei civilizații sincretiste, secularizate, robotizate și excesiv de consumiste, agresionată din toate părțile, pe care mândria, ignoranța, lenea, nepăsarea și uitarea o fac să fie tot mai vulnerabilă la rău!

Dintre toate îndemnurile la responsabilitate adresate tuturor oamenilor, credincioși, necredincioși, criptocredincioși sau rău-credincioși, de-o fericită simplitate filocalică și patericală ni s-au părut aceste versuri: „O! Om ce mari răspunderi ai! / Tu vei pleca din lume, / Dar ce ai spus prin scris sau grai / Sau lași prin pilda care-o dai / Pe mulți spre iad sau Rai / Mereu o să-i îndrume. / Deci nu uita: Fii credincios! / Cu grijă și cu teamă. / Să lași în inimi luminos / Un semn, un gând, un drum frumos, / Căci pentru toate ne-ndoios / Odată vei da seamă. / Amin” (Din «Frumusețile viețuirii creștine» - Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, ale cărui sfinte moaște întregi, pline de bună mireasmă și făcătoare de minuni, se află în «Mânăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul»).

Realitatea și perceperea formelor sale succesive

Oricât am scruta natura, cu cele mai sofisticate și performante instrumente de observație și investigare, spre «infinitul mic» sau spre «infinitul mare», ea ne oferă alte și alte perceperi ale formelor sale succesive, tot mai subtile, tot mai complexe, dar și tot mai dificil de explicat printr-o teorie unitară, general valabilă, demonstrabilă și unanim acceptată: „Conform fizicii «moderne» (cea a lui Bohr și Heinsberg), «natura nu este decât o gigantică urzeală țesută de o funcție a unor unde de probabilitate, iar în spatele acestei urzeli nu ar fi nimic», concepție împotriva căreia ne revoltăm instinctiv din moment ce, dacă universul ar fi lipsit de orice materialitate, el s-ar reduce la un ansamblu de «numere» perceptibile numai prin raționament, și ar fi iremediabil de neînțeles pentru noi.

Nu aceasta era și părerea lui Einstein, după care legile fizicii, cele ale gravitației, luminii, căldurii și altele, descriu o realitate autentică, tangibilă și exterioară nouă. Oare nu el spunea că «lucrul cel mai de neînțeles pe lume este faptul că înțelegem lumea»? Nu era nici părerea lui Louis de Broglie: «Cred că există o realitate, dar nu-i cunoaștem decât aspectele refractate de simțurile noastre… Dacă în spatele fenomenelor nu ar exista o realitate inteligibilă și coerentă, natura ar fi indescifrabilă și știința nu ar avea sens».

Înțelegem, relativ ușor și în mod esențial, că există o realitate exterioară nouă, dar există și o realitate lăuntrică, psihică și personală prin care înțelegem, pe cât posibil omenește, această realitate inteligibilă și coerentă dinafara noastră. Condiția sine qua non a unei înțelegeri corecte și folositoare este una de bun simț și discernământ elementar: să nu luăm această realitate psihică personală ca pe-o ultimă realitate și măsură a tuturor lucrurilor, ci doar să ne folosim cu înțelepciune de ea în cunoașterea științifică și filosofică, întrucât realitatea teologică și cea mistică ne indică limpede că noi observăm și cunoaștem doar ceea ce Creatorul ne-a pus la dispoziție! Cunoașterea științifică și filosofică oprindu-se la poarta veșniciei, își ignoră din varii motive, subiective și obiective, rădăcinile transcendentale, deși presimte în mod acut cum cauza tuturor lucrurilor văzute se află dincolo de granițele acestei lumi efemere, oricât de largi ar fi acestea, în lumea celor nevăzute și veșnice! Pe de altă parte, chiar dacă vedem doar prin ghicire lumea de Dincolo, influența ei decisivă în viața noastră o resimțim cu toții, iar credincioșii drept slăvitori și în special misticii răsăriteni o și experiază prin puterea harului, până la granițe divino-umane inimaginabile.

Din acest punct de vedere, mistica ortodoxă autentică devine o adevărată știință cerească lăuntrică, riguros exactă, cerând o pilduitoare devoțiune și statornică smerită cugetare, având praguri și etape imposibil de penetrat sau survolat strict cognitiv, fără o experiere reală a harului lui Dumnezeu, iar știința și cultura omenească veritabile, chiar dacă lipsite de virtuți soteriologice, devin cu certitudine cele dintâi candidate la o infuzie masivă de har, cu condiția ca slujitorii lor, uneori oameni de-o valoare intelectuală, morală și profesională de excepție, s-o dorească!

Așa cum este foarte trist să vezi un sfânt trist (ar fi un trist sfânt acela care nu a înțeles că esența cea dintâi și cea din urmă a Creștinismului este bucuria veșnică a Învierii!), tot așa de trist este să vezi un om de știință trist, cu toate realizările sale de valoare, ajuns la capătul acestei vieți, cu un sentiment dureros, devenit deodată dominanta sa psihologică, ca și cum ar recunoaște într-o dramatică iluminare finală: «Bine, bine, acum știu sau mi se pare că știu totul despre cutare sau cutare lucru, dar la ce-mi mai folosește toată această știință, din moment ce nu voi mai fi conștient după ce mor, de tot ceea ce am aflat într-o viață de trudă».

De fapt, această chinuitoare stare nu o au decât oamenii necredincioși, fie ei și genial înzestrați, pentru că cei cu adevărat credincioși, indiferent de rangul lor teandric, simt încă de pe pământ atotputernicia, iubirea și milostivirea lui Dumnezeu, murind cu o altă dominantă psihologică, constând pe de-o parte dintr-un sentiment smerit al sesizării propriei nimicnicii raportată la scara veșniciei, iar pe de altă parte al unei nădejdi împotriva oricărei nădejdi, de altfel uimitor de realistă și reală din punct de vedere teologic, că Cel Care a făcut cerul și pământul nu vrea să piardă pe nici unul dintre cei chemați la Taina mântuirii și pecetluiți cu semnul Său.

În mod firesc, ni se impune de la sine un adevăr orbitor: teologia și mistica dreptslăvitoare au un capăt omenesc evident prin efemeritatea vieții terestre, deși își trag izvoarele din însăși Puterea Dumnezeului Cel Viu, Cel fără început și fără sfârșit (așa cum sublinia sfântul Grigorie de Nyssa: «Nu a fost o vreme în care să nu fie Dumnezeul»), rămânând ca Dincolo să devină în întregime cerești și veșnice, la intensități cognitive nebănuite, după cum mărturisesc toți Sfinții Părinți.

Concomitent, știința și filosofia autonomiste pretind, adeseori fără argumente cât de cât verosimile, că ele nu at avea vreun capăt intangibil și insesizabil puterii rațiunii noastre, în pofida evidenței că rațiunea noastră, uneori sublimă, dar vai, și ea puțin cunoscută și real mărginită în raport cu nemărginirea universului necunoscut, le șoptește adeseori: «Mai departe sunt neputincioasă; nu știu ce să vă mai zic despre o realitate infinită pe care nu știu deloc Cine a făcut-o, cu atât mai puțin cum a făcut-o, dar știu sigur că nu am făcut-o eu, căci nu funcționez satisfăcător decât între granițele care mi-au fost date la ivirea mea în lume!».

În mod absolut firesc, chiar și în secolul acceleratoarelor de particule elementare, parafrazându-l pe Ampere, ni se impune opinia înțeleaptă și morală, ca «fiecare om de știință să scruteze universul, dar cu o mână să se țină de poala mantiei lui Dumnezeu», dacă nu vrea să se piardă în universul mare sau în cel mic, căci fără călăuzirea iubitoare a Acestuia omul este încă mai fragil și vulnerabil decât sublima «trestie cugetătoare» sesizată de Pascal!

În treacăt să ne amintim, dar nu fără un anume tâlc proniator, «că ipoteaza expansiunii universului este opera unui matematician belgian, abatele Georges Lemaitre (n. 1894), un tânăr profesor de la Universitatea din Louvain, care s-a dovedit, aproape de pe-o zi pe alta, un discipol genial al marelui Einstein, reușind să încadreze recesiunea galaxiilor în relativitatea generală; după părerea lui, nu spiralele se îndepărtau, ci spațiul însuși se dilata, ducând cu el nebuloasele încrustate în el». Mai aproape de zilele noastre, cu tot progresul fizicii cuantice, despre starea de «pre-big-bang» sau despre grandiosul fenomen cosmosgonic «big-bang» și rolul său inițial în geneza și evoluția Universului, nici savanții contemporani cei mai reprezentativi nu pot spune nimic; când ajung «dincolo de zidul lui Planck, mister este totul» (Gricha Bogdanov).Foarte probabil, «în spatele acestui zid se ascunde o realitate inimaginabilă; gravitația este atât de puternică încât sfărâmă structura spațiului pentru a-i da alte dimensiuni, printre care trecutul, prezentul și viitorul nu mai au nici o semnificație» (Igor Bogdanov). În ceea ce privește proveniența colosalei cantități de energie de la originea «big-bang»-ului, fizicianul și filosoful Jean Guitton afirma fără vreun echivoc că «în spatele zidului lui Planck se ascunde o formă a energiei primordiale, de o forță nelimitată».

Pentru astrofizicienii contemporani ar putea fi salutară recitirea acestor gânduri ale lui Edwin Hubble, care încă la anul 1953, cu câteva luni înainte de a muri, pronunța aceste cuvinte semnificative despre «împărăția nebuloaselor» cum o numea el: «Când depărtarea crește, știința noastră despre galaxii dispare rapid până ce amăgiți de erorile noastre de observație ca de niște fantome, noi ne chinuim să găsim în îndepărtatul și vagul orizont niște repere ceva mai substanțiale». No comment.

Sunt gata să admit că pot greși

Scopul principal al rândurilor de față este de a critica binevoitor, obiectiv, argumentat, luminat, nuanțat și, dacă se poate, eficient, nu autori (tineri sau vârstnici), ci o manieră mult prea încrezătoare în posibilitățile cercetării științifice actuale, dar care nu ține cont frecvent de niște evidențe orbitoare, ajunse cu vremea axiome ale dozei de pragmatism necesar oricărui demers intelectual: 1) Nu tot ceea ce este logic este și adevărat (cosmogonia gândită de Tomas D'Aquino era logică, dar neadevărată, fiind demult căzută în desuetudine!); 2) Nu tot ceea ce este adevărat este și logic (se poate locui într-o casă fără ferestre, dar este ilogic s-o construiești!); 3) Știința este obligată să-și revizuiască mereu teoriile, iar istoria științei trebuie să-i consemneze acesteia, cu aceeași obiectivitate și onestitate, nu doar izbânzile, ci și erorile sau înfrângerile (transformismul darwinist a devenit subiect de glumă în toate cercurile științifice avizate, marele savant creștin Nicolae Paulescu demonstrându-i primul netemeinicia; teoria relativității a suferit corecții serioase din partea fizicienilor japonezi; verdictul de respingere a celor trei legi ale lui Mendel, dat de un for academic prestigios în frunte cu Negri și păstrat în arhive, a ajuns o dovadă de cecitate științifică ridicolă etc.); 4) Ideile neînsemnate nu sunt criticate, ci ignorate. „O mare controversă arată, cel puțin, că acel care i-a dat naștere nu trebuie să fie îngrijorat că a produs doar o platitudine fără sens”.

Și ca să glumim serios, sugerând prietenește de ce nu trebuie să ne mâhnim când primim critici sau suntem obligați să fim autocritici, să ne reamintim ce zicea Edward Noyes Westcott, cu un umor de cea mai bună calitate: „Se spune că un număr rezonabil de purici sunt bineveniți oricărui câine, deoarece îl împiedică să mediteze cu tristețe asupra situației sale de câine!”.

Nici cel mai obiectiv om de știință nu este infailibil. „Unul dintre cei mai mari fizicieni ai tuturor timpurilor, Michael Faraday, spunea: «Sunt gata să admit că pot greși într-o mare măsură, căci cine ar putea să aibă întotdeauna dreptate în domeniul științelor fizice, care necontenit fac progrese și li se pot aduce corecturi?»” Socrate zicea „știu că nu știu nimic” și nimeni nu a sesizat (până și simțul critic al unor genii planetare a fost surprinzător suspendat de prestigiul său filosofic copleșitor și anihilator!) că formularea sa este un sofism aproape perfect. Păi, dacă nu știa nimic, nu putea ști nici aceasta!

Iată ce limpede ne este deslușită și susținută aserțiunea de către Goethe, în „Faust”, prin traducerea excepțională a lui Lucian Blaga, vădind viclenia demonului, precum și limitele lucrării lui ispititoare: „Și văd că nu putem să știm nimic: / Am studiat cu râvnă, ah, filosofia / Din scoarță-n scoarță, dreptul, medicina / Și din păcate chiar teologia / Arzând de zel. / Și iată-mă acum un biet nebun, / Cuminte ca și mai-înainte. / În fața semenilor sunt magistru, sau chiar doctor! / Îmi port de nas discipolii / De-a curmezișul sau în cerc / Și văd că nu putem să știm nimic…

„Norocos (și naiv) este experimentatorul care nu a resimțit niciodată cruzimea decepționantă a acestei cugetări. Desigur că, în nesfârșita rețea a ideilor noastre, fiecare punct depinde de toate celelalte, dar a încerca să le înveți pe toate în decursul unei singure vieți ar însemna să dai dovadă de o superficialitate extremă. Nu este mai bine de a admite, cu toată umilința, că mintea omenească nu poate cuprinde totul pentru a dobândi o înțelegere desăvârșită și de a concentra energia în jurul unei singure teme centrale, în loc de a o risipi într-o încercare forțată și sterilizantă de a cunoaște totul?

Cunoștințele foarte vaste nu te pot face savant, după cum nici memorizarea cuvintelor nu te pot transforma într-un romancier. Ar fi greu de realizat o capodoperă în literatură fără a poseda un vocabular adecvat, dar sunt sigur că până și cel mai remarcabil talent creator s-ar epuiza memorizând cei 450.000 de termeni explicați în «Noul dicționar internațional al limbii engleze» al lui Webster, sau analizând conștiincios corectitudinea gramaticală a fiecărei fraze pe care o concepe. Dacă dorim să urmărim un scop fără a ne lăsa împiedicați de un balast inutil, trebuie să știm nu numai ce să învățăm, ci și ce să nu învățăm. Lucruri esențiale pentru un statistician, logician sau filosof al științei pot reprezenta mai degrabă piedici în calea progresului unui experimentator…

Deși natura este eternă și infinită, fiecare dintre cei care o studiază poate să intre în contact cu ea numai în timpul duratei foarte scurte a propriei vieți și cu capacitățile limitate ale propriei persoane. Conciziunea și simplitatea nu sunt de aceea doar trăsături incidentale ale științei, ci însăși adevărata ei esență… Niciodată mai înainte nu îmi dădusem seama atât de limpede de propriile mele limite!” (Dr. Hans Selye - „De la vis la descoperire”, Editura medicală, 1968).

Despre erorile posibile ale cercetării

Toți oamenii de știință veritabili, dar și teologii luminați cu o pregătire științifică reală, sunt pe deplin conștienți de existența acestor erori și de aceea se străduiesc cu modestie să le elimine, pe cât posibil omenește. Le reamintim aici doar ca pe un omagiu adus tuturor celor care au făcut din știință un al doile sacerdoțiu, prin exigența lor spirituală, morală și profesională, obligându-ne pe toți să (re)învățăm exigența și ca o invitație sinceră, adresată deopotrivă teologilor și savanților de a-și mări eforturile de cunoaștere reciprocă, pentru o colaborare teologico-culturală reală și fertilă.

Walter Cannon sublinia, citându-l pe Charles Darwin, că „natura vă spune o minciună, ori de câte ori poate”… Din păcate, demonul cercetării autonomiste o face încă și mai des, amestecând câte un bob de adevăr într-o mare de minciuni, căci mintea cea mai înzestrată, însă nedespătimită, este sau devine avocatul lui și astfel, generații de cercetători de-a rândul (în special cei tineri, dar și vârstnicii mai cad în capcana aceasta) cred că au ajuns, înainte de a pleca, pe câtă vreme ceea ce căutau departe se afla chiar în inima lor, încă de la naștere…

„În logică (N. n. - Probabilistică sau neprobabilistică, inductiv-deductivă sau deductiv-inductivă, clasică sau modernă, intuitivă sau semi-intuitivă etc), erorile sunt clasificate de obicei în erori materiale (relatare greșită a faptelor), erori verbale (folosire eronată a termenilor) și erori logice sau formale (apreciere incorectă a deducțiilor). Clasificarea folosită de Aristotel în «Organon» («Sophistici elenchi») deosebește următoarele opt tipuri de erori:

1. Eroarea prin accident - confundarea unui fapt accidental cu ceea ce este esențial;
2. Secundum quid - argumentare greșită în trecerea de la regula generală la cazul particular sau viceversa;
3. Eroarea prin concluzie neesențială - argumentare care caută, în mod intenționat (N. n. - Uneori și involuntar!), să devieze atenția asupra unui factor oarecare lipsit de importanță;
4. Eroarea prin pretinderea principiului - argumentare în cerc vicios cu ajutorul unor premise care postulează o anumită concluzie;
5. Eroarea prin falsă consecvență - raționament greșit, prin răsturnarea raportului de succesiune de la consecință la cauză;
6. Non sequitur - bazarea unei concluzii pe dovezi insuficiente sau false;
7. Post hoc ergo propter hoc («după aceasta, deci din cauza aceasta») - identificarea greșită a succesiunii cu cauzalitatea;
8. Eroarea prin întrebări plurale - mai multe întrebări sunt grupate impropriu sub forma uneia singure.

O astfel de sistematizare a tuturor erorilor posibile într-un număr finit de grupe este foarte ispititoare, dar este ea însăși cu totul greșită; grupele se suprapun în parte și simpla clasificare și definire a interpretărilor eronate este de puțin ajutor omului de știință, în activitatea lui zilnică… Și totuși, capcanele raționamentului pândesc în toate colțurile științei și poate este util să se atragă atenția tânărului cercetător asupra lor. Nu îmi fac nici o iluzie asupra posibilității mele de a clasifica aceste erori în categorii net delimitate sau de a epuiza lista lor. Eu doresc doar să enumăr cât mai multe din aceste capcane în care am căzut personal sau în care am fost în primejdia de a cădea, într-un moment sau altul al carierei mele. Recunoscând aceste prototipuri, noi suntem puși în gardă și, după cum spune francezul, «L'homme averti en vaut deux» («Omul prevenit face cât doi»). După cum am mai spus, legile abstracte, foarte simplificate ale gândirii nu pot fi ușor aplicate problemelor practice. În contrast cu acestea, prototipurile de capcane pe care le-am întâlnit într-adevăr în domeniul nostru de cercetare constituie o realitate practică, fiind aplicabile de aceea și în alte ramuri ale științei și, evident, chiar și în viața de toate zilele.

După mine, caracterul cel mai izbitor al greșelilor comise de savanții cei mai eminenți este naivitatea lor. Pare aproape de necrezut că mari gânditori, excepțional înzestrați, pot cădea în capcane atât de simple. Retrospectiv, o dată eroarea explicată, până și cea mai primitivă inteligență o poate recunoaște cu ușurință. Și totuși, toate exemplele pe care le voi da sunt reale. Ele sunt culese din istoria adevărată a științei: sunt greșeli comise cu adevărat de cercetători de carieră. Cele mai multe dintre aceste erori se datoresc faptului că, în momentul în care privim un lucru dintr-un anumit punct de vedere, iau naștere inbibiții psibologice care ne împiedică să vedem obiectul atenției noastre dintr-o altă perspectivă” (N. n. - Ca să vedem și ceea ce nu vrem să vedem și, poate, ce trebuie!)

Lucrurile opuse nu sunt diferite

„Toate interpretările noastre depind de experiența trecută, dar, în măsura în care memoria ne poate ajuta în procesul gândirii, ea ne poate și stânjeni. Ne formăm adevărate «pete oarbe» pentru neobișnuitul care pare improbabil, dar care constituie izvorul cel mai bogat al marilor descoperiri, precum și sursa unor posibile erori demult cunoscute:

1. Lucrurile opuse nu sunt diferite.
   Aproape nimeni nu va ridica obiecții la afirmația că lucrurile opuse sunt aproape tot atât de diferite unul de altul, cât pot fi de deosebite două lucruri oarecare. Nici un alt punct al pământului nu este mai îndepărtat de Polul Nord, decât antipodul lui - Polul Sud. Dacă dorim să răcim un obiect la o temperatură cât mai scăzută posibil, nimic nu ne-ar ajuta mai puțin decât dacă l-am încălzi la maximum. Cu toate acestea, și în acest caz avem de-a face cu unul dintre acele fapte de la sine evidente, care sunt total false.

   Polul Nord și Polul Sud sunt într-un anumit sens cele mai îndepărtate puncte geografice; totuși, în realitate seamănă foarte mult în multe alte privințe. În mod similar, indiferent dacă încălzim sau răcim un obiect, trebuie să cunoaștem aceleași principii ale reglării căldurii. În general, modificările produse de încălzire vor fi de același tip cu cele determinate de răcire, fiind opuse numai în ceea ce privește sensul lor. Aproape orice alt exemplu luat la întâmplare va ilustra această asemănare strânsă între lucrurile opuse. Negativul unei fotografii sau imaginea în oglindă a unui tablou sunt extrem de apropiate de original. Dacă începeți să călătoriți spre apus, cu cât veți merge mai repede, cu atât veți fi mai repede la răsăritul punctului de plecare.

   O imagine în oglindă fără cusur este exact opusul originalului, și totuși ar fi greu de imaginat ceva mai asemănător cu originalul. Stereoizomerii sunt sub stanțe opuse aproape identice. Anestezia și excitația pot fi produse de doze diferite ale aceleiași substanțe. Stimularea și paralizarea unui mușchi pot fi determinate de grade diferite ale unui traumatism mecanic aplicat aceluiași nerv etc. Și totuși, istoria cercetării medicale ne arată că atitudinea mintală ambivalentă față de problema opuselor poate da naștere foarte ușor unor iluzii psihologice, care pot induce în eroare până și pe cei mai mari maeștri ai observației clinice…

   Ori de câte ori formulați o teorie, amintiți-vă că lucrurile opuse nu sunt foarte îndepărtate unul de altul. Adesea merită de luat în considerare posibilitatea interpretării datelor noastre într-un mod exact opus celui spre care am fi la început înclinați să-l dăm!”

2. Extrem de sugestivă pentru ceea ce vrem să rememorăm este eroarea cunoscută sub denumirea de indicatorul pasiv. „Această eroare corespunde în mod esențial cu «eroarea prin accident» din «Organon»-ul lui Aristotel. Ea este bine și savuros ilustrată de eroarea fatală a celui care s-a hotărât să evite sifonul, deoarece acesta era singurul factor comun decelabil în toate băuturile care îi produceau tulburări!

3. Detaliile nesemnificative derutante - Factorul auxiliar reprezentând numai un partener pasiv și tăcut al cauzei active. Detaliile nesemnificative care tulbură tabloul într-un mod pozitiv sunt încă și mai apte de a produce confuzii. Ele joacă rolul acelor «red herrings», distrăgând atenția de la problema propriu-zisă (autorul denumește, familiar, această categorie de erori «red berrings», expresie intraductibilă, provenind de la heringii afumați, cu al căror miros vânătorii anglo-saxoni își antrenează câinii). Expresia o folosește în sensul de distragere a atenției prin întrebări care suscită interes, dar fără nici o legătură cu subiectul în discuție…”.

   Când îți asumi rolul de cercetător și călăuzitor al semenilor tăi, cu modestie sau cu superbie rămâne de văzut, trebuie să-ți asumi și condiția umilă de a fi la rândul cercetat de toți oamenii cu care îți interferezi viața sau lucrarea, într-un fel sau altul, căci nimeni nu poate realiza ceva durabil fără a trece prin școala aspră a veșniciei și exigențele tuturor cititorilor avizați: «Ad augusta, per angusta».

4. „Eroarea prin acumulare - În general, cu cât sunt mai puține verigi intermediare între un agent și organul-țintă asupra căruia se acționează, cu atât rezultatul este mai sigur și reproductibil. Teoria cea mai simplă care poate explica un fenomen este și cea mai bună, chiar dacă nu încearcă să explice toate aspectele ei;
5. „Erorile de tehnică - Greșelile de concepție, execuție (N.n. - Și evident, de interpretare) joacă un rol în toate etapele cercetării;
6. Erorile de logică - Îmi place să trag învățăminte din umilințele pe care trebuie să le îndur; de aceea, am încercat să analizez motivele posibile ale deficienței mele în această privință. S-ar putea să nu fiu suficient de ager la minte. Se poate, de asemenea ca acest fel de argumentație să mă irite într-o asemenea măsură, încât să nu mă pot concentra asupra soluției. În sfârșit, este posibil să joace un rol simultan ambii factori…” (N. n. Cel care își mărturisește cu atâta franchețe limitele este un geniu autentic al omenirii, laureat al premiului Nobel pentru medicină, refetindu-se aici «la capcana semantică, deosebit de bine concepută, a paradoxului lui Zenon cu întrecerea dintre Ahile și broasca țestoasă», pe care n-a înțeles-o decât după ce i-a explicat-o limpede cineva).

Să ne rugăm, să ne rugăm, să ne rugăm!

Încă din anul 1994, lumea creștină și nu numai, a mai primit o comoară duhovnicească inestimabilă datorată monahului Teoclit Dionisiatul („Dialoguri la Athos”), care în înțelegerea noastră ortodoxă, modestă și întemeiată doar pe Adevăr, răspunde desăvârșit multora dintre întrebările existențiale neliniștitoare sau, indirect, chiar aserțiunilor științifice, uneori nesigure, incontrolabile sau prea puțin dovedite, conivente cu ceea ce am încercat să comentăm în lumina Sfintei Predanii, într-un registru grav, prioritar, pe alocuri chiar urgent, dar nu panicat.

„Epoca noastră este prin excelență dialectică, dialogică. Instrucția sporită, ridicarea nivelului culturii, mulțimea ideilor, creează tipuri dialectice. Oamenii sunt supuși astăzi unei încercări înfricoșătoare. O mulțime de curente filosofice heteroclite, ca număr și intensitate, îl revendică pe om. Toate sunt contestate. Confuzia, falsificarea, erezia, sub felurite forme au intrat și în spațiul Bisericii. Însuși «satana cel ce se preface în înger al luminii» (II Cor. 11, 14) - «cel ce amăgește întreaga lume» (Apoc. 12, 9) - «răpește» continuu «oile» (Ioan, 10, 12) din Turma sfântă a Mântuitorului Hristos. Căci, dacă trebuie într-adevăr «să ne oprim și să cunoaștem pe Dumnezeu» (Ps. 45, 10), urmează că tumultul, «grijile vieții» din condițiile vieții contemporane și răul inevitabil provocat sufletelor de «tulburarea patimilor» nu oferă prea multe speranțe ca să «cunoaștem pe Dumnezeu». Dimpotrivă, duc mai degrabă la disperare.

Desigur, Biserica lui Hristos nu încetează să evanghelizeze, să învețe și să împărtășească harul prin Sfintele Taine. Dar, e nevoie să conlucreze și omul. Iar omul trebuie ajutat. Unul dintre cele mai indicate mijloace, atât de apărare împotriva deselor și repetatelor atacuri ale răului, cât și pentru unificarea forțelor sufletului împrăștiate în lume, este rugăciunea numită dintr-un singur gând (monologistos). Valoarea acestei rugăciuni constă pe de o parte în ușurința ei (N. n. - O poate rosti oricine vrea), iar pe de altă parte în puterea ei, precum și a iubirii, dulceții și străpungerii inimii.

Dar, dacă pentru frații din lume rugăciunea lui Iisus realizează cele două ținte de mai sus, pentru Monahi ea formează punctul de pornire al unei lupte dumnezeiești și premisa unei viețuiri și teologii fără de sfârșit în dragostea lui Dumnezeu (…). De aceea, o rugăciune a noastră și o dorință în Domnul este ca poporul nostru ortodox să regăsească rugăciunea inimii, pentru care s-au luptat mari Părinți teologi, între care marele Sfânt Grigorie Palama, «vestitorul harului».

Primul lucru pentru a ne mântui e să ne sfințim viața, să ne despătimim și să ne unim cu Dumnezeu. Acesta e cel mai mare scop al vieții noastre. După ce ne-am unit cu Mântuitorul Hristos, slujirea aproapelui vine de la sine. Dacă omul e robit de patimi, sufletul lui e întunecat și nu poate lumina și zidi pe alții, pierdem suflete și ne pierdem noi înșine mântuirea. Deci, întâi să ne curățim pe noi înșine, apoi să luminăm și să vindecăm pe alții. Să ne silim să ne facem oameni duhovnicești, deprinzându-ne nu doar cu nevoința trupească, ci și cu cea a minții. Aici, un singur sfat: «Să ne rugăm, să ne rugăm, să ne rugăm!”.

În mistica ortodoxă răsăriteană, „nevoința minții” înseamnă cu totul altceva decât „antrenarea” ei profană; Sfinții Părinți înțeleg prin această fericită nevoință, „curățirea minții până la capăt prin virtuți”, fiindcă astfel ea „învață să cunoască rațiunile virtuților, făcându-și din cunoștința întipărită de ele în mod dumnezeiesc o față proprie; căci prin sine mintea este fără formă și fără trăsături, având ca formă dobândită fie cunoștința în duh întemeiată pe virtuți, fie neștiința produsă de patimi” (Părintele Dumitru Stăniloae - „Filocalia”, vol. 3).

AXA AFIRMĂ – NU RĂSTĂLMĂCEȘTE ȘI NU ÎȘI ÎNCHIPUIE