Iubite confrate și coleg în albe și tainice făgăduințe, aceste rânduri de suflet au izvorât, în urmă cu mulți ani, pe de-o parte din grandoarea reală a artei tămăduirii și din limitele dureroase ale științei medicale, și, pe de altă parte, din citirea și recitirea cu smerită atenție a vieții cu totul minunate a Sfântului Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon, sintetizată astfel în condacul I al Acatistului său: „Înaintea celui cu chip și nevinovăție îngerească, a vrednicei slugi a Domnului nostru, care prin nestrămutată credință s-a învrednicit a sta alături de nemuritorul Împărat, Pantelimon, ridicăm rugăciunile noastre și cerem să ne asculte durerile și cu puterea ce-i este dată de la Dumnezeu, ca un doctor fără de arginți, să ne cerceteze degrabă și să înlăture de la noi bolile sufletești și trupești, ca izbăviți cu platoșa bunătății sale, în tresăltări de bucurie, să-i strigăm: Bucură-te, Mare Mucenice și Tămăduitorule Pantelimoane!”.
De mai multe ori, dar pare-se întotdeauna la timp, într-o reverie adâncă, ne-a cercetat duhul acestui sfânt acatist, prin care Părintele medicinii fără de arginți de ieri, de azi și de mâine ne îndeamnă pe toți medicii să ne recunoaștem și să viețuim ca un al doilea sacerdoțiu, după cel al păstorilor de suflete. Chipul său intrat demult în sinaxare și odihnit de eternitatea înțelepciunii primite în dar în începuturi arhetipale părea tânăr, foarte tânăr, și totuși bătrân ca vremea… Ochii săi imenși, severi și blânzi în același timp, ne-au privit cu o atenție stăruitoare. Apoi, terminându-se un examen al cărui rezultat nu l-am putut pătrunde nicicum, am perceput un glas lăuntric plin de inflexiuni muzicale: „Ce fel de doctor ai fost, ce fel de doctor ești, ce fel de doctor vrei să ajungi?”
Pentru prima oară, în viața mea de zilnic aspirant la titlul nobiliar de doctor recunoscut prin fapte, m-am sfiit și cutremurat până în adâncul sufletului meu neliniștit și frământat de (ne)dreapta folosire a darului primit, din clipa în care pătrunsesem doar (ne)miruit și (ne)chemat în oceanul nesfârșit al cunoașterii medicale, dar și al artei tămăduitoare…
M-am aplecat mult sub tăria privirii sale profund răscolitoare și m-am încovoiat lăuntric și mai adânc, descifrând omenește sensul divin al întrebărilor sale divino-umane, după care adunându-mi toată bărbăția, cinstea și luciditatea de care am fost capabil, în mod real sau doar părut ca o cutumă neîndestulătoare, i-am răspuns clar și ferm, printr-o claritate și fermitate ce nu-mi aparțineau de fel, ci păreau doar noi efluvii izvorâte din eternitatea nemuririi sale binevoitoare, ce-mi susțineau încă mandatul alb primit cândva în dar, printr-o fâgăduință publică, solemnă și liber-consimțită: „Am fost un doctor neștiutor și nepăsător, sunt un doctor sensibil la suferințele altora, dar parcă mai neștiutor și vreau să devin un doctor mai sensibil la suferințele tuturor și de-mi va crește stăruința cea bună printr-o înțelegere luminată să devin și un doctor cât mai des și mult folositor…“
Privirea Părintelui medicinii fără de arginți, de ieri, de azi și de mâine m-a străpuns și mai adânc, zăgăzuind în mine orice încercare de justificare a neputinței mele tămăduitoare, parțiale sau totale, cât se poate de reale, dar întotdeauna mișcată spre smerita cugetare îndreptătoare… Apoi, iar am primit șuvoiul acela ceresc și muzical în auzul meu lăuntric, nedemn și strâmt: „Ia seama, e bine ce-ai răspuns, dar nu uita nicicând că totul te acuză sau te apară după cinstea cuprinsă în răspuns!”.
***
Văzându-mă cu totul descoperit, cu totul deslușit și întru totul citit, împins de un inexplicabil curaj, pentru mine greu de definit, m-am auzit grăind: „Ajută-mă, tu, Părinte al medicinii fără de arginți, să nu-mi pierd nicicând cinstea cuprinsă în fapte și cuvânt; să fiu orice, oriunde și oricum, dar să slujesc oricărui om suferind, fără a mă uita la rangul său din lut sau la puterea efemeră cu care se amăgește singur printr-un tragic necuvânt; ajută-mă să nu-mi pierd cinstea cu care fi-voi judecat doar de Cuvânt!”.
Însă, oricât am stăruit cu această rugăciune, nu mi s-a mai răspuns nimic, ci doar mi s-a arătat în chip de negrăit o inscripție cu litere dintr-un aur ceresc îndelung lămurit: „Adevărul este Fiul timpului, dar, mai cu osebire, Logosul întrupat în istorie; acest Unic și neasemuit Fiu, născut, iar nu făcut, are un singur Tată, Atotțiitorul; Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute. Unicul Tată Ceresc din care purcede dintotdeauna Duhul Adevărului Său, în Prea Sfânta Treime slăvit, doar pentru cei care-L slujesc, din dragoste, cu vreme și fără vreme, în dub și adevăr”.
Când am terminat de citit sfânta și tainica inscripție cerească, mai mult pătrunzându-mă de puterea ei dumnezeiască, decât înțelegând călăuzirea sa duhovnicească, l-am căutat cu sfiiciune pe Părintele medicinii fără de arginți de ieri, de azi și de mâine, pentru a-i mulțumi cuviincios. Zadarnic, pe el nu l-am mai simțit, ci doar am presimțit un altar din lumina cea veșnic vie și cugetătoare în care tainic a slujit, pulsând euritmic, lin și unduios, într-o stare de uimire, totală și de negrăit!
Mi-am revenit cu greu, ostenit și îngândurat, dar tainic fericit, din acest proniator vis, simțindu-mi inima aproape ca o rană binecuvântată sau, poate, doar ca un lac de lacrimi ce spală totul fără vreo răsplată… Nu știu nici acum și nu voi ști vreodată, de ce am început să scriu imediat aceste rânduri (ne)înțelese, dat pline de o lavă lăuntrică minunată, ostoindu-și fierbințeala prin ea însăși și domolindu-și curgerea pe măsura înaintării sale între, peste și sub maluri ființiale neștiute!
Pentru toate lacrimile ce nu ne-au durut, pentru toate întrebările ce nu ne-au vrut, pentru toate spaimele ce nu ne-au încăput, pentru toate întâmplările ce nu ne-au strivit, pentru toate loviturile ce ne-au zidit, noi singuri, în bucuria noastră voluntară, în genunchi am căzut, căci rugăciunea curată și sinceră aduce Cerul pe pământ. Aproape toți coriștii și bicicliștii istoriei (sărmani și nefericiți semeni ai noștri încremeniți în eroare, neo-gnostici, neo-arieni, sincretiști, cazuiști, scientiști, teziști, legaliști, reformiști, new-age-iști, teosofi și ocultofili din toate zările și timpurile) au respirat ușurați, crezând că în sfârșit au scăpat de noi și întrebările noastre mereu stingheritoare și limpezitoare…
Deși răniți, deși slăbiți, de întârzierea și netămăduirea noastră și a altora, deși uneori înfrânți și chiar zdrobiți, am ieșit iar din noi surâzând, pentru toți surâzând liniștiți, ca niște simpli slujitori devotați, dar prea des izgoniți dintr-o funestă și străveche neînțelegere, întotdeauna însă rechemați printre voi, doar printr-un decret ceresc nebiruit, inviolabil și pur!
Nu-ți cerem să ne înțelegi, nu-ți cerem să ne accepți, nu-ți cerem să ne urmezi, iubitul nostru confrate. Îți cerem doar să cuprinzi adevărul veșnic al acestor străvechi gânduri mângâietoare, îndreptătoare, luminătoare și salvatoare. Când, în sfârșit, vei cuprinde acest Adevăr viu și de nebiruit, pe cât va vrea El să ți se releve, vei înțelege, vei accepta și vei urma singur îndemnul Lui ceresc, nobil și altruist, pe cât te vor ține cinstea, luciditatea, priceperea și curajul moral, imperios necesare. Această scrisoare de suflet în trezvie nu este o solidaritate ieftină de breaslă, nu este o învoială vulgară și penibilă de conjuctură terestră, nu este o trecere complice peste toate neajunsurile, neîmplinirile, nepăsările, erorile și întârzierile noastre conivente cu ineficiența sau eșecul tratamentelor noastre, ale tale și, mai cu seamă, ale mele…
Ea este doar o chemare repetată la trezvie, oarecum neconvențională, dar dureros de vie, printr-un sentiment atotbiruitor de compasiune față de toți cei care am cutezat să pătrundem în oceanul nesfârșit al tămăduirii și mai este un semn și un semnal cât se poate de sincer, moral, limpede și responsabil adresat conștiinței noastre, aș zice sacerdotale la obârșiile sale și o prețuire inestimabilă a imensului, anonimului și sublimului tău destin, dacă vei ține cont nu doar de legile scrise, dar și de cele înscrise de Sus în sufletele, inimile și cugetele noastre eliberate de meschina tiranie a verbului „a avea” (sinonimă, vai, cu arghirofilia!) și de capcanele subtile și uneori teribile ale verbului „a fi” (sinonime, vai, a doua oară, cu hidoasa superbie!), vinovat întotdeauna de exacerbarea orgoliului nostru proverbial, căci Însuși Dumnezeu stă în calea celor mândri!
***
A sluji, credem noi, dragul nostru frate, confrate (confesor și călăuzitor prin experiența reală acumulată și penitent călăuzit prin cea încă sigur neaflată) ar fi verbul sub al cărui sfânt acoperământ ar trebui să ne strângem inimile și cugetele într-un ceas de adevărată solidaritate spirituală, fraternă și virilă, senină și co-împărtășită, modestă și eficientă, istovitoare și eroică, cuminte și luminată, în adevăratul sens al Cuvântului, respectându-ne reciproc înzestrările și îndreptându-ne tainic, subtil și discret neîmplinirile fiecăruia dintre noi, pentru alinarea suferințelor or tămăduirea celor trimiși în cabinetele noastre pentru a ne cerceta teandric (con)știința profesională, răbdarea, smerenia, dar și dragostea cu adevărat creștinească, despre care știm de la Apostolul Neamurilor, gura și trâmbița Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „…indelung rabdă, este binevoitoare, nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr; toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată; cât despre proorocii - se vor desființa, darul limbilor va înceta, știința se va sfârși…”.
Din mijlocul oceanului uman de suferință, ți-am trimis aceste gânduri, slabe, modeste și puținăcioase, neașteptând alt răspuns decât frumusețea simplă, luminată și curată a actelor tale medicale, fiindcă, posibil, câr de curând s-ar putea să avem cu toții nevoie de darurile și barurile Sfântului Pantelimon, Mare Mucenic și Tămăduitor, Părintele medicinii fără de arginți, de ieri, de azi și de mâine, în al cărui acatist mai stă de-a pururi înscris: „Senin la suflet și blând la chip ți-ai primit sfârșitul, trecând astfel în Împărăția Cerească unde ești întâmpinat de Prea Sfânta Treime și așezat de-a dreapta Sa, mărit de sfinți și de puterile cerești…”.
***
Această scrisoare de suflet, precum și rândurile închinare marelui chirurg creștin și ierarh ortodox rus, reprezintă cu certitudine un modest și sincer omagiu adus întregului colegiu de specialiști de la Clinica de Oftalmologie „Ama Optimex” care își dedică cu altruism, aleasă competență și deosebită căldură sufletească întreaga pricepere profesională îngrijirii luminii ochilor celor aflați în suferință. Smerită metanie de gând adresată: Prof. dr. Mircea Filip, dr. Magdalena Ghiulea, dr. Miruna Nicolae, dr. Grigorios Triandafillidis, asist. medicale Anca Tomescu, Veronica Cosma, Laura Barbu, Mariana Dobrescu, precum și dispecerelor Mirela, Roxana și Ioana care îi primesc cu un zâmbet încurajator pe toți cei care trec pragul acestui așezământ medical de excepție.
Comentarii