Un model de arhiereu: Episcopul Gherasim Saffirin

I. Viața și activitatea Episcopului Gherasim Saffirin

Viitor vlădică al Romanului, s-a născut din părinți români binecredincioși – Dinu și Dina Zmeu, în satul Izvorelu, județul Mehedinți în anul 1849, luna octombrie. A fost botezat în ziua de 6 noiembrie a aceluiași an primind numele de Gheorghe. Orfan de mamă de la vîrsta de 3 ani, a fost înfiat de la tatăl său de logofătul Florea Zamfirescu, boier craiovean ce l-a avut în grijă pînă la moartea sa, lucru petrecut pe cînd copilul era în vîrstă de 8 ani. Rămas moștenitor al unei averi modeste, tînărul a fost dat prin testament spre îngrijire, creștere și instruire unui epitrop¹.

„Clasele primare și liceul le-a terminat la Craiova. În luna mai 1870 obține Bacalaureatul în Litere și Științe la Colegiul din Craiova². În urma concursului ținut la Craiova în septembrie 1870 a obținut catedra de limbă franceză de la gimnaziul real din Tîrgu-Jiu. Odată cu aceasta i s-a încredințat și direcția școlii. Dispoziția sa sufletească era însă cu totul pentru Biserică. Un ce ascuns îl împingea neîncetat ca să cunoască viața călugărească pentru ca să i se poată devota mai în urmă cu totul serviciului Bisericii. De aceea domnul Gheorghe Saffirin părăsește Tg-Jiu în noiembrie 1870 și pornește spre Sfîntul Munte, patria vieții monastice. Timp de 6 luni a petrecut aici în studiu, în meditațiune și ascultare. Influența mediului din Sfîntul Munte a fost hotărîtoare pentru viața ulterioară a domnului Safirin! În septembrie 1871 reîntorcîndu-se în țară și-a reluat catedra și direcția la gimnaziul din Tg-Jiu. Școala aceasta se transformase însă în Școală Normală de învățători și acum i se încredințează catedra de limbă română, de istorie și geografie cum și direcția. Conduce această școală cu un deosebit zel și pricepere pînă în decembrie 1873 cînd își dă demisia spre a se călugări. S-a călugărit în ziua Nașterii Domnului 1873 în Sfînta Mănăstire Tismana de către răposatul arhimandrit Dionisie Albeșteanu”³, primind numele de Gherasim.

Atipic pentru regulamentul monahal al lui Cuza, încă în vigoare la acea dată, ce nu admitea decît absolvenți de Seminar ori oameni foarte înaintați în vîrstă sau suferind de infirmități, tînărul de 24 de ani recurge la o stratagemă reușită: obține un certificat medical cum că suferă de nervi și este teoman⁴.

Nu cunoaștem cine i-a fost duhovnic în acest timp, dar grabnica lui primire în cinul monahicesc ne face să presupunem ca se afla într-o strînsă legătura cu lavra Tismana și că încă din lume ducea o viață creștină înaltă.

Șederea sa la Tismana a fost de scurtă durată, căci „în ziua de Bobotează 1874 a fost hirotonit diacon pe numele Sfintei Episcopii a Rîmnicului - Noului Severin, iar în ziua de 6 decembrie 1875 a fost onorat și cu gradul de arhidiacon”⁵ de către episcopul Athanasie Stoenescu (1873-1880).

„În 1875 se duce la Paris pentru studii cu învoirea episcopului eparhiot. Acolo, neavînd destule mijloace pentru viața de toate zilele, trăia dînd lecții particulare, predînd la Institutul M-me Dubarall unde avea 15 fete românce. Slujea și la Capelă, pentru a contribui la frumusețea serviciului divin.”⁶

„În septembrie 1875 a fost numit profesor suplinitor la catedra de morală, liturgică și pastorală de la Seminarul Sfîntul Nicolae din Râmnicu-Vîlcii, pe care catedră în iulie 1876 a ocupat-o prin concurs. Din februarie 1878 pînă în iulie 1885 a fost și director al acelui Seminar.

În ziua de Paști a anului 1878 a fost hirotonisit preot, iar în același an, în ziua de Izvorul Tămăduirii a fost hirotesit protosinghel tot de către episcopul Athanasie. La 6 decembrie 1888 a fost ridicat la rangul de arhimandrit stavrofor, iar în ianuarie 1889 a fost numit arhimandrit de scaun de către episcopul Ghenadie Enăceanu al Rîmnicului (1885-1889).”⁷

I.1. Activitatea părintelui Gherasim ca profesor și director al Seminarului din Vîlcea

„Pe atunci Seminarul era populat cu 700 pînă la 800 de elevi, pradă celei mai mari neorînduieli din cauza incapacității și lăcomiei unora dintre profesorii de acolo, care aveau pensionate în care cu bani grei se adăposteau tinerii seminariști externi, care, cei mai mulți erau trecuți din clasă în clasă prin acordarea de note de complezență de la profesor la profesor, cărora directorul de atunci al Seminarului le ținea la dispoziție o matricolă școlară care, după ce se făurea potrivit intereselor cu pensionate se transcria pe curat.

În astfel de situațiune morală a seminarului, intervine pentru destituirea directorului, care se și face, în urma anchetei ce o rînduise, iar părintele Gherasim Saffirin este numit director al acelui Seminar în anul 1878.”⁸

Ca director se opune stării de corupție materială, dar mai ales veghează ca sufletele copiilor să nu fie stricate de neghinele îndoielii și necredinței semănate de chiar unii dintre dascăli atinși de boala nihilismului și a materialismului evoluționist.⁹

„Cu mînă de fier a pus ordine în Seminar, introducînd disciplina, desființînd toate pensionatele de pe la profesori și reducînd numărul elevilor la atîția cîți puteau fi bine instruiți și de aproape priveghiați, ca să poată deveni buni preoți și buni conducători de familie; în același timp dă și localului Seminarului, prin lucruri noi, pe cît a fost cu putință un aer de școală pentru care și-a jertfit din propria sa pungă, cheltuind peste 5000 de lei, precum însuși ne spune într-o broșură ce s-a publicat în 1885.”¹⁰

A trimis la Facultatea din București o serie de tineri pe care i-a susținut atît duhovnicește cît și material.¹¹ Între aceștia se numără viitorii profesori universitari: I. Cornoiu, C. Chiricescu și P. Gârboviceanu.¹²

„Dar toate acestea au făcut ca unii din profesorii lacomi și hrăpăreți să pornească în contra părintelui Saffirin o campanie de distrugere, mergînd pînă acolo, că au voit să-i însceneze fel de fel de mizerii, și au izbutit.”¹³ În iulie 1885 este înlocuit din funcția de director al seminarului, în urma unor intrigi și înscenări puse în faptă de unii dintre profesorii corupți. Adresează atunci ministrului de culte o broșură în care caută să lămurească starea de lucruri¹⁴ punîndu-se de bună voie la dispoziția oricărei anchete.

Rămîne profesor la seminar pînă în anul 1890 cînd, la peste 40 de ani, pleacă la Atena pentru a-și completa studiile teologice. A stat în Grecia 4 ani înapoindu-se în țară în iunie 1894 cu titlul de licențiat în teologie.

„În urma reorganizării seminarilor¹⁵ i s-a încredințat catedra de limba latină de la seminarul din Râmnicu Vîlcea”¹⁶ unde și-a continuat activitatea didactică.

O imagine a dascălului și a părintelui este evocată de un fost elev al său care scria în 1920 scria următoarele: „La înălțimea la care s-a ridicat ca director de Seminar, părintele Saffirin, s-a înălțat și ca profesor. Toți elevii Prea Sfinției Sale îl vedeau ca pe un profesor ideal. Pentru ei era o adevărată plăcere, o adevărată înălțare sufletească, sosirea orei de latină. Se întreceau care mai de care să facă mulțumirea aceluia care le citea în suflete și folosul le-a fost enorm. La nici un studiu nu se învăța mai mult ca la latinește, iar aceasta nu din frică, ci din dragoste de studiu, pe care dragoste știa să le-o infiltreze ca nimeni altul, mai ales că părintele Saffirin avea nespusă metodă de a face dintr-un studiu mort un complex de salutare cunoștințe și de înălțare morală. Elevi mediocri la alte studii năzuiau să aibă nota 10 la latină. Și prin silințe și studiu reușeau. Astfel de interes și dragoste de studiu știa să infiltreze părintele Saffirin în elevii săi, dragoste pe care P.S. Sa o recomandase neîncetat și pentru celelalte studii.”¹⁷

Legătura sa cu elevii era una profundă căci „priveau la dînsul ca la un sfînt și nu ezitau de a-și deschide inimile în fața lui și de a-i cere hrana sufletească de care se simțeau că aveau nevoie.”¹⁸

„Cînd a plecat de la Rîmnicu Vîlcea spre a-și ocupa scaunul de Episcop al Romanului, pentru care fusese ales și confirmat, tot seminarul a plîns de durere. La acest plîns și P.S. Sa a răspuns tot prin plîns, nefiind în stare să articuleze nici un cuvînt la discursul ce-l rostise unul dintre seminariști.”¹⁹

„A tipărit diferite lucrări cu caracter teologic: originale, traduceri și prelucrări. Ca profesor de seminar a constatat, ca un slujitor căruia îi plăcea fastul slujbelor bisericești, lipsa unui îndrumător; pentru acest motiv tipărește în 1879 în Rîmnicu Vîlcea „Tipic asupra serviciilor divine pentru elevii seminariști”. Fiind bine apreciat acest tipic îl tipărește în 1905, în a doua ediție, revăzut, tot pentru elevii seminariști; iar pentru slujbele în sobor, tipărește apoi și un îndrumător, intitulat „Tipicul oficiului divin executat de preoți cu sau fără diacon, în sobor”, Tg. Jiu, 1897.”²⁰ În prefața acestuia scria următoarele: „Este bine ca profesorul să-și aibă cursul lecțiunilor sale tipărit, pentru că așa va fi pururea în contact cu elevii săi, și nu va avea de suportat decât osteneala de a-și dezvolta materia, pentru a o face și mai fructuoasă.

Văzând nevoia ce este de un tipic didactic, asupra serviciilor divine, absolut necesar tinerilor, care se prepară pentru preoție, și gândindu-mă la datoria, ce decurge din pozițiunea mea, am întreprins, cu ajutorul lui Dumnezeu și binecuvântarea Episcopului meu, Domnul Athanasie al Rîmnicului, de am lucrat acest Tipic, silindu-mă, pre cât am putut, de a-l scrie, scurt, lucid și împărțit în mici lecțiuni, spre a fi elevilor bine primit și facil de înțeles.

Surgințile din care m-am adăpat pentru compunerea lui, au fost: Tipicul mare al Bisericii noastre, Cărțile bisericești de serviciu divin și întru câtva și obiceiul locului.

Îl prezint dară tinerimei studioase a Seminariului, spre a-l studia, cu aceeași dragoste, cu care eu l-am lucrat și l-am imprimat. Dacă bărbații bisericești, competenți în această materie, vor găsi că ar mai trebui ceva adaus sau scăzut într-însul, îi rog: pre cei bătrâni, ca pre niște părinți; pre cei tineri, ca pre niște frați, să binevoiască a-mi comunica opiniunea lor, de care, cu cea dintâi ocaziune, voi ținea compt, cu sfințenie.”²¹

A tradus din franceză „Papalitatea eretică” a teologului Vladimir Guettée, tipărită la Rîmnicu Vîlcea, 1885.²²

În ziua de Paști a anului 1895 a fost ridicat la rangul de arhimandrit mitrofor.²³ În același an refuză a se supune regulamentelor eclesiastice care n-au fost lucrate de Sfîntul Sinod, ci doar de Ministerul Cultelor. În speță, combate public regulamentul costumului preoțesc. Critica se întemeia pe canonul 27 (Obligativitatea de a purta haine clericale)²⁴ al Sinodului V-VI Ecumenic de la Constantinopol (691-692), cu argumente din Sfînta Scriptură și din Sfînta Tradiție. În plus, afirma că „canoanele Sinoadelor Ecumenice nu se pot desființa, căci ce a făcut un Sinod Ecumenic este bine făcut, căci este asistat de Sfîntul Duh, și cel ce vine (Sinodul următor n.a.) nu desființează ci întărește, dezvoltă.”²⁵

Arhimandritul Iuliu Scriban, evocîndu-i personalitatea într-un panegiric din 1922 scria: „Natura sa era aplecată spre intransigență care însă nu găsea locul bun unde să se aplice. Pe timpul cînd s-a făcut regulamentul costumului preoțesc a găsit că nu e bine ce se face. Era numai arhimandrit și a scos atunci o broșură grecească împotriva regulamentului sinodal pentru care Sfîntul Sinod l-a pedepsit.

Ce nu-i plăcea la regulament?

Că se introduce pălăria. Spunea că potcapul cu marginile răsfrînte în afară are forma crucii și trebuie păstrat. Afară de aceasta, pălăria i se părea o apropiere de catolicism.

Dacă luăm forma, zicea, luăm și fondul.”²⁶

A tradus din greacă, tot în timpul activității sale de dascăl de seminar, lucrările: Catehismul creștin de Diomid Kyriacos și cartea de rugăciuni Cartea numită Thicara pe care le-a publicat însă la București în 1900 după ridicarea lui în treapta de arhiereu.

Din titlurile publicate vedem o grijă pentru nevoile de atunci ale Bisericii confruntate cu prozelitismul catolic și slăbirea vieții creștine.

În 1889, în ziua Sfinților Trei Ierarhi a ținut la Seminarul Eparhial o predică de laudă intitulată Monahii sunt gloria Bisericii lui Hristos prin Biserica lui Hristos, tipărită în 1906 la București. Exprima aici gîndul că biserica trăiește prin împreună lucrarea mădularelor ei, monahii avînd obligația de fi modele active. „Ce s-ar alege de prosperitatea, de fericirea Statului și a Bisericii, cînd s-ar neglija elementul acesta de viață și de mîntuire!? Știm din istorie ce s-a ales de toți cei ce au dus numai o viață trupească, de toți cei ce au zis să mîncăm, să bem că mîne o să murim. Ei (monahii n.n.) în lupta aceasta pentru că sunt atît de puternic ajutați, se cîștigă de dînșii, îi cîștigă și pe frații lor din lume, cîți sînt și lucrează într-un gînd și într-o inimă cu dînșii, se fac biruitori păcatului, înfricoșabili demonului, punînd taberile lui pe fugă își rîd și de ceilalți inimici de moarte, răpesc sufletele omenești din ghearele lui și le aduc dar lui Dumnezeu; și astfel ajutați de Dumnezeu și de Biserica sa se fac gloria ei, gloria Bisericii Mîntuitorului Hristos.”²⁷

La 24 mai 1899 Sfîntul Sinod l-a ales arhiereu vicar al Eparhiei Rîmnicului cu titlul de „Craioveanul” (hirotonit la 6 iunie). „În ședința din 13 octombrie a Sfîntul Sinod mulțumea pentru încrederea ce i s-a arătat și în același timp se ruga lui Dumnezeu ca să-i ajute ca să-și îndeplinească datoriile cu sfințenie.”²⁸

„Fiind vacant scaunul episcopal al Romanului, Gherasim Saffirin a fost ales episcop al acestei Eparhii la 17 februarie 1900, învestit la 20 și instalat la 27 februarie același an.”²⁹

I.2. Activitatea părintelui Gherasim ca episcop al Romanului

„A ajuns episcop într-un timp cînd mai prin toate eparhiile țării mișunau samsari, care se interesau de zestrea ce luau seminariștii și teologii cînd se căsătoreau, pentru ca să știe apoi, cît trebuia să contribuie fiecare ca preț al admiterii la hirotonie.

Totul se făcea și se desfăcea prin politică și simonie. Mulți dintre șefii bisericești permiteau totul amicilor și subalternilor lor. În astfel de condițiuni numai de o bună administrație nu putea fi vorba.³⁰

Își păstorește eparhia cu deplină responsabilitate cu conștiința de „pîndar în via Domnului” ca dator să facă dreptate „cu ajutorul luminilor ce vi le pun la îndemînă Sfînta Scriptură și Sfînta Tradițiune”³¹ nelăsînd sufletul să se piardă ci să-l mîntuiască.

În hirotoniri și în numirile de preoți la parohii caută să fie strict canonic și legal înlăturînd orice abuz. Preoților și subalternilor săi le cere o corectitudine exemplară ca nu cumva prin atitudini necorespunzătoare statutului lor să devină pricină de defăimare a Bisericii lui Hristos. Iar atunci cînd vreunul din aceștia era umbrit de acuzări neclarificate, P.S. Saffirin îi suspenda din funcție sau îi oprea de la slujire obligîndu-i să-și limpezească situația pe calea justiției sau a consistoriului³².

Pe plan social caută îndreptarea moravurilor păstoriților săi aflați într-o societate care își pierduse simțitor orientarea creștină românească. Astfel, în eparhia sa oprește cununiile în post și muzica instrumentală (fanfara) la înmormîntări. Însuflețit de această dorință nu va lăsa fără „epitimie duhovnicească” nici un caz de fărădelege pe care protopopii sau preoții i-l aduceau la cunoștință.

Spre folosul sufletesc al credincioșilor traduce din grecește și tipărește carte de învățături de morală creștină Legea și poruncile lui Dumnezeu de Filaretos (București, 1905).³³

În 1901, în temeiul Legii clerului, are inițiativa formării unui fond misionar eparhial. El propune credincioșilor și clerului mirean să dăruiască de bună voie cîte 5 bani pe săptămînă, „căci pe dădătorul de bună-voie îl iubește și-l primește Dumnezeu, și să se treacă într-un registru numele său cînd dă, ca să se știe din neam în neam și după moartea noastră cine e acela care a dat și să fie pomenit la Sf. Liturghie numele lor. Și dacă din neamul lor a rămas cineva în nenorocire, scăpătat să se aibă în vedere după registrul Bisericii și să i se dea cîte o pereche de încălțăminte, ori o haină ca să nu moară de frig iarna, să facă și alte acte de binefacere, după ce Biserica își va satisface trebuințele sale.”³⁴

Înainte de izbucnirea răscoalei țărănești din anul 1907, în anumite cercuri, se făcea aprecierea că mortalitatea infantilă, o adevărată calamitate în acel timp, se datorește postului pe care l-a introdus și pe care-l aplică Biserica. Episcopul Gherasim a dat un răspuns ce pune în lumină rigorismul său moral: «Nu din această cauză mor copiii ci din cauza mizeriei în care sunt ținuți, că n-au ce mînca, nici de post nici de frupt, a lipsei de îmbrăcăminte, de igienă, a bolilor infecțioase.»³⁵

Primăvara anului 1907 îl află grav bolnav, pe patul de moarte. După cum mărturisește, nefiind în stare să meargă în fiecare sat să spună cuvîntul mîngîietor și dulce mai pe larg, a făcut o telegramă în care scria: „Fiți cuminți, și Dumnezeu are să vă blagoslovească, iar de nu veți fi cuminți și vă veți apuca de tulburări, să faceți rușine Neamului și Bisericii, atunci să știți că dați peste mine, și ce pot să vă fac, vă fac.

Nu pot să am împărtășire duhovnicească cu omul care se răzvrătește împotriva ordinii în stat; să știți dacă muriți ca răsculați nu veți fi îngropați creștinește ci ca dobitoacele.”³⁶

În cele „foarte puține cazuri nenorocite ce s-au întîmplat în timpul răscoalelor”, a lucrat cu iubire de oameni, la rugămintea familiilor, dezlegîndu-i post-mortem.

Ca episcop caută să repare stricăciunile pricinuite mănăstirilor de regimul lui Cuza. Astfel reînființează mănăstirea de călugări Savu, cu hramul Schimbarea la Față situată în comuna Poduri județul Bacău.³⁷

Foarte bun slujitor bisericesc și un bun cunoscător și compozitor al cîntărilor bisericești publică în perioada episcopatului său două lucrări: Răspunsurile la Sfînta Liturghie pe glasurile 1, 3, 4 5, 6 și 7, București 1907, respectiv Culegere de cîntări bisericești, București 1908.

A doua lucrare cuprinde în prima parte „Cîntări bisericești compuse, traduse și prelucrate de adormitul întru fericire Iosif Naniescu, Mitropolit al Moldovei și Sucevei, iar în partea a doua se găsesc „Cîntări bisericești compuse și prelucrate, de mine Gherasim Episcopul Eparhiei Romanului”³⁸.

Preocupările lui de liturgist îl fac să fie ales în 12 mai 1910 membru în comisia sinodală de cercetare a lucrărilor de muzică bisericească. La 11 mai 1910 este ales în comisia sinodală de revizuire a textului Bibliei „căci e bun elenist și adînc cunoscător al scrierilor Sfinților Părinți”³⁹.

Recenta publicare a Filocaliei de la Prodromu ni-l descoperă pe vlădică între cei au participat la apariția traducerilor acestei lucrări în limba română. Din însemnările acestei cărți aflăm că: „Cele 700 de capete Teologhicești ale Sfîntului Macsim Mărturisitorul, precum și suta a doua a Sfîntului Calist Sfîntului Grigorie Palama, după o cercetare de aproape 12 ani neputîndu-să afla pe nicăieri traduse, noi, după îndemnurile și binecuvîntarea Preasfințitului Gherasim Saffirin, Episcop al Romanului am rugat pe învățatul Monah Aristovul Lavriotul de ni le-a tradus pe toate acestea…”⁴⁰. El a urmărit și a încurajat, așadar, pregătirea Filocaliei românești și ca recunoștință a primit un exemplar dactilografiat, acela de pe care și-a procurat o copie părintele Stăniloaie⁴¹ convins că traducerea a fost făcută de episcopul însuși⁴².

Interesul pentru textele filocalice este consecința preocupării episcopului pentru lucrarea rugăciunii minții și a nevoințelor de curățire a sufletului de patimi. Cuvîntul său rostit la 28 martie 1902 cu prilejul împlinirii a 25 de ani de la apariția revistei Biserica Ortodoxă Română este edificator: „Omul care lucreză numai lucrul corporal și sufletesc fără cel spiritual, încă n-a aflat calea binelui, și pentru aceasta lucrul lui se numește secundar; cel ce lucrează lucrul spiritual a aflat calea și pre însuși binele și lucrul lui pentru acesta este principal, pentru că zice Duhul Sfînt prin Profetul David: «Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor ca să vadă dacă este cel ce înțelege sau cel ce caută pe Dumnezeu» (Ps. 13, 2), și văzînd că păcătoșii sunt numai corporali și sufletești și era nimenea dintre ei spiritual, adaugă: «Toți s-au abătut împreună netrebnici s-au făcut, nu este cel ce face bunătate, nu este pînă la unul.» (Ps. 13, 2).⁴³

Cele cîteva schițe de portret făcute de unii dintre contemporanii săi caută să surprină unele trăsături ale firii și caracterului fostului episcop de Roman. „Venind în Episcopie, nu se putea să nu văd pe Episcop. Gherasim Safirin mi-era cunoscut numai din zvon și anume din zvon de laudă. L-am cunoscut acum mai de aproape. Dacă izbutesc să-mi redau nimerit impresiunile, printr-o figură, mi-a apărut ca o columnă frântă, într-un pustiu, ori într-un loc pustiu, locuit încă de beduini ori de iloți. Am aflat despre aspra disciplină călugărească pe care și-o impune și o impune tuturor celor de subt el, despre formalismul scrupulos în care crede ca în cuvântul mântuirei, despre cuviința lui monahicească si despre alte câteva particularități care-i sunt, în mare parte, spre toată lauda. Dar acest biet Gherasim Safirin a uitat ori n-a știut niciodată că episcopul, pe lângă călugăr, trebuie să mai fie și general și dregător și alte multe lucruri, după timp și după împrejurări. El a transportat, pur și simplu, chilia lui călugărească, la reședința episcopală. Din subalternii lui spirituali voiește să scoată niște maeștri ai chipului călugăresc, din tipicul bisericesc nu vrea să lipsească un „Doamne miluiește”, din toată seculara și stufoasa Formă a cuviințelor, a datinelor, și a practicelor de tot felul, interne și externe, ale Bisericei noastre, nu admite să lipsească nici o frunză, nici un spic (cruci, mătănii, detalii fără număr…). Iar marea turmă laică, iar nevoile ei, iar boalele ei, iar lecuirea ei, iar vizitarea și pășunarea ei rămân, cu durere, vecinic dincolo de zidul chiliei cuviosului monah.

Seara, a ținut serviciul ca la un ceas; a doua zi - o zi absolut fără nici o distincțiune bisericească - ca la 3 ceasuri și jumătate. Două ceasuri au ținut lecturile și cântările pregătitoare și restul Leturghia. Episcopul a stat (și stă totdeauna) în altar, rezimat de zid.”⁴⁴; „Episcopul Gherasim este un bărbat întreg, e realizarea acelui tip sufletesc pe care ni-l propovăduiesc în școli și cărți dascălii și cugetătorii.”⁴⁵ Îndată după moartea episcopului, arhimandritul Iuliu Scriban scria: „Din cauza cugetărilor sale, și chemarea de episcop o vedea cu totul altfel decît o vedem noi.

Stătea închis în casă, citea din cărțile călugărilor de altădată, medita noaptea fără a aprinde lumina, se hrănea neîndestulător, cu post aspru, pînă ce medicii i-au spus la Roman că ori mănîncă, ori moare.

Așa era în convingerile sale și avea scrupulul conștiinței de a urma potrivit lor.

Avea o adorație extremă pentru monahism. Fără de îndoială, vrednic de admirat pentru puterea înfrînării sale, pentru lepădarea de lume pentru o sferă care nu mai este a desfătărilor și a vremelniciei pămîntului. Vrednic de admirat într-o lume care e atît de neputincioasă de a se lepăda pînă de cele mai mici pofte ale animalității sale.

Episcopul Gherasim era un om de alt tipar și de alte înclinări decît cele în care trăim noi. Într-însul trăia virtutea pusnicului. Era omul al cărui suflet nu trăia în lumea contemporanilor săi; dacă pe de o parte era pentru unii de neînțeles, pe de altă parte impunea altora prin mireasma sfințeniei.”⁴⁶

În luna martie a anului 1909 a atacat direct, în parlament și în Sfîntul Sinod, politica statului de a-și subordona conducerea Bisericii. În același timp a apărat cu înverșunare, dogma plenitudinii harurilor dumnezeiești ale episcopului, care era atinsă grosolan de pretinsa reformă bisericească⁴⁷ a lui Spiru Haret exprimată prin Legea Consistoriului atunci supusă votării. Prin acesta lege episcopatul era lipsit de dreptul de hotărî direct, prin Sfîntul Sinod, în problemele materiale și de administrație ale Bisericii. Acestea se decideau prin vot de către Consistoriul superior bisericesc, unde episcopatul era minoritar și căpătau putere executorie numai prin semnătura ministrului de culte⁴⁸.

Întru cît Biserica era pusă în fața unei legi cu caracter eretic, și întru cît raportorii ei din parlament, Mitropolitul primat Athanasie Mironescu și a Mitropolitul Moldovei Pimen Georgescu, nu au voit așezarea ei în hotare canonice autentice, în luna octombrie a anului 1909 episcopul Gherasim rupe orice legătură canonică cu aceștia și îi osîndește ca eretici.

Evoluția crizei bisericești amplificată prin aducerea de învinuiri reciproce o vom prezenta separat în capitolul următor. Ea s-a finalizat printr-un proces sinodal în iunie 1911.

Depus din treaptă vlădica a fost alungat de la Roman cu brutalitate. Acest trist episod a fost sancționat de N. Iorga într-un articol din Neamul Românesc intitulat O ticăloșie:

„Cazul Ghenadie n-a învățat minte pe nimeni.

Episcopul de Roman, fostul Episcop de Roman, după judecata Prea Sfințitului Pimen și a celorlalți, a fost ridicat cu poliția din Roman, unde se dusese, și expediat cu automobilul la București.

Aceasta se cheamă o ticăloșie.”⁴⁹

I.3 Vlădica Gherasim la Frăsineii Vîlcii

La 24 iunie 1911 „a fost depus din treaptă și trimis la mănăstire, din cauza intransigenței sale apreciată ca tulburătoare pentru pacea Bisericii. Măsură controversată, dar în multe privințe providențială: episcopul Gherasim s-a retras într-un loc prielnic nevoințelor sale, la Frăsineii lui Calinic cel Sfînt, unde și-a sfîrșit viața în post, rugăciune și fapte bune.”⁵⁰

Despre șederea lui la Frăsinei avem mărturia directă a ieroschimonahului Silvestru Florescu⁵¹: „Și venind aici în Sfînta Mănăstire Frăsineiul (la 1 iulie 1911), a locuit în casele Prea Sfinției Sale⁵², care și le-a făcut singur, pe cînd era ca arhimandrit și director la seminarul de Rîmnic. Tot atunci au zidit și Paraclisul⁵³.

Au trăit aici ca un închis, 11 ani, adică până în anul 1922, februarie 1⁵⁴ când cu fericire sau dus către Domnul fiind în etate de 73 de ani. Cu o lună mai înainte au făcut testament, ca biblioteca plină cu cărți de limbi străine cu totul să se dea seminarului de Rîmnic, precum s-a și făcut, iar celelalte obiecte toate să rămînă aici în Sfînta Mănăstire. Pentru care și noi respectîndu-l îl avem în inima noastră și îl pomenim ca un mare ctitor, al doilea după fondatorul Sfintei Mănăstiri Prea Sfântul Episcop Calinic.

Cît a trăit aici în mănăstire ne-a fost pildă de fapte bune, de mărime de suflet. În timpul războiului⁵⁵ a fost un bun traducător de limbi ca Greaca, Franceza și de cîntări bisericești de pe muzica greacă; voi să resemnez că au fost un bun bisericaș, nu lipsea de la nici o slujbă bisericească, fără numai de mare nevoie, caz de boală.

Pe care pentru prea Sfintele Sale prea multe osteneli ne rugăm ca bunul Dumnezeu să-l așeze în ceata Sfinților săi Ierarhi. Amin.”⁵⁶

Mănăstirea Frăsinei din acea perioadă cunoștea o deosebită înflorire duhovnicească sub păstorirea părintelui stareț Porfirie Bucurescu (1905-1927). Acest bărbat cu viață sfîntă⁵⁷ i-a fost duhovnic lui Gherasim Saffirin⁵⁸.

Aici și-a odihnit sufletul în rugăciune și în cîntări bisericești. Dragostea sa pentru împodobirea Bisericii cu cîntări l-a făcut să alcătuiască o carte de psaltichie intitulată Sobornicariu - ce cuprinde tot ce se cîntă de ceata sfinților slujitori în vremea slujbelor dumnezeiești, cum și troparele și condacele ce se cîntă atunci numai de cîntăreți. Traducere și prelucrare precum și lucrare din auzite.⁵⁹ Lucrarea e de mare amploare avînd următorul cuprins: Troparele și condacele Triodului; Troparele și condacele Penticostarului; De ale vohodului Vecerniei și ale Sfintei Liturghii; Troparele, bogorodicinele și condacele acatistelor; Troparele și condacele din zilele fiecărei luni.

Iată ce scria la 14 martie 1914 ca predoslovie la acestă carte: „Ca Episcop al Eparhiei Romanului, fiind amărât de multe ispite avute aproape toate din afara Eparhiei, care îmi deprimau sufletul și-mi atingeau și sănătatea, ca să mă țin pe cât cu putință nevătămat, îndată după ieșirea de la biserică și după împlinirea datoriilor către Eparhie, căutând să-mi ocup timpul cu lucru, și înțelegând că mai ales muzica bisericească îmi face mare bine am ajuns cu ajutorul lui Dumnezeu, în anul 1910 August în 15 să dau gata cartea de față, crezând-o trebuitoare și mie și clerului Eparhiei.

Împrejurările grele prin care am trecut nefavorizându-mă până astăzi să public aceste cântări, le tipăresc acum atât pentru mine ca să le am mai bine păstrate și mai apărate de multe nefericite împrejurări, cât și pentru aceia dintre prietenii muzicii bisericești orientale ai mei, care ar dori să le aibă ca duhovnicească îndeletnicire particulară.

Cu toate că aceste cântări sunt vrednice de a fi întrebuințate cu toată cuvenita cinste și în biserica lui Dumnezeu, mai ales că acei ce cunosc bine muzica bisericească și limba greacă și româna, vor înțelege foarte lesne îmbunătățirile, ce am introdus în ele, totuși după ce au binevoit Dumnezeu să-mi îngăduiască a nu mai avea griji episcopale în Biserica Lui din Țara mea – Slavă lui Dumnezeu celui ce-mi îngăduiește – eu nu tipăresc aceste cântări cu destinațiunea de a fi cântate în Biserică sau afară din Biserică la vreo slujbă dumnezeiască, fiindcă Sfintele canoane nu-mi îngăduiesc să mă amestec acolo unde n-am dreptul să-mi îndeplinesc îndatoririle episcopale.

Dar dacă cârmuitorii cei duhovnicești și canonicești vor crede că aceste cântări pot fi cântate și în biserică, eu nu voi avea nimic de zis împotrivă.

Fac aceste declarațiuni și cu privire la „Anastasimatariul” și la „Noul Știubeiul muzical⁶⁰”, ce cu ajutorul lui Dumnezeu voi tipări după terminarea acestui „Sobornicariu”.

Cu aceste rămân al tuturor de tot binele doritor.”⁶¹

Însemnări marginale unor piese ne descoperă preocupările sfinției sale de culegător și atent tălmăcitor de psaltichie în melos românesc: „Triaghion al Altarului cântat de preot, când liturghisește arhiereul și zice „Doamne, Doamne…” compus de Fokion Vamva din Pireu în 7 septembrie 1900, după rugămintea mea și tradus de mine.”⁶²

Începutul primului război mondial îi oprește planurile editoriale. Anastasimatarul rămîne sub tipar în 1916, avînd tipărite numai 3 coale⁶³.

La 14 februarie 1922 „cu fericire s-a dus către Domnul” și a fost îngropat în cimitirul mănăstirii. Pe lespedea care îl acoperă s-au scris următoarele: „Aici repauzează Gherasim Saffirin episcop al Romanului 1850-1922”⁶⁴. Se pare că dorința lui a fost ca pe lespede să fie scris următorul text: „Muritor ești, stai nu trece / și privește restul rece / Căci viața este o roată / ce întoarce soarta toată. / Și ce ești am fost odată / și ce sînt vei fi altă dată. / Puțin m-am bucurat de lume / Și de studiul ce-am iubit / Căci cu mare întristăciune de părinți m-am despărțit. / Acum soarta omenească aicea m-a mărginit / Și cel ce vrea să trăiască / gîndescă și la mormînt. / Gîndește-te cît trăiești și la muncile de veci / Făcînd fapte bune, fii milos / că în ziua judecății / Vei afla mare folos.”⁶⁵

II. LEGEA CONSISTORIULUI SUPERIOR BISERICESC DIN ANUL 1909

Legea Sinodală din anul 1909 are la bază legea similară de la 1872⁶⁶ căreia îi aduce cîteva modificări. De aceea se va și numi Legea pentru modificarea mai multor articole din legea pentru alegerea Mitropoliților și Episcopilor eparhioți, cum și a constituirii Sfîntului Sinod al Sfintei Biserici Ortodoxe Autocefale Române din 19 decembrie 1872 și pentru înființarea Consistoriului superior bisericesc⁶⁷. Elementele principale de inovație sunt restrîngerea puterii de decizie a Sfîntului Sinod în Biserică și înființarea Consistoriului bisericesc.

Sfîntul Sinod potrivit art. 14 al legii statuta „asupra tuturor afacerilor spirituale disciplinare și judiciare curat bisericești”.

Consistoriul era alcătuit din toți membrii Sfîntului Sinod (pe atunci în număr de 17 episcopi); un cleric hirotonit, profesor al facultății de teologie; un cleric hirotonit profesor de seminar clerical al statului; doi stareți ieromonahi; 17 clerici din toate eparhiile. Prin modul de alegere a stareților ieromonahi și a clericilor din eparhii⁶⁸, în care ministrul avea ultimul cuvînt, consistoriul era un organism a cărui majoritate simplă era controlată politic prin implicarea directă a ministrului de culte.

Acest organ în care Sfîntul Sinod se găsea în minoritate, avea ca misiune, potrivit art. 18, să statuteze „asupra tuturor afacerilor disciplinare și de administrație eparhială ale Bisericii Ortodoxe în cuprinsul Statului Român”. Dar toate hotărîrile lui pentru a deveni executorii trebuiau aprobate de ministrul cultelor.

Rolul lui consultativ era minor. Potrivit art. 21, se limita doar la hotărîrile „de natură curat spirituală” care deveneau executorii numai după ratificarea lor de Sinod.

Participarea clerului mirean în special la conducerea Bisericii era un lucru pozitiv dar organismul înființat lipsea Sfîntul Sinod de o autoritate reală asupra problemelor economice și administrative ale Bisericii, făcîndu-l dependent de stat, adică de politică. Se aducea astfel atingere dogmei plenitudinii harurilor episcopului.

Reforma bisericească îl are ca autor principal pe ministrul Cultelor și al Instrucțunii Publice Spiru Haret⁶⁹. Personaj de formație matematician și de confesiune francmason⁷⁰ nu poseda cunoștințele necesare abordării dreptului bisericesc de aceea nu ar fi lipsit de interes să știm cine au fost consilierii lui în materie.

Gala Galaction în Jurnalul său scrie: „Dar cine sunt sau cine au fost sfetnicii ministrului? Erau doi buni ai mei prietini: profesorii teologi universitari Mihălcescu și Dobrescu⁷¹. I-am luat aparte, întâi pe unul, apoi pe celălalt și am pus pricina, sincer și frățeste, la mijloc. „Eram eu mai învățat decât ei?” „Nu citiseră ei de atâtea ori ceva ce citisem și eu?” „Cum vârâseră ei, atunci, ministrului, în cap, că s-ar putea un sinod particular, ortodox, ai cărui membri să fie și episcopi și preoți de mir?” Dragii mei amici! Ei plecau, cu generozitate, și tot căutau să fie pe teren istoric. Îmi enumerau, cu competință, la câte și care sinoade au participat și preoți și diaconi, și laici, și monahi - și nu numai că au participat, dar au și iscălit etc., etc. Minunat de bine, dar unde vreți să ajungeți cu acest excelent teren istoric? Pe terenul istoric, doar, își închipuiesc că sunt și protestanții și - admirați rezultatul - nici misterii, nici preoție, nici episcopat nu mai au.”⁷²

„Adevărat vorbind, știu și știam că reforma intenționată voiește să paralizeze și să anuleze resturile de putere ale tristului nostru sinod autocefal.”⁷³

Ce rol au jucat cei doi teologi, consilieri ministeriali în elaborarea proiectului de lege?

G. Galaction ni-l indică pe N. Dobrescu⁷⁴ ca fiind autorul lărgirii cercului eligibililor în treapta de arhiereu: „Pe lângă modificarea compoziției sinodului - partea vulnerabilă - ministrul mai țintește și lărgirea cercului celor ce pot fi aleși mitropoliți și episcopi, potrivit celor scrise de Dobrescu. Și aici stăm foarte bine și canoniceste și istoricește.”⁷⁵

N. Iorga scria: „Cînd s-a ivit chestia unei mari reforme în biserică, introducîndu-se după ideile din Germania ale sfătuitorilor lui Haret, acel Consistoriu Superior care n-a putut să aibă nici o influență, am apărat concepțiile, sigurele corespunzătoare tradițiilor Ortodoxiei, ale învățatului arhimandrit Scriban (Iuliu)…”⁷⁶ Purtătorul „ideilor din Germania” nu rămîne a fi decît I. Mihălcescu, viitorul Irineu al Moldovei (1939-1948), „considerat cel mai mare teolog al vremii sale”⁷⁷, titular la acea dată al Catedrei de Teologie Dogmatică și Simbolică, care obținuse doctoratul în filozofie la Leipzig în 13 iunie 1903.⁷⁸

Momentul psihologic de introducere al proiectului de lege a fost bine ales. La 29 ianuarie 1909 moare Mitropolitul Primat Iosif Gheorghian, care cu puțin timp înainte de a muri „a dat de știre Regelui că reforma proiectată de ministrul Cultelor ne pune în primejdie să fim declarați schismatici.”⁷⁹ Tot în luna ianuarie este depus Mitropolitul Moldovei Parthenie Clinceni. „Sinistra prăbușire a Mitropolitului Moldovei a pus cu violență sub ochii tuturor, trista noastră stare bisericească.”⁸⁰

„Doi episcopi s-au declarat de la început potrivnici cunoștințelor noastre Athanasie [Mironescu] și Gherasim Saffirin.”⁸¹ La acea dată Athanasie era încă episcop al Rîmnicului.

La 5 februarie Athanasie Mironescu este ales mitropolit primat⁸² simultan cu alegerea lui Pimen Georgescu ca mitropolit al Moldovei⁸³. „Cel de la Iași e o persoană șubredă și aproape fără alte calități decît aceea că îmbrățișează cu dragoste pe cei ce i se par distinși și merituoși și ascultă sfatul bun. Mult mai înzestrat e Athanasie. Cum și cît de mult așteptam s-o dovedească prin faptele sale!”⁸⁴

La 9 martie 1909 proiectul de reformă întră în dezbaterea Senatului cu o susținere deplină din partea lui Athanasie și a lui Pimen. Schimbarea de atitudine o putem presupune a fi un angajament politic, mai ales că ambii erau raportori ai legii din partea Sinodului.

Vlădica Gherasim și Legea Consistoriului bisericesc

Legea consistoriului bisericesc intră în dezbaterile Senatului la 5 martie 1909. Înscris cel dintîi la cuvînt vlădica Gherasim își construiește discursul pe patru coordonate: relația Stat-Biserică, condițiile necesare lărgirii cercului de eligibili la treapta de episcop și mitropolit; necanonicitatea arhierilor titulari; elementele necanonice și antidogmatice ale legii consistoriului bisericesc.

Cu toate propune ca consistoriul să aibă decît rol consultativ obiecțiile lui nu sunt luate în seamă legea este votată în forma ei neaceptabilă dogmatic.

În ședințele Sinodului Gherasim Saffirin se abține de la orice discuție în ceea ce privește Consistoriul, rămînînd consecvent poziției avute în Senat.

Întru cît în timpul scurs dintre sesiunea de primăvară și cea de toamnă a Sfîntului Sinod, nu a aflat nici o voință de modificare legii din partea sinodalilor, la 12 octombrie 1909 depune la Sinod un act în care demonstrează caracterul anticanonic și anti dogmatic al legii, aruncînd anatema asupra celor ce o vor recunoaște și vor lucra după prescripțiile ei.

Iorga scria: „Actul de convingere și datorie pe care l-a săvîrșit venerabilul episcop e unul din cele mai frumoase dovezi de caracter și înălțime morală care s-au dat, de multă vreme, în această societate putredă.

Legea este necanonică. Toți cei ce știu și înțeleg, au declarat-o. O declară la orice prilej și Biserica românească ortodoxă din Ardeal și Ungaria. Cine, dintre înalții clerici, a votat-o și vrea să o ducă la îndeplinire, ori nu știe, ori nu pricepe, ori și-a vîndut sufletul pentru un blidul de linte a lui Isav.

Deci episcopul de Roman a făcut ce-i cerea calitatea sa de ierarh al Bisericii, ceia ce înseamnă nemăsurat mai mult decît funcționar al d-lui Haret.”⁸⁵

În ședința din 15 octombrie 1909 arhiereul Callistrat Bârlădeanul trece de partea lui Gherasim drept pentru care este demis de Haret din postul de redactor al revistei B.O.R.

Asupra lui Saffirin se aduc o serie de acuzații „necumpănit, ușuratic, nechibzuit, abuziv, răzvrătitor, inconștient, vrășmaș ordinii de Stat, fără respect către legile Țării, vândut străinilor, agent al Înalt Prea Sfântului Patriarh Ecumenic de la Constantinopole, turburător al Țării și Bisericii”, agent al Papei de la Roma.

Acestor acuze le răspunde la 14 decembrie printr-o broșură „Răspuns la adresa cu No. 238 din 5 Decembrie 1909 al IPS președinte al Sfântului Sinod și al Consistoriului Superior Bisericesc Dr. Athanasie Mironescu către Prea Sfințitul Gherasim Saffirin, Episcopul Romanului”

La 17—18 decembrie 1909 Episcop al Romanului se apără în senat învinuirilor ce i s-au adus de către Spiru C. Haret.

La 13 ianuarie 1910 Sinodul se pune de acord ca să solicite modificare legii în sensul atribuirii consistoriului unui rol consultativ, iar Gherasim Safirin declară incidentul închis și revine în Sinod.

La 3 februarie 1910 în Senat Athanasie Mironescu nu susține hotărîrea unanimă a Sinodului de a modifica legea ci afirmă că numai experiența va arăta ce modificări sunt necesare.

În ședința din 14 mai 1910 Gherasim Saffirin, asumîndu-și toată responabilitatea, aduce o pîră mitropolitului primat, acuzîndu-l de imoralitate, plagiat și erezie fapte pentru care și rupe legătura cu el.

Lucrurile se precipită pînă în anul următor cînd la 20 mai începe procesul sinodal care se încheie la 24 iunie cu depunerea lui Saffirn din treapta de episcop. La 28 iunie 1911 I. P. S. Atanasie Mironescu a demisionat din demnitatea de Mitropolit Primat al României.

Efortul lui Saffirn nu a rămas nerodit astfel că la 17 decembrie 1911 Senatul a aprobat modificările necesare legii astfel ca ea să devină canonică⁸⁶.

---

Note

¹ M. O. nr. 108/1911, p. 5260-5261.

² Părintele Saffirin se numea Zamfirescu Gheorghe (după numele tatălui adoptiv). În liceu a fost înscris cu numele Sanfirescu. În vremea aceea directorul (Fontanini) își făcea o plăcere din latinizarea numelor școlarilor. Astfel, G. Zamfirescu s-a pomenit G. Saffirinu. (vezi Nota 1, Rev. B.O.R., an XXIII 1899-1900 (nr. 3), p. 314.)

³ P. GÂRBOVICEANU, în B.O.R., Cronica bisericească, anul XXIII, 1899-1900 (nr.3), p. 314-316.

⁴ Vezi Anexa nr. 3, p. 86.

⁵ P. GÂRBOVICEANU, art. cit., p. 316.

⁶ Arh. VENIAMIN POCITAN, B.O.R., Cu o introducere asupra relațiilor franco-române, 1940, nota 1, p. 143.

⁷ Op. cit., nota 5.

⁸ C. CERNĂIANU, Biserica din Regat 1908-1918, București, 1920, p. 131.

⁹ Vezi Anexa nr. 3, p. 79.

¹⁰ C. CERNĂIANU, op. cit., p. 131.

¹¹ P. GÂRBOVICEANU, op. cit., p. 314-316.

¹² C. CHIRICESCU (21 ian. 1863 - 9 ian. 1929): profesor la catedra de Patrologie și Istoria Dogmelor de la Facultatea de Teologie din București (1894-1928); decan al facultății (1900-1910; 1919-1923 ).
I. CORNOIU (15 sept. 1861 - 13 iun. 1913): profesor la catedra de Exegeză și Introducere în N.T. la București (1885-1913), apud Pr. prof. univ. dr. M. PĂCURARIU, Dicționarul Teologilor Români, ed. Enciclopedică, București, 2002.

¹³ C. C. CERNĂIANU, op. cit., p. 132.

¹⁴ Vezi Anexa nr. 3.

¹⁵ Legea din 1893, apud N. DOBRESCU, Istoria Bisericii din România 1850-1895, 1902, București, p. 182.

¹⁶ P. GÂRBOVICEANU, op. cit., p. 314-316.

¹⁷ C. CERNĂIANU, op. cit., p. 133.

¹⁸ Ibidem.

¹⁹ Ibidem.

²⁰ P. GÂRBOVICEANU, op. cit., p. 316.

²¹ Ep. G. SAFFIRIN, Tipic asupra serviciilor divine pentru elevii seminariști, Tip. Cărților Bisericești 1905.

²² M. PĂCURARIU, op. cit., p. 425.

²³ P. GÂRBOVICEANU, op. cit., p. 316.

²⁴ „Nici unul din cei ce se numără în cler să nu se îmbrace cu haină nepotrivită, nici petrecînd în cetate, nici în cale mergînd, ci să întrebuințeze îmbrăcămințile care sunt rînduite pentru cei ce se numără în cler. (Can.16 VII Ec.; 12, 21 Gangra)” apud, Arhid. prof. dr. IOAN N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe cu note și comentarii, Sibiu, 1993, p. 121.

²⁵ Dezbaterile Senatului României - Nr.19/1909, B.C.U. cota P.III.17; Cuvântarea Prea Sfințitului Episcop al Romanului GHERASIM Saffirin, rostită în senat la 17—18 decembre 1909 prin care răspunde la învinuirile ce i s‑au adus în Senat de către d. Spiru C. Haret, ministru cultelor și instrucțiunii publice cu ocazia răspunsului la interpelarea d-lui senator G. G. Dissescu asupra faptului petrecut în Sf. Sinod la 12 octombrie 1909 (vezi Anexa Nr. 3)

²⁶ Arh. IULIU SCRIBAN, Episcopul Gherasim Safirin, în B.O.R. an XLIV, Cronica Internă nr. 6/1922, p. 450-460.

²⁷ Arh. GHERASIM SAFFIRIN Monahii sunt gloria Bisericii lui Hristos prin Biserica lui Hristos, București Tip. cărților bisericești, 1906, p.17-18, Biblioteca Facultății de Teologie, cota I.10.991

²⁸ Pr. SCARLAT PORCESCU, Episcopia Romanului, București, 1984, p. 318, apud, B.O.R. an XXIII 1899-1900, p. 9, Anexe.

²⁹ Ibidem, p. 1060-1064.

³⁰ C. CERNĂIANU, op. cit., p. 133-134.

³¹ Op. cit., nota 25.

³² Op. cit., nota 25.

³³ Pr. prof. univ. dr. M. PĂCURARIU, op. cit.

³⁴ Op. cit., nota 32.

³⁵ Pr. SCARLAT PORCESCU, op. cit., p. 318, apud. N. Vascan, Aspecte ale Răscoalei din 1907 în județul Bacău, în M. M. S. Nr. 1-3/1977, p. 84

³⁶ Op. cit., nota 32.

³⁷ I. BĂCĂNARU, G. IACOB, Ghidul schiturilor și mănăstirilor, ed. Anastasia 1995, p. 49.

³⁸ Diac. G. DINCĂ: Chipuri de ierarhi: compozitori, traducători, prelucrători și mari cîntăreți ai muzicii bisericești, în G.B. an XXXVI 1977, pag 141. (dintr-o notiță aflăm că unele cîntări bisericești au fost „prelucrate și dedicate mie la 27 februarie 1900, cu prilejul instalării mele ca Episcop al Romanului, de fiul meu duhovnicesc Dr. C. Chiricescu.)

³⁹ B.O.R., an XXIX (1911-1912), p 388.

⁴⁰ Filocalia - Însemnări oarecare de pricina adunării aceștii Cărți, ed. Universalia București 2002, p. 35.

⁴¹ Filocalia, trad. de D. STĂNILOAIE, vol. I, ed. Humanitas, București 1999, p. 11-12.

⁴² Vezi Acad. V. CÂNDEA, Filocalia în literatura română veche în op. cit., p. 17.

⁴³ B.O.R. an XXIV (1901-1902), p. 35-36.

⁴⁴ GALA GALACTION, Jurnal, vol. II, ed. Albatros București 1997, p. 154-156.

⁴⁵ Pr. SCARLAT PORCESCU, op. cit., apud T. ARGHEZI, Scrieri, vol 32, București, 1981, pp 164, 259.

⁴⁶ Arh. I. SCRIBAN, Episcopul Gherasim Safirin, în B.O.R. Cronica Internă nr. 6/1922, p. 450-460.

⁴⁷ Vezi N. IORGA, Istoria Bisericii românești ed. a II-a, Ed. Ministerului de culte, București 1930, pp. 301.

⁴⁸ Vezi cap. IV din Legea pentru alegerea Mitropoliților și Episcopilor eparhioți, cum și a constituirii Sfîntului Sinod al Sfintei Biserici Ortodoxe Autocefale Române din 19 decembrie 1872 și pentru înființarea Consistoriului superior bisericesc, B.O.R. XXVIII an 1909-1910, p. 209, și Anexa nr. 2.

⁴⁹ N. IORGA, Tulburările bisericești și politicianismul (1909-1911), Vălenii de Munte, Tip. Neamul Românesc 1911, Bibl. Facultății de Teologie cota 181.95 /I 72.

⁵⁰ Acad. V. CÂNDEA, op. cit., p. 14.

⁵¹ Părinte îmbunătățit consemnat în patericul Frăsineiului și în cartea Arh. PAULIN LECCA, Urcuș spre Înviere, Ed. Paideia, București 1998.

⁵² O parte însemnată din chiliile mănăstirii. (n.n.)

⁵³ Paraclisul are hramul Sfinții Trei Ierarhi. (n.n.)

⁵⁴ Data exactă este 14 februarie 1922, apud Pr. prof. dr. M. PĂCURARIU, op. cit.

⁵⁵ Primul război mondial 1916-1920. (n.n.)

⁵⁶ Manuscris pus la dispoziție prin bunăvoința părintelui arhimandrit Neonil Ștefan, starețul actual al Mănăstirii Frăsinei; este prezentat integral în Anexa nr. 1 a lucrării. (n.n.)

⁵⁷ Arh. IOANICHIE BĂLAN, Patericul Românesc, Ed. Ep. Dunării de Jos 1998, p. 514 și anexa lucrării.

⁵⁸ După mărturia părintelui arhimandrit Neonil Ștefan. (n.n.)

⁵⁹ Ep. GHERASIM SAFFIRIN, Sobornicariu, Introducere Tip. Cărților bisericești, București 1914.

⁶⁰ Aceste lucrări au rămas în stadiul de manuscris. Ele se găsesc în biblioteca Mănăstirii Frăsinei. (n.n.)

⁶¹ Ep. GHERASIM SAFFIRIN, op. cit., nota 59.

⁶² Ibidem, p. 300.

⁶³ Arhim. I. Scriban op. cit., nota 44.

⁶⁴ Pr. SCARLAT PORCESCU, op. cit., p. 319.

⁶⁵ Ibidem, nota 12.

⁶⁶ Acesta a avut ca raportori pe: Lascăr Catargi, V. Boerescu, Christian Tell, Episcopul Melchisedec. apud Dezbaterile Senatului nr.10 martie 1909, p.307, B.C.U. cota BU PIII 17. Ultimii doi membri ai Francmasoneriei apud Ordinul Masonic Român.

⁶⁷ B.O.R. nr XXVIII 1909-1910, p. 209.

⁶⁸ Vezi art. 17 din lege, Anexa nr. 2.

⁶⁹ Iată cum îl caracteriza matematicianul DAN BARBILIAN (poetul Ion Barbu): „figura liberală cea mai austeră, reformatorul Spiru Haret nu ne impune. Despre valoarea lui științifică nu e cazul să vorbesc aici. Prin opera lui revoluționară îl socotim însă cel mai nefast om al trecutului nostru apropiat. Cu un fanatism masonic necunoscut pînă la el, s-a aplicat să formeze un grup de învățători quasi-marxiști, admirabili agenți electorali, meritorie anticipație asupra învățătorilor Frontului Popular din Franța”, Chesat, rev. Permanențe, an IV, nr. 12 dec. 2001.

⁷⁰ HORIA NESTOR BĂLCEȘTI, Ordinul Masonic Român, Casa de editură și presă Șansa SRL, București 1993 p. 360; Dicționar de francmasoni iluștrii, ed. Nemira, București 2001.

⁷¹ Se pare că ulterior și-au recunoscut greșala, apud V. ȘESAN, Kirche und Staat: „Și profesorii teologi Mihălcescu și Dobrescu s-au pronunțat pentru canonicitatea noii legi; în urmă însă, după cum se vorbește, recunoscându-și singuri rătăcirea și-au retras din vânzare și deci din publicitate scrierile lor în chestiune.” apud Documente privitoare la tulburarea bisericească pricinuită de Legea Sinodală din 1909, București, p. 270-271.

⁷² G. GALACTION, op. cit., p. 298-290.

⁷³ Ibidem, p. 291.

⁷⁴ Profesor de istorie la Facultatea de Teologie din București (1906-1914). A obținut doctoratul în istorie la Universitatea din Viena (1902-1905); membru corespondent al Academiei Române (1911), apud M. PĂCURARIU, op. cit., p. 156.

⁷⁵ G. GALACTION, op. cit., p. 291.

⁷⁶ N. IORGA, O viață de om așa cum a fost, ed. Minerva București 1976, p. 430.

⁷⁷ M. PĂCURARIU, op. cit., p. 253.

⁷⁸ M. PĂCURARIU, op. cit., p. 293.

⁷⁹ G. Galaction, op. cit., p. 290.

⁸⁰ Ibidem, p. 292.

⁸¹ Ibidem, p. 292.

⁸² Ibidem, p. 299.

⁸³ Ibidem, p. 193.

⁸⁴ Ibidem, p. 300.

⁸⁵ N. IORGA, Ceasul excomunicării, în Tulburările bisericești și politicianismul (1909-1911), Vălenii de Munte, Tip. Neamul Românesc 1911, Bibl. Facultății de Teologie cota 181.95 /I 72.

⁸⁶ Acte oficiale, B.O.R. an. XXVIII 1910-191, p. 977-1083.