Am păstrat titlul acesta extrem de grăitor pentru rândurile de față din două motive binecuvântate: pe de-o parte, acesta este titlul unei cărți de-o valoare spirituală și morală cu totul deosebită (apărută în colecția „Florile Bisericii”, editura „Bunavestire”, Galați 2003) și, pe de altă parte, nici un alt titlu nu s-ar fi potrivit mai bine pentru o evocare realistă, pertinentă, responsabilă și smerită a personalității Sfântului Arhiepiscop Luca (1877-1961), decât cel ales de către autorul lucrării, inspiratul arhimandrit Nectarie Antonopoulos, fost egumen al Mânăstirii Sagmata.
Marele profesor chirurg, dar și Ierarh al Bisericii Ortodoxe a fost canonizat, la propunerea unei comisii sinodale a Bisericii Ortodoxe din Ucraina în noiembrie 1995, pentru viața lui sfântă, minunile și evlavia poporului lui Dumnezeu și declarat oficial sfânt pe 24-25 mai 1996, prăznuirea lui fiind stabilită pentru ziua de 11 iunie a fiecărui an. Citim la începutul cărții că ea este dedicată tuturor „medicilor care slujesc cu preoțească jertfire de sine pe omul suferind-căzut și preoților care îngrijesc cu devotament doctoricesc sufletul și trupul omului bolnav, dar înviat!”.
În prologul acestei apariții editoriale cu adevărat excepționale (toți cititorii de bună credință se vor convinge, singuri, că ceea ce afirmăm - aici și acum - stă deasupra oricărei prezentări encomiastice convenționale), mitropolitul Ieronim al Tebei și Levadiei consemna, cu o extremă acuitate a percepției teologico-medicale:
„Deseori auzim în jurul nostru, și repetăm și noi, că «lumea s-a stricat, răul stăpânește, societatea noastră a devenit o junglă». Susținem chiar că pentru toate relele, care se întâmplă în noi și în jurul nostru, de vină este societatea noastră rea. Uităm însă că societatea e formată din noi - oamenii. Și dacă societatea este rea, răspunzători suntem noi (n. n. - Unii mai mult, alții mai puțin, dar cu siguranță fiecare avem o contribuție, fie și pentru faptul că nu ducem lupta cea bună împotriva răului, cu armele Luminii!), care prin faptă și cuvânt proiectăm răul ca model de viață, iar dacă societatea noastră proiectează răul, există și o altă societate, Biserica lui Hristos, care proiectează altceva: Sfântul. Nu e întâmplător (n. n. Pascal definea în mod genial întâmplarea, ca find ceea ce se petrece în mod obișnuit!) că zilnic Biserica noastră prăznuiește unul sau mai mulți sfinți, chemându-ne să ne apropiem de ei, să-i cunoaștem și mai ales să urmăm viața lor sfântă. S-a afirmat foarte corect că Biserica noastră este atelier de sfințenie. Și, într-adevăr, secole de-a rândul nu a încetat să găsească sfinți în toată vremea și în tot locul. Încă și în vremea noastră anti-duhovnicească.
O astfel de creație suprafirească a Bisericii noastre Ortodoxe este și contemporanul nostru - Sfântul Luca, Doctor fără de arginți și Arhiepiscop al Simferopolului și Crimeii. A trăit într-o perioadă dramatică a Bisericii Ruse. Din fragedă tinerețe â descoperit și a trăit sensul duhovnicesc și adevărat al vieții. A studiat știința medicală, a fost hirotonit preot și episcop și s-a dăruit pe sine slujind poporul îndurerat al lui Dumnezeu, tămăduind, învățând, mângâind, călăuzind…”.
Calea lui Dumnezeu
„«Calea lui Dumnezeu este o cruce zilnică. Nimeni, deci, nu s-a suit la cer fără osteneală» (n. r. - Avva Isaac Sirul). Citind această frază minunată, avem simțământul că avva Isaac Sirul descrie drumul martiric al tuturor sfinților. Drumul sfinților a fost și este mereu drumul jertfei, al muceniciei, adică al crucii. Numai crucea conduce la Domnul Hristos și doar purtând crucea, poate cineva să-L urmeze pe Acesta. «Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să urmeze Mie» (Marcu 8, 14). Pentru lume crucea Mântuitorului Hristos pare grea, neînțeleasă, «nebunie» (I Corinteni 1, 18). De aceea, ori o ponegresc, ori se străduiesc s-o ocolească. Îndeosebi pentru creștini, a doua variantă, ocolirea, este o ispită puternică. Și stăpânitorul acestei lumi (Ioan 6, 11), cel care înșeală toată lumea (Apocalipsa 12, 9), se pare că-i războiește în zilele noastre cu această ispită vicleană… Se străduiește să-i convingă pe creștini să-L primească pe Mântuitorul Hristos fără cruce, adică un Hristos inofensiv, care nu are legătură cu jertfa cu spiritul de sacrificiu, cu mucenicia, cu mărturisirea.
În epoca noastră, epoca dezorientării, pătimirile sfinților care nu s-au conformat acestei ispite sunt deosebit de prețioase, pentru că ne trezesc. O astfel de mucenicie cutremurătoare este și viața Arhiepiscopului Luca. A trăit în perioada de pătimire a Bisericii Ruse (n. n. - De multe ori ni s-a făcut următoarea obiecție, devenită cu vremea un simplu truism reflex al unei gândiri sedentare: «Este extraordinar tot ceea ce ne arătați atât de pertinent și temeinic documentat, dar aceste minuni s-au petrecut acum multe secole în urmă, astăzi nu mai există sfinți…». Ba există sfinți în vremurile noastre, proslăviți de către Biserica Ortodoxă, numai după o cercetate duhovnicească atentă și luminată. Unul dintre acești sfinți din vremurile noastre este și Arhiepiscopul Luca, a cărui prezentare biografică o facem aici cât se poate de succint!).
Om de știință valoros și faimos, profesor de chirurgie, în ceas de cumpănă, când s-a aflat în fața dilemei și trebuia să aleagă pe Domnul Hristos cel cu cruce ori pe cel fără cruce, L-a preferat pe primul. A ridicat crucea mărturisirii și a apucat pe drumul Golgotei. «Am iubit pătimirea», îi scria fiului său (n. n. - Aceste cuvinte au dat titlul autobiografiei sale, un document zguduitor găsit într-o mânăstire din Crimeea; o a doua carte despre acest bărbat sfânt, cea a ieromonahului Vasile Marousiak, cu titlul «Un chirurg sfânt», a fost descoperită într-o mânăstire din Moscova). Și, într-adevăr, s-a dovedit martir și mărturisitor. Prigoanele, calomnierile, suferințele, peripețiile incredibile, anchetele istovitoare, întemnițările, torturile, deportările, exilările, îl uimesc pe cititorul vieții sale. Chipul lui sfințit și viața martirică au foarte multe de oferit creștinului contemporan și mai ales celor care și-au dedicat viața slujirii lui Dumnezeu și poporului Său, îndeosebi omului suferind”.
Am iubit pătimirea
„În anul 1957, Arhiepiscopul, orb fiind, și-a dictat memoriile, autobiografia, secretarei lui, începând cu aceste cuvinte: «Nu aș vrea să considerați că toate cele câte voi povesti provin din trufie. Vă mărturisesc cu sinceritate că nu este slava mea, ci slava Aceluia care m-a trimis. În cartea lui Tobit citim aceste cuvinte semnificative: «Taina regelui se cuvine s-o păstrezi, iar lucrurile lui Dumnezeu este de laudă să le vestești» (Tobit 12, 7). Întocmai este vorba de marile lucrări ale lui Dumnezeu care s-au manifestat în viața mea și despre care doresc să vă vorbesc. Știu că există foarte mulți oameni care se întreabă cum am reușit, după ce am dobândit faima unui chirurg mare și înțelept, să părăsesc știința și chirurgia și să devin propovăduitor al Evangheliei Domnului Hristos. Cei care au asemenea gânduri fac o mare greșeală, crezând că este imposibil ca știința să se îmbine cu religia. Istoria științei ne învață că încă și acei înțelepți geniali, precum Galilei, Newton, Copernic, Pasteur, marele nostru fiziolog Pavlov au fost oameni foarte credincioși (n. n. - Am adăuga pentru cititorii noștri mai puțin informați să cerceteze și viețile altor oameni de geniu, savanți creștini de talie universală, care și-au mărturisit credința în Dumnezeu în termeni neechivoci: Newton, Ampere, Volta, Carrel, Paulescu și contemporan cu noi, John C. Eccles, poate cel mai important neurofiziolog al momentului). Și știu că profesorii vremurilor noastre există mulți care cred. Și care, desigur, îmi cer binecuvântare. Dar acest lucru nu vom reuși niciodată să-l facem înțeles oamenilor acelora care mă acuză pentru că am devenit preot și episcop. Să-i lăsăm liniștiți (n. n. - Sfântul se referă aici la acei nefericiți semeni ai noștri care își iau biata lor realitate psihică drept unică și ultimă realitate, dar și măsură a tuturor lucrurilor!)
Cu toate acestea sunt dator să vă spun că eu însumi consider uimitor și de neînțeles ceea ce a făcut Dumnezeu cu mine. Însă, aruncând o privire către trecutul meu, văd limpede că, fără să-mi dau seama, Domnul m-a călăuzit de la vârsta fragedă spre preoție, la care nu m-am gândit niciodată, fiindcă iubeam cu patimă chirurgia și mă dedicasem ei cu tot sufletul meu. Această profesie a mea satisfăcea pe deplin dorința pe care o avusesem dintotdeauna, de a-i sluji pe săraci și pe suferinzi și de a-mi da toate puterile spre alinarea durerilor și ajutorarea în nevoile lor».
Arhiepiscopul doctor era desigur cunoscut, dar îndeosebi ca om de știință. Autoritățile ascundeau dinadins calitățile lui de arhiereu. În anul 1958 a circulat la Moscova «Marea Enciclopedie de Medicină». Arhiepiscopului Luca îi sunt dedicate câteva rânduri, nicăieri însă nu se pomenește că este episcop:
Voino-Iasenețki Valentin al lui Felix (1877 - 1961). Chirurg rus, doctor, premiat cu «Ordinul de stat» al URSS, în anul 1946. În 1903 este absolvent al Secției de Medicină a Facultății din Kiev. În 1905 este chirurg la Moscova. A urmat cursurile la clinica profesorului P. Diakonov și la «Școala de Anatomie topografică și chirurgie operatorie», alături de profesorul O. Rein. După aceasta se întoarce la specialitatea practică de chirurg. Din 1910 până în 1916 este director al spitalului din orașul Pereslavi Zaleski. În anul 1917 este director, profesor și chirurg la Tașkent. Din 1920 este profesor de anatomie și chirurgie aplicată al facultății din Tașkent.
În anii marelui război (1940 - 1945) a ocupat funcția de chirurg șef al Armatei Roșii. Din 1946 părăsește activitatea medicală, deoarece și-a pierdut vederea. A scris mai mult de treizeci de studii, printre care și lucrările «Despre chirurgia infecțiilor septice», în 1934, și «Infecțiile rănilor provocate de arme de foc la încheieturi», în 1944. Toate aceste lucrări ale lui au fost premiate cu «Ordinul Stalin» (n. n. - Ca să decoreze Stalin un arhiepiscop ortodox exilat din ordinul lui în Siberia, dar și un opozant puternic și neclintit al ateismului său scelerat, deci în plină prigoană anticlericală, trebuie să fi intervenit proniator Mâna lui Dumnezeu, dar și faima științifică a profesorului trebuie să fi trecut demult peste toate prejudecățile și inerțiile unui regim totalitar, făcându-l cunoscut în comunitatea științifică mondială; această recunoaștere oficială a valorii de excepție a unui credincios, a unui «dușman al poporului», venită din partea unui despot necredincios și înrăit ateu, spune totul despre puterea tainică a credinței!).
Mai mult de 25 de ani s-a ocupat de chirurgia infecțiilor septice. Între anii 1920 - 1930 a fost exilat în Siberia…»” (n. n. - Sub acest laconism oficial se ascund, de fapt, mai multe arestări, exiluri, prigoniri, anchete și interogatorii inepte și epuizante, insulte, bătăi sălbatice, înjosiri și torturi morale inimaginabile, precum și o cumplită otravă a calomniilor de tot felul, revărsată perseverent peste acest bărbat evlavios, integru, luminat și curajos; „poziția lui îndrăzneață, lipsită de orice oportunism și slugărnicie, era considerată mândră și egoistă”, deși viața lui smerită și jertfitoare dovedește exact contrariul. Nu trebuie să ne mirăm însă prea mult, căci dintotdeauna coriștii și bicicliștii istoriei, cu o viețuire meschină, sterilă și parazitară, i-au urât pe cei nobili, creativi, înviați lăuntric și cu adevărat liberi prin puterea harului!).
Mărturia profesorului de medicină și academicianului
I. A. Kassirski (1889 - 1979)
„Profesorul Iosif Abramovici Kassirski era unul dintre cei mai renumiți medici și hematologi ai fostei Uniuni Sovietice și scriitor al multor lucrări care l-au făcut larg cunoscut atât în țară, cât și peste hotare. A scris cărți despre medici mari, ruși și străini, precum I.P. Pavlov, V.P. Filatov, E.N. Pavlovski, P. Erih, R. Ros și alții. Către sfârșitul vieții sale a scris și o carte despre Arhiepiscopul Luca, având titlul «Amintiri despre profesorul Voino-Iasenețki».
În cartea aceasta, Kassirski se străduiește să abordeze «marea și strălucita lui personalitate și viața sa mult chinuită, cu scopul de a face cunoscut adevărul și de a completa golul din istoria științei medicale ruse, întrucât puține lucruri cunoaștem astăzi despre marele chirurg și om de știință», așa cum se afirmă în prologul cărții. Printre mulți oameni interesanți pe care s-a întâmplat să-i cunosc pe durata celor aproape 60 de ani ai vieții mele medicale, personalitatea lui Voino-Iasenețki a fost dintre cele mai strălucite. E de-ajuns să-i pronunț numele și în fața mea apare chipul unui om puternic, înalt, cu prezență măreață, cu barbă lungă și frumoasă, al unui om greu și deosebit de neobișnuit. Se putea ghici puterea spirituală a omului de știință, demnitatea și dramatismul sorții sale. Toate acestea, într-un mod ciudat, se armonizau cu vorbirea lui liniștită, pe care simpli studenți or medici o ascultau mereu cu răsuflarea tăiată.
Toată viața lui V.F. Voino-Iasenețki a lucrat în orașe mici, în eparhiile și satele Rusiei, Turkmenistanului, Siberiei și Orientului Îndepărtat. Ca medic, a avut de înfruntat sărăcia, foamea stăruitoare a poporului, mortalitatea ridicată a copiilor din cauza difteriei, pojarului, scarlatinei. Luptele zilnice pe care le dădea cu epidemiile de tifos, malarie, holeră, ciumă, varicelă, care secerau regiuni întregi, erau lucrul lui permanent. Voino-Iasenețki a fost martorul a două războaie mondiale care au făcut să dispară milioane de oameni. A văzut cu ochii lui, dar a și suferit el însuși, torturile oamenilor din generația sa, distrugerile, foametea, epidemiile mortale, diferitele măsuri de oprimare. A fost martorul faptelor bestiale ale armatei lui Hitler, a văzut orașele și satele bombardate și transformate în cenușă. A aflat despre milioanele de oameni uciși în camerele de gazare; știa despre torturile, genocidul și mulțimea de jafuri puse pe spinarea poporului. Niciodată nu a stat departe de lupta comună, de cele ce se întâmplau în țara noastră. Contribuția lui ca medic, chirurg și om de știință a fost uriașă…
Activitatea medicală a lui Voino-Iasenețki i-a adus faima unui vestit savant și chirurg. Arhiepiscopul a lăsat în urmă unsprezece volume de predici. Cei care-l cunoșteau de aproape pe V.F. Voino-Iasenețki se întrebau cum e posibil ca aceeași mână să scrie cartea valoroasă din punct de vedere științific despre chirurgia infecțiilor, și de cealaltă parte «Despre duh, suflet și trup». Viața lui a fost plină de taine. Dar pot să spun cu siguranță că avea suflet curat și că era cinstit…
Credea în dragostea creștină și era convins că greutățile tragice și disfuncțiile sociale, ale căror martor ocular era, pot să dispară numai prin dragostea creștină. Această concepție despre lume, Voino-Iasenețki nu și-a schimbat-o niciodată. Chiar și încercările dure la care l-a supus crezul său religios (a petrecut mulți ani în lagăre de concentrare și exiluri) nu i-au clătinat credința. Vindecător al sufletelor și trupurilor. Ce vocație mai înaltă ca aceasta poate avea un om? Acest lucru chiar Arhiepiscopul Luca l-a subliniat în mod deosebit în predicile lui, vorbind despre Sfântul Pantelimon, care a fost totodată medic și om foarte credincios. În bisericile ortodoxe din Londra, Paris, New-York, preoții îl numeau Sfântul Pantelimon al timpurilor noastre…”
Sfinții lucrează și după moarte
„În toate locurile lui de exil, episcopul Luca și-a oferit gratuit serviciile, fără de arginți, și a vindecat mulți bolnavi. Pe acolo pe unde a trecut, oamenii își amintesc de el cu o recunoștință deosebită. Niciodată nu a refuzat să-i ajute pe săraci, pe orfani, și desigur fără bani, precum Sfinții Doctori fără de arginți. A dedicat zile întregi îngrijindu-i pe copiii bolnavi și murdari de la sate, care trăiau în condiții mizerabile. Starea sănătății lui era foarte rea. Suferințele prin care a trecut, foarte multe. Să adăugăm la toate acestea și durerea de părinte; se afla departe de copiii lui dragi, care rămăseseră orfani de mamă. Însă era mereu neobosit și dornic să ajute… Momentul descoperirii moaștelor sale este descris în carte cu o simplitate impresionantă, aproape scripturistică:
„Au săpat și au găsit sfintele moaște. Când arhiepiscopul Lazăr a coborât în mormânt și a luat în mâini moaștele, vântul a încetat dintr-o dată. S-a lăsat o liniște adâncă. Toți aveau lumânările aprinse, îngenuncheaseră și priveau emoționați. Cântau «Sfinte Dumnezeule», strămutând moaștele în Biserica cimitirului, afierosită pomenirii «Tuturor Sfinților». Arhiepiscopul Luca nu doar când era în viață, dar și după adormirea lui, a continuat să-i ajute pe oameni și să facă minuni cu harul lui Dumnezeu. Mormântul său și sicriul cu sfintele moaște au devenit de-acum o nouă colimvitră (n. n. - Cristelniță sau vas pentru botezul copiilor) a lui Siloam. La Simferopol s-au înregistrat multe minuni de-ale lui.
Viața unui sfânt nu este un frumos roman literar. Este mai cu seamă un strigăt deșteptător. Pentru toți. Clerici și laici, indiferent de vârsta, clasa socială, profesia și locul ocupat în societate. O trâmbițare de deșteptare, «ca să nu fim aflați zăcând și dormitând, ci priveghind și sculați întru lucrarea poruncilor Lui» (n. r. - Rugăciunea miezonopticii a Sfântului Vasile cel Mare). Este o aducere-aminte că «Domnul este aproape.» (n. r. - Filipeni 4, 5) și, de aceea, «să lepădăm lenea departe de la noi și să-L întâmpinăm pe Mântuitorul Hristos, Mirele Cel fără de moarte, cu făclii luminoase și cu cântări». (n. n. - Așadar, înviați lăuntric, căci El dintr-o cotropitoare iubire pentru noi în inima noastră curățită de patimi Se odihnește!)
Ce-ar mai fi de spus? Un singur lucru, pe care l-am auzit de multe ori de la smeriții noștri duhovnicii, dar parcă nicicând cu o bucurie atât de mate și cu o putere harică nebiruită, ca în clipa în care l-a rostit la un praznic împărătesc, cu simplitatea unei certitudini de foc, Prea Fericitul Părinte Teoctist, vrednicul de pomenite Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române: „Da. Da. Sfinții lucrează și după moarte, căci ei nu mor, ei se mută de la viață la Viață!”
dr. Ioan Gându - fost consilier al Bisericii „Sfinții Pantelimon, Mina și Nectarie”, Spitalul Clinic de Urgență Militar Central
P.S.
Cu acest fericit prilej, doresc să fac o precizare: cu Mila lui Dumnezeu la această Biserică din incinta spitalului am contribuit, pe cât posibil omenește în aceste vremuri de răscruce și cernere de Sus, dimpreună cu toți creștinii cu fapta dinăuntrul și dinafara acestui vechi așezământ de sănătate, la construcția sfântului locaș, la zidirea sufletească, alinarea, ușurarea și tămăduirea celor aflați în suferință, precum și la limpezirea unor probleme teologico-medicale și culturale majore ale timpului nostru pentru cei care au fost interesați să cunoască modesta noastră contribuție, fie cadre medicale, fie pacienți. Atât și nimic mai mult.
Așadar, nimic din ceea ce a fost scris, ca o încercare naivă de falsificare a realității, nu este adevărat, după o rețetă masonică larg răspândită, pe un soi de diplomă improvizată, acordată nouă pe 24 octombrie 2008, de către vechea conducere a spitalului, vai atât de emfatică și slugarnică în euro-exprimări și atât de nedreaptă și necruțătoare cu personalul medical, motiv pentru care a și fost schimbată: „Se acordă domnului dr. Ioan Gându, pentru susținerea proiectelor de îmbunătățire a asistenței medicale prin modernizarea «Spitalului Clinic de Urgență Militar Central dr. Carol Davila și înzestrarea acestuia cu tehnică și aparatură medicală de nivel european»" (semnată de fostul comandant de tristă amintire a acestui spital în care au trudit jertfitor mulți medici militari de prestigiu ai școlii românești de medicină).
Nu am participat în nici un fel la susținerea vreunor astfel de «proiecte europene» și nici la «înzestrarea spitalului cu tehnică și aparatură medicală de nivel european», ci am dorit, prin construcția acestui sfânt locaș ortodox, doar să slujim teologico-medical celor suferinzi, în tradiția medicinii românești autentice, concepută ca un al doilea sacerdoțiu, așa cum o vedea marele savant creștin ortodox Nicolae C. Paulescu, adevăratul descoperitor al insulinei, fiindcă străvechiul simț clinic și iubirea creștină autentică nu vor putea fi înlocuite nicicând, nicăieri prin nimic. Fără o iubire creștină autentică și fără o compasiune jertfitoare reală nici cea mai sofisticată aparatură științifică nu poate ajuta decât într-o măsură limitată ființa noastră sufletească și trupească aflată în suferință.
AXA ESTE O ARMĂ PE CARE O POT FOLOSI DREPTCREDINCIOȘII
Comentarii