Biserica Ortodoxă Sârbă și ecumenismul

Biserica Ortodoxă Sârbă și ecumenismul

Nesănătoasa epidemie ecumenistă

Ecumenismul este un prunc născut la începutul secolului XX. A cunoscut o metamorfoză în Consiliul Mondial al Bisericilor la mijlocul veacului, ca în prag de mileniu să-și tragă ultima suflare, fiind respins cu tărie. Din nefericire a supraviețuit acestei crize, continuând să tulbure Biserica lui Hristos și în secolul XXI.

Această Conferință teologică despre ecumenism, după smerita noastră părere, este una mult prea târzie, însă nu fără de nădejde. Așadar, mulțumim lui Dumnezeu, precum și tuturor celor ce s-au străduit să facă posibilă această aleasă întrunire, pentru a ne oferi ocazia dezbaterii problemelor ecumenismului din diferite perspective, lucru de mare folos tuturor Bisericilor Ortodoxe locale, ca și Bisericii în întregul ei, precum și fiecărui creștin binecredincios. Credem că această întrunire va ajuta Biserica să adopte poziția cuvenită privitor la cea mai recentă și mai primejdioasă erezie ecleziologică – pe care binecunoscutul teolog, părintele Iustin Popovici, a numit-o pan-erezie, deoarece adună toate ereziile cunoscute până acum în istoria Bisericii.

Au fost și încă vor mai fi multe discuții la această aleasă adunare despre Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolească – Biserica Ortodoxă, cât și despre noțiunea de ecumenism în sine. Prin urmare, nu vom insista mult asupra acestor concepte în expunerea noastră. Întrebarea ce o vom pune este: „În ce măsură și în ce fel se opune Biserica Ortodoxă Sârbă ecumenismului? Prin cine și în ce fel această opoziție s-a manifestat și se manifestă până în ziua de astăzi?”

Conștiința că nici o biserică ortodoxă locală nu a rămas nepătată și neatinsă de epidemia ecumenistă este un adevăr dureros. Unele au fost influențate mai mult, altele mai puțin. Însă este mângâietor și încurajator faptul că în fiecare biserică ortodoxă locală au existat și încă mai sunt persoane și obști – pilde sfinte și luminătoare -, care se opun cu stăruință, prin cuvântări și scrieri, pătrunderii ecumenismului în deplinătatea Ortodoxiei1. Poate că aceștia nu sunt mulți, poate că nu sunt îndeajuns de legați unii cu ceilalți și nu sunt aliați într-o front comun de apărare, însă mai înainte de toate, toți acești luptători sunt uniți cu Capul Bisericii, Domnul Iisus Hristos și cu toți Sfinții Bisericii Ortodoxe – care de-a lungul secolelor s-au nevoit și au luptat pentru neprihănirea credinței ortodoxe – și prin sfinți, și cu ajutorul lor, sunt uniți unul cu celălalt. Aceasta ar putea fi „turma mică” pe care Domnul a mângâiat-o în Evanghelie, atunci când a zis: «că a binevoit Tatăl vostru să dea vouă împărăția» (Luca 12:32). În Biserica Ortodoxă Sârbă, cel dintâi și cel mai de seamă oponent al ecumenismului a fost și rămâne părintele Iustin Popovici, de fericită pomenire, care i-a întărit pe toți prin cuvinte și fapte de mărturisire, insuflând multora râvna sa. Părintele Iustin a exprimat lămurit poziția sa teologică ortodoxă asupra ecumenismului în binecunoscuta sa carte Biserica Ortodoxă și ecumenismul2 unde a dat o definiție scurtă dar cuprinzătoare a ecumenismului: «Ecumenismul este numele de obște pentru toate pseudo-creștinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se află cu inima lor toate umanismele europene cu papismul în frunte, iar toate aceste pseudo-creștinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decât erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obște este acela de „pan-erezie”». Părintele Iustin conturează aici cel mai bine întreaga anormalitate și diformitate a ecumenismului, așa cum se arată în timpul nostru, punându-l să se reflecte în oglinda adevăratei Biserici a lui Hristos, cea Una. Iar aceasta a făcut-o înfățișând învățătura apostolică drept-slăvitoare despre Adevărata Biserică a lui Hristos, Biserica Apostolilor și a Sfinților Părinți, precum și Sfânta Tradiție în chipul cel mai limpede și plin de înțeles: „Numai dacă are cineva cunoașterea adevărată și deplină a învățăturii lui Hristos îi este cu putință să discearnă cu ușurință și să recunoască toate învățăturile mincinoase și eretice.”

Obârșiile ecumenismului ca mișcare de unire a creștinilor, progresul și evoluția sa istorică – precum și feluritele curse în care au căzut și continuă să cadă mulți creștini ortodocși, incluzând chiar și o parte din cler și mulți episcopi -, au fost înfățișate și descrise sistematic de către ieromonahul Sava Janjic din obștea Mănăstirii Decani, în cartea Ecumenismul și vremea apostaziei3, unde ecumenismul este clar definit mai înainte de toate ca o „erezie ecleziologică”, al cărei scop este să preschimbe Trupul lui Hristos (Biserica) într-o „organizație ecumenistă”, lovind astfel la însăși rădăcina credinței ortodoxe – Biserica. De fapt ecumenismul – potrivit părintelui Sava -, caută să „corecteze” arbitrar învățătura dumnezeiesc-omenească a Domnului Hristos, reducând-o la nivelul unui concept social, umanist și pacifist, încercând să-L înlocuiască pe Însuși Hristos Dumnezeu cu omul european ateu și secularizat. Din pricina văditei sale poziții anti-ecumeniste, cartea părintelui Sava a fost atacată de către mulți și chiar interzisă la vânzare în librării și pangarele bisericești; totuși, nimeni nu a încercat, cu atât mai puțin să fi izbutit, în a tăgădui sau a contesta oricare din lucrurile prezentate în ea.

Mai recent, campionul opoziției și rezistenței anti-ecumeniste în Biserica Ortodoxă Sârbă a fost și rămâne Sfântul Cneaz Lazăr4, o revistă publicată în Eparhia de Raska și Prizren în ultimii doisprezece ani. Aceasta urmărește cu atenție toate evenimentele ecumenice și prezintă comentarii, articole, recenzii și opinii ale tuturor celor pentru care păstrarea neîntinată a credinței Ortodoxe reprezintă grija cea de căpătâi în viață, virtute mai importantă decât însăși viața. Publicația găzduiește articole de combatere și traduceri ale scrisorilor, hotărârilor și mărturiilor mănăstirilor din Sfântul Munte asupra feluritelor probleme. Când în domeniul teologiei se afirmă „ecumenicizarea practică” – atunci dialogul dintre ortodocși și neortodocși încalcă hotarul și pune în discuție adevărul credinței ortodoxe și neprihănirea Bisericii -, vocea conștiinței se face auzită mai întâi la monahii Sfântului Munte, apoi la diverși profesori și studenți teologi din Tesalonic, din Atena, respectiv din rândul altor biserici ortodoxe. Sfântul Cneaz Lazăr prezintă astfel de studii, apeluri și proteste în paginile sale, lucrări ce contribuie mult la întărirea rezistenței împotriva ecumenismului în inima Bisericii Ortodoxe Sârbe. Printre aceste texte se numără și cele ce au criticat hotărârile de la Balamand, împreună cu scrisoarea trimisă de Sfânta Chinotită a Sfântului Munte Athos către Preafericitul Patriarh Ecumenic Bartolomeu la sfârșitul anului 1993, precum și raportul Sfintei Chinotite a Sfântului Munte Athos asupra dialogului dintre ortodocși și anti-calcedonieni purtat la Chambésy în noiembrie 1993 și multe altele.

Și din partea unor persoane și obști creștinești dinlăuntrul Bisericii Ortodoxe Sârbe există numeroase studii și atitudini asemănătoare. Demn de menționat este un text al monahului Ilie, intitulat Ceva mai rău decât ecumenismul5, în care se prezintă mărturii zguduitoare despre rugăciunile ecumeniste făcute împreună de ortodocși, romano-catolici și musulmani la începutul anului 1992 în Bosnia și Herțegovina. Legat de aceasta, eparhia noastră a scris un scurt comentariu numit Dumnezeu nu poate fi corupt6, în care se arată cum aceste încălcări ale Predaniei Sfinților Părinți și ale Canoanelor Sfintei Biserici Ortodoxe duc direct, cu îngăduința lui Dumnezeu, la conflicte inter-etnice și vărsare de sânge.

Acesta a fost chiar motivul pentru care Sfântul Sinod al Episcopilor a emis o hotărâre7 la sfârșitul anului 1994, spre a ne pregăti să prezentăm o scurtă trecere în revistă a istoriei Consiliului Mondial al Bisericilor, precum și examinarea prezenței Bisericii Ortodoxe Sârbe în CMB. Dând curs acestei hotărâri a Sfântului Sinod, în mai 1995, am prezentat Sfintei Adunări Episcopale următorul raport din care, nădăjduim, poziția personală față de CMB și ecumenism va fi limpede înțeleasă.

S-a explicat, mai înainte de toate, că însuși numele de „Consiliu Mondial al Bisericilor” este de neconceput, deoarece Sfinții Părinți ai celui de-al Doilea Sinod Ecumenic au statornicit că există doar Una Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică”, nu mai multe. Iar o răstălmăcire a acestor adevăruri de credință poate ridica sau crea orice gen de „consiliu” sau „uniune” cu un statut de super-biserică. Apoi, pe scurt, s-a prezentat istoria creării CMB în 1948, arătând cum își are rădăcinile într-o erezie modernă – a-tot-erezia numită ecumenism -, răspândită la sfârșitul secolului al XIX-lea în sânul protestantismului, pentru a răspunde crizelor sale ideologice. Abia mai târziu această mișcare și ideile ei anti-ecleziale (precum așa-numita „teorie a ramurilor”) a ajuns să fie adoptată și acceptată treptat de către unele biserici ortodoxe locale care s-au alăturat CMB, devenind mai apoi membre organice.

Biserica Ortodoxă Sârbă a rezistat timp îndelungat acestei ispite a ecumenismului. În cele din urmă, totuși, a devenit și ea membru al CMB în 1965 și, silindu-se să nu rămână în urma pildei date de celelalte biserici ortodoxe locale care deveniseră anterior participante, s-a implicat activ în toate dialogurile și activitățile ecumenice, indiferent cât de potrivnice erau tradiției Sfinților Părinți și rânduielilor canonice ale Bisericii Ortodoxe.

În continuare se vor prezenta câteva extrase din raportul către Sfânta Adunare a Episcopilor.

I. Înființarea C.M.B.

1. Însuși numele de „Consiliu Mondial al Bisericilor” conține întreaga erezie a acestei organizații pseudo-ecleziale.

Biserica este Una și Sobornicească și în ea viază tot Adevărul, tot Harul și toate cele pe care Domnul le-a adus cu El pe pământ și le-a dăruit pentru mântuirea oamenilor. Biserica este Una și Sobornicească pentru că îi adună pe toți cei ce doresc mântuirea întru una, într-un întreg, care este Trupul Dumnezeu-Omului Hristos. Prin urmare, însăși ideea unui „consiliu” sau a unei „uniuni” a bisericilor este de neconceput, inadmisibilă și inacceptabilă cunoștinței și conștiinței ortodoxe.

2. Consiliul Mondial al Bisericilor s-a născut dintr-o erezie modernă – pan-erezia numită ecumenism. Astăzi fenomenul ecumenist nu mai este ceva nou și necunoscut; s-a scris și s-a vorbit destul de mult despre el vreme de decenii și se poate spune că este un fenomen extrem de complex. Ecumenismul este mai presus de toate o erezie ecleziologică, deoarece lovește la însăși rădăcina Credinței Ortodoxe – în alcătuirea Sfintei Biserici, încercând să o preschimbe într-o „organizație socială”, golită de toate însușirile divino-umane ale Trupului lui Hristos, pregătind astfel calea pentru venirea lui Antihrist.

Temeliile ecumenismului au fost puse în Anglia încă din anul 1897, la Conferința celor 194 de cardinali anglicani de la Lambeth. La această întrunire au fost formulate principiile de bază ale viitoarei uniri ecumeniste a „bisericilor” creștine. Conferința de la Lambeth a definit un minim dogmatic, adică unitatea va fi regăsită în baza comună de învățături teologice. Potrivit acestei concepții, numitorul comun ar trebui căutat în Sfânta Scriptură (însă în afara contextului Sfintei Tradiții), în Simbolul de credință de la Niceea și Constantinopol, și în doar două taine: Botezul și Euharistia. Pe lângă acestea, s-a pus accentul pe așa-numitul „Principiu al toleranței”, privind învățăturile celorlalte „biserici”, în pregătirea introducerii unui „compromis al dragostei”. A treia invenție a Conferinței de la Lambeth a fost vestita „teorie a ramurilor”, provenită din afirmația că Biserica lui Hristos este, prezumtiv, un arbore cu multe ramuri, toate aceste ramuri fiind egale unele cu altele, reprezentând manifestarea Bisericii celei una doar în unitatea lor colectivă.

O dată sădită, sămânța cea rea s-a răspândit cu repeziciune. Până la începutul secolului al XX-lea, „bisericile” protestante au organizat în 1919 un Congres Misionar Mondial la Edinburgh, unde s-a hotărât organizarea unei mișcări creștine mondiale care să se ocupe de chestiunile credinței și organizării bisericii. În același timp era activă și mișcarea „Viață și lucrare”, a cărei misiune era să realizeze unitatea creștinilor prin cooperarea lor asupra chestiunilor vieții practice. Din aceste două mișcări exclusiv protestante, unite mai apoi în 1948, la prima Adunare Generală de la Amsterdam, ia ființă Consiliul Mondial al Bisericilor cu sediul la Geneva. Din nefericire, la această adunare au fost prezente și câteva biserici ortodoxe, printre care Patriarhia Ecumenică, Biserica Ciprului, Biserica Greciei și Mitropolia Rusă din America.

3. Din păcate, unii ierarhi și teologi ortodocși nu au rezistat acestei ispite a modernismului și secularismului multă vreme și, curând, s-au infectat cu ea. Dintre bisericile ortodoxe, prima care a făcut concesii ecumenismului a fost Patriarhia Constantinopolului încă din ianuarie 1920, prin Enciclica ei „Către bisericile lui Hristos de pretutindeni”, unde pentru întâia dată numele de „biserici” este acordat în mod egal tuturor feluritelor credințe eretice.

Astfel, încă de la începutul acestei nefericite enciclice, se zice: „…apropierea între diferitele Biserici creștine și frățietatea între ele nu sunt excluse de către diferențele de doctrină care există între ele…” Enciclica susține mai apoi necesitatea de a lucra pentru „pregătirea și avansarea acestei uniri binecuvântate”; numește felurite grupări eretice „biserici care nu mai trebuie să se socotească unele pe altele a fi străine și venetice, ci înfrățite, făcând parte din casa lui Hristos” și „împreună moștenitoare, mădulare ale aceluiași trup și părtași făgăduinței lui Dumnezeu în Hristos” (Efeseni 3:6). Ca prim pas practic în dragostea și încrederea reciprocă s-a considerat a fi necesar ca Biserica Ortodoxă să primească Calendarul Nou (gregorian), „pentru ca prăznuirea marilor sărbători creștine să se facă în același timp de către toate bisericile”. Această cerință a fost împlinită curând de către Patriarhia Constantinopolului (și mai apoi de alte câteva Biserici Ortodoxe locale), plătind un preț scump: schisma internă, atât între Biserici cât și între credincioși.

Alte biserici ortodoxe au rezistat pentru o vreme acestei ispite. Îndeosebi Patriarhia Moscovei a arătat precauție în privința ecumenismului. Congresul Episcopilor Bisericilor Ortodoxe locale ținut la Moscova între 8-18 iulie 1948, cu ocazia aniversării a 500 de ani de la proclamarea autocefaliei Bisericii Ruse a dat mărturie despre aceasta. Reprezentanții Bisericilor Alexandriei, Antiohiei, Rusiei, Serbiei, României, Georgiei, Bulgariei, Poloniei, Cehoslovaciei și Albaniei, care au luat parte la întrunire, au respins participarea la Mișcarea Ecumenică Mondială și CMB (care tocmai se înființase), condamnându-le ca eretice.

4. Totuși, această râvnă a ortodocșilor în a propovădui Adevărul lui Dumnezeu despre Biserică nu a durat mult. Doar la patru ani de la alcătuirea Consiliului Mondial al Bisericilor, în 1952, Patriarhul Athenagoras al Constantinopolului a emis o enciclică, chemând toți conducătorii bisericilor ortodoxe locale să se alăture Consiliului Mondial al Bisericilor. În pofida faptului că motivele unui astfel de îndemn erau extrem de banale, umaniste și nebisericești (de pildă, „apropierea oamenilor și a națiunilor” cu scopul „confruntării marilor probleme care preocupă întreaga omenire”), în decursul aceluiași an (1952), unele biserici ortodoxe s-au grăbit să se alăture CMB. Patriarhia Ecumenică și-a trimis reprezentanți permanenți la sediul CMB de la Geneva. În 1959, Comitetul Central al CMB s-a întâlnit cu reprezentanți ai tuturor Bisericilor Ortodoxe în insula Rhodos. De atunci, ecumenismul a trecut de zidurile Ortodoxiei și a început, precum un cancer, să o roadă dinăuntru. După întâlnirea de la Rhodos, ortodocșii au început să se întreacă unii cu alții care să fie mai ecumenist.

Lucrul asupra agendei ecumenice a fost însoțit de declarații separate ale unor reprezentanți individuali ai Bisericilor Ortodoxe, în afara celor aparținând Scaunului Constantinopolei – declarații care nu au nimic în comun cu pozițiile și învățăturile Sfinților Părinți. Hotarele așezate de Părinții noștri între adevăr și minciună, lumină și întuneric, Hristos și Veliar au fost încălcate. Sarcina de căpătâi a tuturor manifestărilor de dragoste sentimentală (în esență, reciproc ipocrită) presupus arătată în aceste declarații a fost de a dezvolta în rândul creștinilor ortodocși conștiința că sunt frați în Hristos cu neortodocșii și împreună-mădulare ale adevăratei Biserici a lui Hristos cea una. Acestea au fost afirmate la întruniri și conferințe, tipărite în cărți și reviste, și emise la radio și televizor. Și toate acestea duc mai devreme sau mai târziu către „un singur Potir”, adică la împărtășirea în comun (intercommunio), scopul de căpătâi al așa-zisului „dialog al iubirii”. Potrivit părintelui Iustin Popovici, acesta este de fapt „cea mai vicleană trădare a Domnului Hristos este trădarea lui Iuda și trădarea întregii Bisericii a lui Hristos”.

II. Biserica Ortodoxă Sârbă se alătură CMB

Urmând exemplului dat de celelalte biserici ortodoxe locale, îndeosebi de Patriarhia Constantinopolei, Biserica Ortodoxă Sârbă a făcut încă de la început eforturi să se țină în pas cu vremurile. Deși nu era încă formal membră a CMB, a inițiat contacte strânse și dese cu acest „consiliu al ereziei” – așa cum l-a numit părintele Iustin -, și a început să primească vizite oficiale din partea membrilor CMB, mai ales persoane responsabile cu asistența inter-eclezială, precum d-l Tobias, d-l Maxwell și d-na Meyhoffer, iar în cele urmă secretarul general, d-l Visser’t Hooft.

Deși este adevărat că Biserica Sârbă nu a avut un reprezentant oficial observator la cea de-a Doua Adunare a CMB din Evanston – S.U.A. din 1954, la a Treia Adunare de la New Delhi din 1961, a trimis o delegație de trei membri (condusă de episcopul Visarion). La această adunare a avut loc o răsturnare totală de poziție în privința participării bisericilor ortodoxe locale. Aparent sub presiunea guvernului comunist sovietic, Patriarhia Moscovei și toate Bisericile din țările sateliți au devenit membri al CMB. S-au alăturat în același timp Patriarhiile Moscovei, Georgiei, României și Bulgariei, precum și Bisericile Poloniei și Cehoslovaciei.

Biserica Sârbă a devenit membră CMB pe „ușa din spate”, într-un fel oarecum dezonorabil – și anume, secretarul general al CMB, W.A. Visser’t Hooft a făcut o vizită în Serbia și a propus Bisericii Ortodoxe Sârbe să devină membră fără să iscălească neapărat anumite documente teologice care erau neîntemeiate dogmatic și canonic. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe de la acea vreme (nu Adunarea Episcopilor), în frunte cu Patriarhul Gherman, a hotărât ca Biserica Sârbă să devină membru CMB. Acest lucru a fost acceptat și făcut oficial la o întrunire la Comitetul Central al CMB din Africa, în 1965. Mai apoi, Biserica Sârbă, precum celelalte Biserici Ortodoxe, a devenit membru organic al CMB. Prin reprezentanții noștri oficiali (episcopi și teologi) s-a participat la toate adunările, congresele, simpozioanele, întrunirile, rugăciunile și cele petrecute ulterior la CMB, care au fost încuviințate fără comentarii. Rodul acestei participări s-a reflectat într-un anumit ajutor material pe care Biserica Ortodoxă Sârbă l-a primit periodic de la CMB, sub forma medicamentelor, a asistenței medicale și a stabilirii anumitor persoane în Elveția, a burselor de studii și a donațiilor financiare pentru anumite scopuri și nevoi concrete ale Bisericii Ortodoxe Sârbe, cum ar fi construirea unei noi clădiri a Școlii de Teologie. Am plătit pentru aceste firimituri de asistență materială cu pierderea, în plan duhovnicesc, a neprihănirii credinței noastre, a înrâuririi canonice și a credincioșiei față de Sfânta Tradiție a Bisericii Ortodoxe.

Prezența reprezentanților noștri și a reprezentanților ortodocși în general, la felurite întruniri ecumenice nu are nici o îndreptățire canonică. Nu am mers acolo pentru a mărturisi deschis, cu curaj și cu tărie Adevărul veșnic și neschimbat al Credinței și Bisericii Ortodoxe, ci pentru a face compromisuri și a încuviința mai mult sau mai puțin toate hotărârile și formulările prezentate de către neortodocși. Așa am ajuns în cele din urmă la Balamand, Chambésy și Assisi, care luate în întregime reprezintă apostazie și trădare clară față de Sfânta Credință Ortodoxă. În toată această perioadă de declin a Bisericii Sfântului Sava în toate privințele, singurul glas care se putea auzi era cel al părintelui Iustin din Celie, care a fost și rămâne conștiința veghetoare și statornică a Bisericii Ortodoxe Sârbe. Simțind cu adâncime și trăind liturgic duhul Adevărului apostolic și patristic, el a scris în ce privește „lucrarea” ecumenică a Patriarhului Athenagoras: „Și Patriarhul Constantinopolului? Cu purtarea sa neo-papală, prin vorbele și faptele sale, a smintit conștiințele ortodoxe timp de decenii, părăsind Adevărul unic și atot-mântuitor al Bisericii și Credinței Ortodoxe, recunoscându-l pe Pontifex Maximus de la Roma cu mândrie diavolească…”

Aceste cuvinte exprimă o poziție matură, sinceră și patristică despre un patriarh eretic și un diagnostic precis al intențiilor de căpătâi ale Constantinopolului, care sunt exprimate până în ziua de astăzi de urmașii Patriarhului Athenagoras sub ochii și cu consimțământul tacit al oficialilor celorlalte biserici ortodoxe. Oare ce ar zice astăzi părintele Iustin?

Singurul lucru bun din toate acestea este că reprezentanții și participanții noștri oficiali la diverse reuniuni ecumenice atunci când se întorc acasă nu scriu sau publică nimic în presa bisericească despre hotărârile semnate, cu care să otrăvească poporul ortodox. Adesea, chiar și noi, episcopii reuniți în Adunare nu primim vreun raport oficial din partea fraților noștri episcopi care ne reprezintă, lucru pe care îl socotesc a fi inacceptabil.

Luând în considerare toate cele afirmate mai sus, pe de o parte, și veșnica măsură evanghelică care nu greșește când zice că „orice pom se cunoaște după roadele sale”, pe de alta, este limpede ca lumina zilei ce trebuie să facem.

Chiar la această Adunare trebuie să dăm o hotărâre, ca Biserica Ortodoxă Sârbă să se retragă din CMB și din toate organizațiile similare (precum Consiliul European al Bisericilor ș.a.) și să înceteze a mai lua parte la toate întrunirile ecumenist-ateiste.

Acest lucru trebuie făcut din următoarele motive:

1. Din ascultare de Sfântul Apostol Pavel, care sfătuiește și poruncește: „Pe omul eretic, după prima și a doua mustrare, leapădă-l” (Tit 3:10)

2. Pentru a arăta ascultare de toate Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe, împotriva cărora acum am păcătuit cu mult.

3. Deoarece nu există nici măcar un Sfânt Părinte al Bisericii care să ne fi slujit, prin învățăturile, viața și faptele sale, ca exemplu pentru a ne îndreptăți alăturarea și rămânerea pe mai departe în organizația anti-bisericească a CMB și în celelalte asemenea.

4. De dragul mântuirii sufletelor noastre, a sufletelor turmei ce ni s-a încredințat, pe care am smintit-o grav și am rănit-o duhovnicește prin ecumenicizarea noastră de până acum, precum și de dragul tuturor celor ce sunt încă în afara Corabiei Mântuirii – una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică Ortodoxă. O asemenea acțiune hotărâtă și clară din partea noastră i-ar putea ajuta în căutarea și aflarea adevărului și a cărării către mântuire, mai mult decât continuarea asocierii noastre fără de culoare și fără de Dumnezeu cu ei.

III. Hotărârea de retragere

La doi ani după raportul nostru, Sfânta Adunare a Episcopilor Bisericii Ortodoxe Sârbe a hotărât în Sfântul Sinod întrunit în mai-iunie 1997, ca Biserica Sârbă să se retragă din CMB, adică a hotărât ca Biserica Sârbă să nu mai fie membru organic al acestei organizații. În explicarea acestei hotărâri, episcopii au afirmat că Consiliul Mondial al Bisericilor a fost creat ca o exprimare a dorinței de întemeiere a unei „biserici unite”, îndeosebi în rândul fracțiunilor din lumea protestantă (începând cu 1910). Precum am văzut, bisericile ortodoxe, fiecare în felul său, au participat regulat la așa-zisa Mișcare Ecumenică, îndeosebi după 1920, pentru a împlini porunca lui Hristos „ca toți să fie una” (Ioan 17:11).

La începuturi, au participat la ecumenism teologi de seamă, precum Sfântul episcop Nicolae al Zicăi, episcopul Irineu Cirici al Backăi, episcopul Irineu Djordjevici al Dalmației, protoprezviterul Gheorghe Florovski, preotul Dumitru Stăniloae și alții. Cu fiecare ocazie, ei mărturiseau hotărât Veșnicul Adevăr și poziția teologiei ortodoxe: „fără unitate de credință nu există unitate în Biserică – Trup divino-uman al lui Hristos, și nici nu va putea exista vreodată”. La toate întrunirile și adunările ecumenice, sfințiile lor și-au desprins pozițiile și hotărârile lor ortodoxe în concluzii separate. Doar mai târziu, după formarea CMB, acest principiu a fost treptat abandonat și reprezentanții ortodocși și-au amestecat tot mai mult opiniile cu concluziile și deciziile comune, în esență neortodoxe. Acest fapt se dovedește mai ales prin lucrarea prezentată Sinodului Bisericii Ortodoxe Sârbe, care explică și îndreptățește hotărârea de retragere din CMB precum urmează:

• Pentru că CMB a început să își neglijeze în activitățile sale poziția inițială în ce privește unitatea de credință, ca o pre-condiție a unității Bisericii; • Pentru că acest Consiliu a început să aibă natura și statutul unei super-biserici și se comportă în duhul acesta, acceptând practic în activitățile sale teoria anglicană „a ramurilor”, inacceptabilă pentru Ortodoxie, și mai recent numită teoria „tradițiilor creștine”, potrivit căreia „tradițiile” unor secte protestante (create, de pildă, în secolul trecut) sunt egale și socotite la fel cu Tradiția vie a Bisericii Ortodoxe Răsăritene, care există neîntrerupt din timpurile apostolice; • Pentru că CMB este tot mai influențat de secularism; • Pentru că prin organizarea CMB, în care comunitățile protestante dețin majoritatea covârșitoare, Biserica Ortodoxă nu poate fi reprezentată corespunzător devenind minoritară și fără putere în a influența hotărârile CMB; • Deoarece chestiunile credinței și rânduielilor, precum și unitatea în credință și în adevărata și unica Biserică a lui Hristos sunt tot mai neglijate în cercurile oficiale al CMB din pricina pragmatismului și a politicilor seculare de zi cu zi; • Pentru că cercurile oficiale ale mișcării ecumenice sunt dominate de duhul și organizarea sincretismului religios, în implementări și expresii practice (îndeosebi după adunările generale de la Uppsala și Canberra); • Pentru că în loc să încerce a reduce deosebirile dogmatice și canonice existente, în duhul ecumenismului, unii din cei mai importanți membri ai CMB (cum ar fi Biserica Anglicană) introduc noi tradiții și practici „bisericești” pe care le îndreptățesc canonic, obiceiuri care primejduiesc învățăturile evanghelice și întreaga tradiție creștină a Răsăritului și a Apusului (de exemplu, hirotonirea femeilor în „episcopi” și „preoți”), creând o „neo-biserică” cu ordine, ecleziologie și morală cu totul apostată; • Pentru că CMB tolerează în rândul membrilor săi unele comunități creștine care acceptă și binecuvântează practici sexuale nefirești și împotriva naturii (cununia persoanelor de același sex – lesbiene, homosexuali) ce sunt „rușine chiar și a le auzi”; • Pentru că acest duh ecumenist, sincretist și secularist se transmite și în anumite cercuri ortodoxe, îndeosebi în rândul diasporei și în zonele mixte, unde inter-comuniunea și rugăciunile împreună cu neortodocșii au devenit o practică frecventă – o practică care tăgăduiește însăși învățăturile Sfinților Părinți privind gândirea și viețuirea în Biserică (având o lucrare de zdruncinare asupra firii Bisericii); • Pentru că apartenența organică în CMB pricinuiește sminteală și dezbinări puternice în rândul bisericilor ortodoxe locale slăbind unitatea Ortodoxiei (în loc să contribuie la unitatea pan-creștină, acest fel de participare primejduiește direct unitatea din sânul Bisericii Ortodoxe, lăsând deoparte ereticile învățături promovate prin aceste participări!); • Pentru toate motivele date mai sus, Biserica Ortodoxă Sârbă, mărturisitoarea și păzitoarea credincioasă (împreună cu celelalte biserici ortodoxe locale) a credinței și învățăturii Bisericii celei una, sfinte, sobornicești și apostolice a lui Hristos, își anunță retragerea din CMB și renunță la a mai fi MEMBRU ORGANIC al acestei organizații (așa cum au hotărât Patriarhia Ierusalimului și Biserica Georgiei). Făcând acestea, totuși, Biserica Sârbă nu renunță să continue a lucra pentru „unirea tuturor” și să continue a coopera cu toți, incluzând lucrul împreună cu CMB în domeniul umanitar, precum și în alte domenii de răspundere inter-creștină, pentru pace, dreptate și unitate între oameni și statele lumii. • Ţinând cont că această hotărâre va influența nu doar viața și misiunea Bisericii Sârbe, ci și a Ortodoxiei în general și misiunea mântuitoare a Bisericii în lume, Adunarea Episcopilor Bisericii Sârbe a hotărât ca înainte de retragerea definitivă, să trimită mai întâi aceste poziții și temeiuri Patriarhului Ecumenic al Constantinopolei și tuturor conducătorilor bisericilor ortodoxe locale, cu propunerea și cererea ca să fie convocată cât mai curând o Conferință Pan-Ortodoxă, privind participarea viitoare a Bisericilor Ortodoxe în general la Consiliul Mondial al Bisericilor. Doar după această consultare, biserica noastră locală va adopta o poziție finală asupra chestiunii și o va împărtăși tuturor.”

IV. Zădărnicirea hotărârii la „summitul de la Tesalonic”

Din nefericire, a devenit limpede cum propunerile acestei hotărâri a Adunării Bisericii Ortodoxe Sârbe a anulat toate motivele pentru o retragere finală și permanentă din CMB.

Summitul de la Tesalonic al reprezentanților tuturor Bisericilor Ortodoxe s-a ținut mai apoi la puțină vreme, însă „concluziile” sale au împiedicat Biserica Ortodoxă Sârbă să-și ducă la îndeplinire hotărârea din 1997 de a renunța la apartenența și colaborarea cu CMB.

A fost ca și cum scopul consultării era de a diminua și invalida hotărârea Bisericii Ortodoxe Sârbe. Și, desigur, chiar în anul următor, în 1998, Adunarea Bisericii Ortodoxe Sârbe a oferit un răspuns nou la întrebarea ridicată. Acest al doilea răspuns, potrivit interpretării canonistului ortodox Zeljko Kotoranin, „nu a fost teologic, ci politic”.

A constat, mai întâi de toate, în refuzul Adunării de a-și proteja Hotărârea de falsificare și tăgăduire, motivând eșecul punerii în aplicare, iar în al doilea rând, în adoptarea concluziilor de la Tesalonic și trimiterea unei delegații a Bisericii Sârbe la Adunarea CMB de la Harare, Zimbabwe.

Pe de altă parte, esența concluziilor întrunirii de la Tesalonic a fost urmărirea unei reorganizări din temelii a CMB, care nu s-a petrecut nici până în ziua de astăzi. Aceste „concluzii”, prin urmare, au rămas „literă moartă”. CMB nu s-a reorganizat în nici un fel, nu a devenit mai apropiat de Biserica Ortodoxă a lui Hristos, dar nici vreo altă biserică ortodoxă locală (inclusiv cea sârbă) nu s-a mai retras din CMB. Motivările și îndreptățirile retragerii din CMB (așa cum au fost prezentate în hotărârea Adunării Bisericii Ortodoxe Sârbe) sunt valabile pe mai departe, precum sunt, din păcate, și urmările ecleziologice dăunătoare care provin din această apartenență.

Astfel, prin al doilea răspuns, Adunarea Bisericii Ortodoxe Sârbe, renunțând la hotărârea precedentă (din 1997) și la împlinirea ei, a continuat să-și extindă participarea organică ca membru egal al Consiliului Mondial al Bisericilor, ducându-se pe sine dimpreună cu turma sa, pe calea pierzaniei. Pur și simplu, continuarea apartenenței Bisericii Ortodoxe Sârbe la CMB nu este și nu poate fi bineplăcută lui Dumnezeu. Cei mai răspunzători din Trupul Bisericii, episcopii, atrag asupra lor și a turmei urgia lui Dumnezeu, sfidând învățătura Bisericii și încălcând rânduiala Sfintelor Canoane. Conceptul eretic al „ecumenismului evanghelic” – Evanghelia fără Hristos, mântuirea fără Biserică – este de neacceptat pentru o conștiință ortodoxă sănătoasă.

V. Apelul de la Sopocani

Este mângâietor faptul că în Biserica Ortodoxă Sârbă, în pofida șovăirilor arătate de Sfântul Sinod al Episcopilor, există încă cei ce nu s-au împăcat cu acest deznodământ și continuă să se împotrivească deschis și curajos ecumenismului eretic precum și celor care-l susțin, expunându-se adesea persecuției fățișe din partea unor episcopi. Merită să pomenim câteva nume binecunoscute sârbilor. Pe lângă Zeljko Kotoranin, pe care l-am citat deja, îi avem pe Rodoljub Lazici, Miodrag Petrovici, Vladimir Dimitrievici, preotul Boban Milenkovici și alții. Curajoșii călugări și maici din aproape toate eparhiile Bisericii Ortodoxe Sârbe sunt cei mai statornici în împotrivirea lor față de ecumenismul „practic”.

Conglăsuirea tuturor luptătorilor pentru neprihănirea credinței și dreapta mărturisire a Bisericii Ortodoxe a putut fi auzită la întâlnirea de la Mănăstirea Sopocani, ținută în februarie 2001. Din partea acestei adunări de monahi, preoți și fii credincioși ai Bisericii Ortodoxe, călăuziți de grijă și dragoste pentru predania Sfântului Sava, a fost trimis un „Apel-declarație” către Sfântul Sinod al Episcopilor Bisericii Ortodoxe Sârbe, după cum urmează: • Să se ducă la îndeplinire Hotărârea din 1997 privind retragerea Bisericii noastre din CMB, fără întârziere, arătându-se că fiecare Biserică Ortodoxă locală are autoritatea de a îndeplini o astfel de hotărâre de una singură, precum individual s-au alăturat CMB. Concluziile „Summitului de la Tesalonic” nu sunt și nu pot fi o piedică pentru aceasta; • Să se reexamineze atitudinea față de romano-catolicism – pe care toți Sfinții Părinți și Dascăli ai Bisericii, de la Fotie cel Mare, la Marcu al Efesului și Iustin (Popovici) din Celie îl socotesc erezie nu „biserică soră” -, și să înceteze toate rugăciunile care se fac în comun cu romano-catolicii și Papa Romei sub masca „dragostei frățești”; • Să nu primească sub nici o pricină vizita anunțată a Papei către Biserica Sârbă și să se pună capăt anumitor cereri (tot mai des auzite) de introducere a noului calendar, deoarece o astfel de încercare ar pricinui o mare schismă înăuntrul Bisericii noastre, așa cum s-a întâmplat în toate bisericile ortodoxe locale care au introdus noul calendar; • Să se înființeze un dialog inter-bisericesc în Biserica Ortodoxă Sârbă privind toate problemele teologice controversate ale vieții duhovnicești, deoarece lipsa unui dialog bine-intenționat este pricina dezbinărilor dintre ortodocși, creând tabere de susținători a felurite școli teologice și pastorale, multe dintre acestea introducând inovații străine Sfintei Predanii.

VI. Concluzie: o adunare a trâmbițelor

În cele din urmă, întâlnirea de la Sopocani își încheie Apelul prin cuvintele Sfântului Ierarh Nicolae Velimirovici despre râvnă și trezvie în lupta pentru mântuirea sufletului:

„Dacă zice cineva: pentru Biserica noastră primejdia era în trecut, iar astăzi primejdia a dispărut, se înșeală amarnic. Este un trâmbițaș care cântă să ne adoarmă. În veacul acesta avem trebuință de cât mai mulți trâmbițași care să cânte pentru a ne trezi, pentru a deștepta, pentru a ne pregăti, pentru a ne păzi pe sine. Căci nevrednicul de pomenire act, pe care clerul și poporul nostru l-a împiedicat să se întrupeze într-o lege [referire la Concordatul din 1937] încă mai bântuie pământul precum o nălucă, precum o umbră – tulburând, tulburând, tulburând.”

Vrem să ne încheiem prezentarea dorind în rugăciune ca adunarea noastră de la Tesalonic, Conferința Inter-Ortodoxă asupra Ecumenismului, să devină o adunare a trâmbițașilor, care prin mărturia și râvna lor vor trezi conștiințele adormite ale reprezentanților tuturor Bisericilor Ortodoxe locale, ca toți împreună și fiecare în parte, urmându-și glasul lăuntric, să se retragă din Consiliul Mondial al Bisericilor și să înceteze participarea la erezia ecumenismului. Astfel se va mărturisi înaintea întregii lumi că fără unirea în Biserica lui Hristos nu este mântuire, că în afara ei nu există nici o altă biserică, iar Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolică a fost, este și va rămâne pururea Biserica Ortodoxă.

Aceasta este singura slujire adevărată a aproapelui nostru, a celor de lângă noi, singura dragoste mântuitoare pentru toți neortodocșii din veacul de acum, potrivit cuvintelor Părintelui Iustin Popovici: „Singura dragoste adevărată este cea care încredințează aproapelui viața veșnică”.


Note

1 Singura excepție de la regulă este, din nefericire, Patriarhia Ecumenică — de fapt promotorul tuturor evenimentelor ecumeniste și al tendințelor globaliste. Până acum, nici un glas de opoziție nu s-a făcut auzit dinăuntrul acestei biserici locale, sau vreo atitudine ce s-ar împotrivi activității ecumeniste a conducătorului şi a reprezentanților acestei biserici. Din contră, adesea se pot auzi doar vorbe de condamnare şi atacuri împotriva celor care, din cuprinsul Ortodoxiei, se străduiesc să păzească neprihănită „mărturisirea de credință” de nesănătoasa erezie ecumenistă.

2 Publicată pentru prima dată la Tesalonic în 1974.

3 Ekumenizam i vreme apostasije, Prizren (Kosovo), 1995.

4 În limba sârbă Sveti Knez Lazar.

5 Nesto gore i od ekumenizma.

6 Bog se ne da ruziti de Episcopul Artemije de Rasika și Prizren.

7 Hotărârea nr. 3128, datată 17 noiembrie 1994.

AXA – ARMELE EI SUNT ARMELE LUMINII, IAR PAZA SA ESTE NELINIȘTEA CEA BUNĂ!

Comentarii

comments powered by Disqus