Universală în dogmă și națională în mijloacele de a întrupa dogma în viață, Biserica Ortodoxă e cea mai potrivită formă de creștinism pentru dezvoltarea morală și spirituală a unui popor. Ea nu-i silește natura etnică, ci i-o desăvârșește. Pacea și buna învoire între oameni, adică scopul ei social, se realizează prin ridicarea oamenilor la un nivel spiritual, același pentru toți. Dar în această operă de transformare și de omogenizare socială pe un plan superior, Biserica Ortodoxă ține seama de toate elementele pe care natura însăși le pune la dispoziție. Neamul e o unitate socială naturală. Ca organizație militantă, Biserica pornește de la această unitate, potrivindu-și forma pe măsura ei. Câte neamuri sunt ortodoxe, atâtea forme naționale creează Biserica. Această plasticitate formală o deosebește fundamental de romano-catolicism care, peste unitățile naturale ale popoarelor și nevrând să țină seama de ele, impune forma unică, universală, juridică și rigidă a statului papal. Istoria Occidentului e plină de conflictele războinice dintre puterea papală și diversele națiuni, care refuzau pe rând să adere la statul juridic universal și căutau să-și întemeieze state naționale independente. Aceste conflicte durează acolo din Evul Mediu până în zilele noastre, când le actualizează într-o formă atât de răsunătoare statul hitlerist în luptă cu Vaticanul.
În ortodoxie, asemenea conflicte sunt necunoscute. Biserica Ortodoxă nu concepe un Stat juridic supranațional, pe care sa-l impună popoarelor. În această privință ea nu este rigidă, ci plastică, adică se organizează după unitățile naturale ale neamului. Biserica Ortodoxă e una în dogmă și în spirit, dar multiplă în formele de organizație socială. Sub acest raport, ea e cu totul apolitică, pe când romano-catolicismul are un caracter politic acuzat. Pacea pe care o urmărește ortodoxia nu e uniformitatea juridică a statului papal (Pax romana), ci armonia liber consimțită a diversităților naționale în sfera sublimă a ecumenicității spirituale.
Noi avem un Patriarhat ecumenic la Constantinopol. Dar față de el, din punct de vedere al organizației formate, fiecare Biserică națională e independentă sau autocefală. Această autocefalie se obține cu ușurință când respectiva națiune ortodoxă a ajuns la un stadiu de conștiință independentă. Regimul aceste e necunoscut în romano-catolicism. În locul principiului autocefal, romano-catolicismul cunoaște compromisul concordatelor.
Din imperiul medieval, fărâmițat prin războaiele de independență ale națiunilor occidentale, statul papal e redus azi la petecul de pământ al cetății Vaticanului. El n-a renunțat însă la universalismul juridic. În această perspectivă, el îi revendică pe catolicii din toate statele unde trăiesc. Peste calitatea lui naturală de cetățean național al statului unde trăiește, un catolic e cetățean al statului juridic roman. Regimul concordatelor dintre Vatican și diferitele state naționale unde trăiesc catolici e un compromis între putere politică și putere politică, prin care se recunoaște, pe plan juridic, existența statului papal și dreptul lui de imixtiune înlăuntrul granițelor statelor naționale.
Pentru noi, ortodocșii, e greu de conceput un asemenea regim. E ca și cum am fi odată cetățeni ai statului românesc, iar pe deasupra cetățeni ai Patriarhatului de Constantinopol. Dacă guvernul român, bunăoară, ar lua câteva măsuri, care n-ar stânjeni întru nimic interesele noastre religioase, dar ar stânjeni interesele politice ale Patriarhatului de Constantinopol, am primi imediat ordin să luam atitudine împotriva statului nostru național. E cam ceea ce se întâmplă azi între Vatican și statul german. Pentru mentalitatea noastră ortodoxă ar fi o situație absurdă. Principiul de la care pleacă ortodoxia în acțiunea ei pământească e respectarea unității naturale a colectivității naționale, a neamului. Idealul ei social de pace și de bunăvoire între oameni își găsește elementele naturale în alcătuirea omogenă a neamului: sângele comun, sufletul comun, organizația politică comună. Toate aceste elemente sociale naturale care alcătuiesc baza organică de la care pornește acțiunea de spiritualizare sau de perfecționare a ortodoxiei. Departe de a stingheri aceste elemente ale vieții naționale, ortodoxia le ajută să se perfecționeze.
Tocmai din această pricină, naționalismul, ca tendință de afirmare amplă și intensă a geniului etnic, nu se găsește niciodată în conflict cu ortodoxia. El se găsește însă în conflict aproape inevitabil cu catolicismul: atunci când se întâlnește cu interesele supranaționale ale statului juridic papal. Pentru ortodoxie, naționalismul nu e decât lucrarea firească de perfecționare a unității etnice, pe care Biserica e chemată s-o spiritualizeze. Astfel, naționalismul e regimul politic care, cultivând și intensificând principiile de omogenitate ale neamului, convine de minune ortodoxiei, care are de ridicat această omogenitate la nivelul spiritual al dragostei creștine. Între naționalism și ortodoxie nu poate exista decât cea mai strânsă colaborare în vederea operei de solidarizare socială și de înnobilare a sufletului etnic în lumina idealului creștin.
Preluat din revista Sfarmă Piatră, citat de P.S. Irineu Mihălcescu, în Apărarea Credinței, Ed. Cugetarea, București, 1937, p. 186-188.
Comentarii