„Numai Dumnezeu judecă drept, fiindcă numai El cunoaște inimile oamenilor. Noi, deoarece nu cunoaștem judecata dreaptă a lui Dumnezeu, judecăm <după înfățișare>, dinafară, și de aceea greșim în judecata noastră și-l nedreptățim pe celălalt (…). Puterea de a judeca pe care o ai este un dar pe care ți l-a dat Dumnezeu, dar îl exploatează și aghiuță ca să te facă să judeci și să păcătuiești. De aceea, până nu ți se curăță judecata și până nu vine dumnezeiasca luminare, să nu te încrezi în ea. Atunci când cineva se ocupă de ceilalți și îi judecă, fără a-și fi curățat propria judecată, cade neîncetat în osândire (…). Trebuie s-o purifici. Poate că înlăuntrul tău ai intenție bună și o anumită putere de a judeca. Însă, judecata ta este omenească, lumească. Străduiește-te să te eliberezi de ceea ce este omenesc, să devii dezinteresată, ca să vină dumnezeiasca luminare și judecata ta să devină duhovnicească, dumnezeiască. Atunci judecata ta va fi după dreptatea lui Dumnezeu și nu după dreptatea omenească, după dragostea și milostivirea lui Dumnezeu și nu după logica omenească (…). Ai văzut ce a spus Domnul Hristos? «Nu judecați după înfățișare, ci judecați judecată dreaptă!» (…).
Este nevoie de multă atenție, fiindcă niciodată nu putem ști exact cum stau lucrurile. Cu mulți ani în urmă, la o mânăstire din Sfântul Munte era un diacon foarte evlavios. Odată s-a îmbrăcat cu haine mirenești și s-a întors în ținutul său. Atunci mulți părinți au spus diferite lucruri împotriva lui. Dar ce se întâmplase? Cineva îi scrisese că surorile lui rămăseseră încă necăpătuite și, fiindcă s-a temut ca ele să nu o apuce pe o cale rea, a mers ca să le ajute. A găsit de lucru la o fabrică și trăia mai călugărește decât înainte. De îndată ce și-a căpătuit surorile, și-a lăsat lucrul și s-a dus să rămână în mânăstire. Egumenul, când a văzut că le știe pe toate, tipic, ascultări etc., l-a întrebat unde le-a învățat, iar acela și-a deschis inima și i-a destăinuit totul. Atunci egumenul l-a înștiințat pe episcop, iar acesta l-a hirotonit îndată preot. Apoi s-a dus la o mânăstire îndepărtată și ducea acolo o viață foarte duhovnicească, cu multă nevoință. A ajuns la măsura sfințeniei și a ajutat duhovnicește mulți oameni. Unii care nu știu ce s-a întâmplat cu el, poate că-l osândesc și acum…” (Cuviosul Paisie Aghioritul - „Cuvinte duhovnicești”, vol. V „Patimi și virtuți”, pag. 95, 96, 97).
Îl iubim și prețuim mult pe părintele Paisie Aghioritul, ajuns la măsura marilor duhovnici, folosindu-ne mult de înțelepciunea sa odihnitoare, dar avem și datoria sufletească de a mărturisi, fără cel mai mic echivoc, că în cei patruzeci de ani de ucenicie lăuntrică stăruitoare în viețuirea creștin-ortodoxă, am cunoscut mai mulți duhovnici români ajunși la aceeași măsură, într-o smerenie vie pilduitoare, de la care numeroși creștini din generația noastră au putut primi nemijlocit învățătura cea învietoare, capabilă să-i călăuzească însă, până la o stare de înduhovnicire reală, doar pe cei ascultători în mod luminat! Pe unii dintre acești fericiți duhovnici i-am doftoricit trupește, pe alții i-am odihnit în casa noastră modestă, iar câtorva le-am fost oaspete în nenumărate rânduri, având privilegiul nemeritat de a ne bucura de smerenia și rugăciunile lor vădit ascultate.
În preajma duhovnicilor celor mai smeriți se petrece ceva cu totul minunat: nu mai există întrebări neliniștite și mereu neliniștitoare, ci doar răspunsuri tranșante, limpezi și întotdeauna odihnitoare… Ei nu au nicicum nevoie să capete vreo notorietate sau vreun relief social, ci caută cu asiduitate doar isihia lăuntrică, pe care odinioară un medic și un cizmar din Alexandria o dobândiseră în mijlocul agitației unui oraș, uimindu-l până și pe Sfântul Antonie cel Mare prin monahismul lor lăuntric, pilduitor trăit, dar și cu desăvârșită smerenie acoperit! Cizmarul mărturisea că toți oamenii sunt mai buni decât el și se vor mântui, numai el se va osândi, și, deși văzător cu duhul, nimănui nu-i zicea sentențios, că n-ar fi fost în duhul dreptei credințe, ci își plângea păcatele sale… Și, cu certitudine, și pe atunci, ca și în zilele noastre, destui erau departe de dreapta slăvire, dintre care cei dintâi suntem noi, neiubitorii de ocară pentru numele Domnului Hristos!
Toți acești înțelepți duhovnici, îndrumători, ocrotitori și luminători, născuți, nu făcuți, printr-un har special consfințit la hirotonirea întru duhovnic (mulți dintre ei și personalități cu o pregătire universitară solidă și cu o vastă cultură laică de adâncime, de-o erudiție vie, dar neostentativă) simțeau, gândeau și trăiau profund duhovnicește, fără a impune însă vreodată ceva fiilor duhovnicești, dar propunându-le întotdeauna tuturor o posibilitate viabilă de cunoaștere a adevăratei viețuiri duhovnicești, prin trezirea conștiinței stării lor păcătoase înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Trăiau pilduitor Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos, în duh și adevăr, propovăduind-o cu o simplitate patericală care odihnea, tămăduia, întărea și învia lăuntric mulțimi de fii duhovnicești, care luau cu dragoste, bucurie și recunoștință jugul Mântuitorului, pe deplin convinși că numai El este Adevărul, Calea și Viața, întrucât simțeau nemijlocit și statornic hristoforia acestor părinți și luminători duhovnicești, văzându-i cum trăiau cu adevărat duhovnicește, plin și deplin.
Duhovnicia adevărată este patericală
Nu se credeau și nu se numeau între sfințiile lor „avve”, deși ajunseseră aproape pe nesimțite la această minunată măsură, într-o „prăpastie de smerenie”. Nu făceau „duhometrie” împrumutată prin mass-media și nici marketing obligatoriu la pangar (chivernisirea înțeleaptă însemnând cu totul altceva!), ci trăiau paterical duhovnicia adevărată, cu firescul respirației. Îi găseai întotdeauna când aveai nevoie de sfatul dânșilor, cu vreme și fără vreme (spre deosebire de unii dintre cei de azi, care îți dau un număr de „telemobil” la care nu-ți răspund decât o dată într-un an sau niciodată!), își iubeau toți fiii duhovnicești, ajutându-i să învieze lăuntric prin introducerea lor treptată în rânduiala vieții bisericești, urmărindu-le cu dragoste părintească creșterea și dumirirea lăuntrică. Cu o proniatoare înțelepciune și cu o trudă istovitoare ajutau la nașterea unor fii duhovnicești adevărați, încurajând întotdeauna numai veritabila duhovnicie, dar prevenindu-i și ferindu-i de pericolele „duhometriei” urechiste, ca și de tupeismul „duhometriștilor” ocazionali, gata oricând să impună altora ceea ce ei nu pot face nicidecum, strâmbând din „ascultare” sau cecitate pseudo-duhovnicească orice învățătură, oricât de dreaptă… Acești sărmănuți emuli crispați, încă anchilozați spiritual din varii motive subiective și obiective („Tipic, tipic și la inimă nimic”), nu pot percepe și pricepe decât unilateral relația duhovnic-fiu duhovnicesc, deși aceasta funcționează firesc, smerit, reciproc și bilateral, ca între dascăl și învățăcel, numai în cadrul unui sinergism și metabolism duhovnicesc real, fluid, subtil și complex…
Adevărații duhovnici binecuvântează statornic, cu bucurie și smerită cugetare (câteodată tacit, câteodată explicit), doar ascultarea luminată, respectând cu sfințenie taina persoanei umane, dar și stimulând, deopotrivă de silențios, lucrarea lăuntrică a fiilor lor duhovnicești, pe care îi conduc numai către Domnul Hristos și nicidecum către persoana lor, pentru a evita orice formă de fixație duhovnicească sau contratransfer neselectiv de personalitate, văduvite inițial sau pe parcurs de calitățile duhovnicești imperios necesare unei corecte relații duhovnic-penitent echilibrate, roditoare și sfințitoare; iar fiii duhovnicești veritabili își ascultă tot luminat duhovnicii, tăindu-și voia proprie, dar nu și discernământul firesc și elementar, căci duhovnicii sunt și ei oameni (rar mai afli printre dânșii, în ziua de azi, îngeri în trup!) supuși ispitelor, greșelilor, neajunsurilor și neputințelor de tot felul (Patericul este plin de exemple de duhovnici ispitiți), putându-se înșela, fie pentru desăvârșirea smereniei lor, fie dintr-o altă pricină proniatoare a iconomiei dumnezeiești!
Toți duhovnicii cu viață îmbunătățită, pe care i-am cunoscut îndeaproape, recunoșteau cu simplitate că pot greși sau au greșit cândva, cerând iertare ori de câte ori Dumnezeu le vădea, prin ceva sau cineva, vreo cât de mică greșeală în conștiința lor sacerdotală; pe de altă parte, toți fiii duhovnicești vrednici de acest nume mărturisesc, cu smerită cugetare, că au cerut iertare duhovnicilor pentru orice le-au greșit, încercând printr-o ascultare luminată și o viețuire creștinească jertfitoare, să le aducă reale bucurii duhovnicești acestor adevărați părinți sufletești.
Unul dintre marii noștri duhovnici, pe care îl iubim în mod deosebit pentru smerenia și sinceritatea sa pilduitoare, recunoștea că în tinerețea sa, ascultând spovedania unor păcate foarte grele ale unui penitent, și-a început greșit cuvântul de răspuns: „Ei, frate, cu asemenea păcate ajungem în iad…”. În momentul respectiv, acel nefericit om a rupt-o la fugă deznădăjduit de sub epitrahil; apoi, ajungând acasă total tulburat, și-a pus capăt zilelor, fiindcă nu a mai ascultat și urmarea „… dacă nu ne vom căi cu adevărat!”. Cunoscându-ne bine psihologia intervenționistă și știind că suntem întotdeauna de partea celui care a căzut, dar cere sincer ajutor, acel iscusit și smerit duhovnic ne-a mărturisit că toată viața s-a rugat pentru sufletul celui fugit de sub epitrahilul său și că ar fi trebuit să înceapă altfel cuvântul pentru a evita deznădejdea penitentului: „Ei, frate, dacă nu ne vom căi sincer, cu astfel de păcate ajungem în iad!”.
„Duhometriștii” pe care i-am cunoscut, căzuți deja într-o formă de dureroasă și primejdioasă idolatrie față de duhovnicii lor, cărora încearcă să le „legitimeze” sentențios până și greșelile vădite, socotindu-i prematur „avve”, cred în mod total nejustificat că dialogul duhovnicesc substanțial, cuviincios, moral și responsabil cu duhovnicul ar reprezenta o „judecare” și o „osândire” a acestuia, de care ei se feresc cu ardoare, căzând într-o greșeală și mai mare: lipsa oricărui discernământ duhovnicesc! Sfântul Antonie cel Mare așeza cu multă înțelepciune dreapta socoteală deasupra tuturor celorlalte virtuți creștinești! Cândva un astfel de „duhometrist”, fals smerit, îi mărturisea lui Dumnezeu, că și-ar fi păstrat pe cât posibil omenește mâinile curate, și de unele și de altele; deodată, primi de Sus un răspuns uimitor: „Curate, curate, dar goale!!!”.
De altfel, același Cuvios Părinte, Paisie Aghioritul, ne previne cu multă dragoste sufletească: „Nu-mi spuneți mie, prea iubiților frați întru Hristos Domnul, câte rugăciuni, câte privegheri, câtă postire sau câtă milostenie tăinuită faceți, ci spuneți-mi câte suflete descurajate și părăsite din societatea modernă secularizată ați adus cu adevărat la picioarele Mântuitorului, pe deplin înviate lăuntric?” (citat din memorie). Cea mai mare minune, zic pe bună dreptate toți Sfinții Părinți, este ca un om să-și vadă, să-și plângă, să-și căiască și să-și părăsească păcatele sale; să urâm tot păcatul, dar să-l iubim pe păcătosul smerit, căci Dumnezeu nu vrea moartea lui, ci să se întoarcă și să fie viu!
Ascultarea luminată și asimilarea creatoare a cuvintelor duhovnicilor noștri, fiecare de pe treapta sa de trăire, stau întotdeauna deasupra ascultării oarbe și a imitației ideative distorsionate sau chiar caricaturale a unor duhovnici în viață; precum bine se știe, smeriții înfrânți ajung mereu înaintea biruitorilor mândri… Oricât de apreciați ar fi unii dintre acești duhovnici, prematur supradimensionați de către unii novici sau catehumeni mai pripiți, sigur la măsura Sfinților încă nu au ajuns și, tocmai de aceea, bătrânii cu viață duhovnicească sporită, le cer stăruitor tuturor, păstorilor și păstoriților smerenie, neliniștea cea bună, bărbăția duhovnicească, îndelunga răbdare și dreapta socoteală! Până la sfârșit, nu doar până la prășit, cum bine zicea Părintele Cleopa!
Recent am întrebat o astfel de sentențioasă și momentan intolerantă instanță terestră, adeptă a „ascultării oarbe” (în persoana unei universitare cunoscute, până de curând cuviincioasă, serviabilă și aparent echilibrată sufletește), dacă s-a oficializat cumva vreun „duhometru” cu care să se poată evalua duhul celorlalți semeni ai noștri sau chiar frați de credință, încercând să-i sugerăm prietenește prin această metaforă simplă, întrucâtva trezitoare, că pe ceilalți îi putem cunoaște duhovnicește doar într-un singur mod: rugându-ne sincer și stăruitor pentru sufletul lor! Numai vărsând sângele sufletului nostru pentru alții (așa a mai fost numită rugăciunea sinceră pentru ceilalți de către Sfinții Părinți) ne putem (re)cunoaște cu adevărat frații întru ortodoxie, fiindcă de cele mai multe ori aparențele ne pot înșela, războiul dintre noi având și el un rol dureros și nefast într-o percepție duhovnicească incorectă, din care doar cel rău are de câștigat…
Conștiința sacerdotală, responsabilitate cerească
Știind bine că aceste gânduri de suflet pot fi dureroase, mărturisite chiar și în scop limpezitor și tămăduitor, le cerem iertare cu umilință tuturor celor care se vor simți „osândiți” prin evidența lor duhovnicească, asigurându-i, doar cu Mila lui Dumnezeu, că noi nu putem crede că duhovnicul (cu atât mai puțin „duhometrul”!) poate trimite vreun suflet la osânda sau la bucuria veșnică, ci doar Domnul nostru Iisus Hristos poate hotărî cu cotropitoare iubire și dumnezeiască dreptate ceea ce va primi fiecare, după ce preoții, singurii iconomi ai Sfintelor Taine, l-au pregătit duhovnicește, îmbisericindu-l lăuntric. Duhovnicii cu adevărat înțelepțiți de Dumnezeu știu toate acestea și de aceea nu le spun nicicând fiilor lor duhovnicești, indiferent pe ce treaptă s-ar afla ei, că „nu ar fi în duhul ortodoxiei”, ci, dimpotrivă, îi cheamă pe toți cu dragoste, post și rugăciune la Ortodoxie, orice duh ar purta, de vreme ce Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos i-a chemat pe toți la credința dreptslăvitoare; chiar și pe demonizați, după ce i-a exorcizat!
Când îi spui cuiva chiorule, mai cu seamă la scaunul duhovnicesc, cu siguranță nu-l vei face pe respectivul om să vadă cu acel ochi! Doar dacă-i spui, cu nesfârșită compasiune creștină, că nici tu nu vezi prea bine cu un ochi, dar nădăjduiești neclintit la Mila lui Dumnezeu, este posibil ca suferința celuilalt să se mai ostoiască… Este o chestiune de delicatețe sufletească, tact duhovnicesc și dreaptă socoteală, pe care o au toți duhovnicii conștienți de imensa lor responsabilitate sacerdotală! Dacă nu au această conștiință, atunci cu siguranță sufletele mai slabe care se vor poticni din pricina nedestoiniciei lor vor cere milă și dreptate la Tronul lui Dumnezeu, iar dacă lucrează cu nepăsare sau pentru foloase necuvenite o asemenea cerească responsabilitate, apoi le va fi și mai greu, căci Mântuitorul le va zice un cuvânt și mai aspru, pe care dintr-o sfâșietoare compasiune sufletească am dori să nu-l audă nimeni, niciodată… Mărturisim cu sfială, cum mari și iscusiți duhovnici ne-au mărturisit cu franchețe neliniștile și frământările lor binecuvântate, în special faptul că uneori au dezlegat prea ușor, iar alteori prea greu, și că se sfiesc, cu dragoste, cu frică și cu cutremur, ca la Sfânta Taină a Cuminecării, încă din timpul vieții pământești, la gândul Judecății particulare și generale a Împăratului Vieții!
După plecarea mea la cele veșnicie vor apărea, doar cu voia lui Dumnezeu și dragostea creștină a unor prieteni și apropiați, mărturisirile unor duhovnici pe care i-am iubit și i-am prețuit mult, fiindcă în ei odihnea în mod vizibil tot ceea ce mi-a fost mai scump în această viață mai scurtă decât visul cel mai lung: Mila lui Dumnezeu! Erau nobili, luminoși, evlavioși, odihnitori, îndelung-răbdători, plini de bărbăție duhovnicească, tămăduitori, cu desăvârșire smeriți și adânc cunoscători ai sufletului omenesc, pe care îl călăuzeau spre limanul mântuirii cu darul lui Dumnezeu și prin puterea nebiruită a viețuirii lor autentic hristocentrice.
Un duhovnic vrednic, dar încă neexperimentat în adâncimile insondabile ale științei duhovnicești, s-a mirat mult în prezența noastră de certitudinea de foc cu care un oarecare simplu închinător al Bisericii noastre strămoșești poate discerne în labirintul problematicii sufletești pusă în fața omului modern, deosebit de grea, contradictorie și cu o mulțime de imponderabile, fără a-și pierde liniștea lăuntrică, cel puțin până acum. Am făcut, pare-se fără prea multă izbândă, un comentariu de bun simț: probabil, că acel creștin, așa păcătos și fără duh ortodox cum îl percepem noi acum, se roagă umilit la Maica Domnului pentru a-l ridica din robia cugetelor sale, fiind susținut tainic și statornic de rugăciunile Sfintei noastre Biserici și, întru totul posibil, spovedindu-se și împărtășindu-se des, cu pogorământ, încă din tinerețe, cu binecuvântarea duhovnicului, rostind sincer umilit, dar și cu o încredere neclintită, rugăciunea Sfântului Simeon Noul Teolog, din care cităm cu negrăită bucurie:
”… Precum pe fiul cel pierdut și pe desfrânata, care au venit la Tine, i-ai primit, așa mă primește și pe mine, desfrânatul și spurcatul, Milostive, care cu suflet umilit vin acum înainte-Ți. Știu, Mântuitorule, că altul ca mine n-a greșit Ție, nici nu a făcut faptele pe care le-am făcut eu. Dar și aceasta știu, că mărimea păcatelor mele nu covârșesc răbdarea cea multă a Dumnezeului meu, nici Iubirea Lui de oameni cea înaltă, ci pe cei care fierbinte se pocăiesc, cu mila îndurării îi curățești și îi luminezi și cu lumina îi unești, părtași Dumnezeirii Tale făcându-i fără pizmuire, și - lucru străin de gândurile îngerești și omenești - adeseori vorbești cu ei, ca și cu niște prieteni ai Tăi adevărați. Acestea mă fac îndrăzneț, acestea îmi dau aripi, Hristoase al meu, și punându-mi nădejdea în multele Tale binefaceri față de noi, bucurându-mă și cutremurându-mă, cu focul mă împărtășesc, iarbă uscată fiind eu, și - străină minune - mă răcoresc nears, ca rugul de demult, carele, aprins fiind, nu se mistuia. Pentru aceasta, cu gând mulțumitor și cu mulțumitoare inimă, cu mulțumitoare mădulare ale sufletului și ale trupului meu mă închin și Te măresc și Te preaslăvesc pe Tine, Dumnezeul meu, Cel ce cu adevărat ești binecuvântat, acum și în veci. Amin”.
Mulțumim tuturor duhovnicilor noștri, cu o negrăită și totdeauna neîmplinită recunoștință, pentru toate rugăciunile, povățuirile, ocrotirile și darurile sfinte oferite, dar Îl rugăm cu neștiută umilință pe Bunul și Dreptul Dumnezeu, să nu le socotească vreun păcat, în veacul acesta sau în cel ce va să fie, nici celor care, din pricini știute sau neștiute, cu voie sau fără voie, cu știință sau fără știință, în ascuns sau la vedere, din slăbiciunea trupului sau din amăgirea demonilor, din neascultare sau din alunecare, ne-au urât, clevetit, dosădit, disprețuit sau ocărât, căci pentru păcatele noastre El a îngăduit o asemenea tămăduire dureroasă a patimilor celor mai subțiri și ascunse.
Pentru a fi și mai limpezi, reproducem câteva din gândurile tainice ale acelui frate al nostru de suflet, căruia Dumnezei i-a iertat multe, fiindcă mult a greșit, mult a iubit: „Sunt multe flori necunoscute / Cu rost adânc și tăinuit crescute… / Sunt și mai multe / În glod căzute / Și-n amintiri de flori / Demult trecute! / Dar sunt în lume / Foarte rar văzute / Și flori din cer născute / Ce niciodată nu se ofilesc / Fiindcă-s cu totul învăluite / În Har Dumnezeiesc; / Aceste flori sunt neasemuite / Printr-un decret celest: Lovite fără milă… cresc! Părinte, în adâncul fără umbră / Se lucrează în slavă, / Slavă mai adâncă. / Nu mai e schimbare, / Nici vreo amânare, / Ci doar slavă sfântă… / Și-o Lumină Vie, / Nesfârșit de Vie, / Fără nici o umbră. / Fie-Ți milă, Sfinte: / Fă puțină umbră!”.
Dar, probabil, un „duhometrist” mai scrupulos și mai perseverent, înarmat cu un „duhometru” de ultimă generație, va socoti și aceste flori duhovnicești văduvite de duhul ortodox. Doamne al Puterilor fii cu noi, ridică-ne pe noi, păcătoșii, din robia cugetelor noastre și dăruiește-ne această slăbiciune nebiruită: creșterea binecuvântată sub lovituri, în tot locul, în toată vremea și-n toate împrejurările. Amin.
Cum se face o spovedanie adevărată?
Desigur, cu duhul umilit, inima înfrântă și smerită, pe care Dumnezeu nu o va urgisi; desigur, cu sinceritatea dureroasă și aproape insuportabilă a celui care se simte strivit între cer și pământ, din pricina păcatelor cu nume anevoie de rostit, dar de purtat; desigur, înaintea unui duhovnic luminat, dobândit cu multă rugăciune (duhovnicii adevărați plâng odată cu penitenții; uneori lăuntric, alteori la vedere!); desigur, într-un spațiu ecclesial lipsit de orice microfoane sau camere de luat vederi, căci de aceea Spovedania este o Sfântă Taină; desigur, cu dorința mistuitoare de a se mântui a tâlharului de pe cruce, primul cetățean al Raiului; desigur, după canonul de pocăință al unui Sfânt (Sfântul Simeon Metafrastul, Sfântul Ierarh Calinic, Sfântul Ierarh și Martir Antim Ivireanul, Sfântul Ambrozie de la Optina ș. a.); desigur, după o atentă, temeinică și necruțătoare cercetare de sine, sub îndrumarea și rugăciunile duhovnicului; desigur, cu iertarea sinceră, totală și cât mai grabnică a celor care ne-au greșit cu gândul, cuvântul sau fapta, oricât de mult; desigur, cu rugăciune smerită pentru ca Dumnezeu să ne ajute să ne spovedim pe deplin păcatele înaintea duhovnicul nostru, cu conștiința că încă și mai multe, mai grele, mai mari și mai rele decât acestea am făcut; desigur, cu o ascultare atentă a primelor cuvinte rostite de duhovnic după încheierea mărturisirii noastre; desigur, cu o hotărâre de foc de a nu mai păcătui sau măcar de a ne ridica, doar cu Mila lui Dumnezeu, ori de câte ori am mai cădea, căci vorba unui smerit duhovnic, omul, păstor sau păstorit, are o infinitudine de prilejuri pentru a cădea și unul singur de a sta, și anume smerita cugetare (Arhimandrit Benedict Ghiuș); desigur, spovedindu-ne numai păcatele noastre și nu pe cele ale celorlalți; desigur, cu frică de Dumnezeu și cu mare grijă, pentru a nu pleca de la scaunul duhovnicesc fără leacul cel tămăduitor și fără mărgăritarul cel de mult preț; desigur, păstrând cu sfințenie Taina Spovedaniei departe de orice influență sau interese pământești; desigur, rămânând în ascultarea duhovnicului până la plecarea sa din această lume, îmbolnăvirea lui sau dezlegarea noastră de a pleca la un alt duhovnic; desigur, străduindu-ne să împlinim canonul duhovnicului cu dragoste și bucurie, mai cu osebire în duh decât în literă, fiindcă milă vreau și nu jertfă, zice Mântuitorul nostru Iisus Hristos; dacă jertfa este a prietenilor Săi, mucenicii, care la Judecată nu vor veni, mila este pentru noi, păcătoșii; desigur, stăruind în despătimirea noastră, printr-o luptă luminată, eroică și istovitoare, sub rugăciunile Bisericii Ortodoxe, de aici și pretutindeni, drept învățând și săvârșind Cuvântul Adevărului, numai după Voia Sa cea Dumnezeiască și nu după a noastră, cea omenească; desigur, având simțământul viu al prezenței nevăzute a lui Dumnezeu, în orice clipă a vieții noastre; desigur, recunoscând sincer că, dacă am luat calea Bisericii și jugul Domnului nostru Iisus Hristos, suntem cei mai păcătoși dintre păcătoși; desigur, refuzând pe oricine, chiar înger luminat și făcător de minuni dacă ar fi, în cazul în care ne prezintă o altă învățătură față de cea pe care am primit-o prin Sfânta Predanie; desigur, conștienți că după gândurile, cuvintele și faptele noastre suntem vrednici de osândă, dar, după Mila lui Dumnezeu și cu rugăciunile Maicii Domnului, nu ne vom deznădăjdui de a noastră mântuire, căci alt Stăpân ceresc înafara Mântuitorului Hristos Cel în Treime slăvit, noi nu avem; desigur, zicând cu binecuvântare, rugăciunea inimii, orice rucodelie am avea de împlinit; desigur, întrebându-i pe cei cu viață sfințită și sfințitoare, oriunde i-am întâlni, cum să trăim, cum să iertăm, cum să uităm răul făcut nouă de alții și binele făcut altora de noi, doar în numele Domnului nostru Iisus Hristos.
Oh, Doamne, dar cu câte Îți mai suntem noi datori, pentru a merita o picătură din Mila Ta și a învăța măcar în ultima clipă a vieții noastre cum se face o spovedanie adevărată! Ceea ce știm cu toții sigur, din propria experiență, este că atunci când ne-am apropiat cât mai mult de exigențele unei spovedanii curate, sincere și pline de căință, ușurarea care ne vine, după dezlegarea părinților noștri duhovnici, este deplină, imensă, greu exprimabilă, nemăsurabilă, copleșitoare și nepământească…
Povara retragerii patimilor noastre în adânc
În viața noastră pământească există din fericire și mărimi nemăsurabile, pe care nici cea mai sofisticată aparatură științifică nu le poate sesiza (cu atât mai puțin contura sau delimita), perfect accesibile doar celor săraci cu duhul și ascunse celor cu inima mândră, fie ea și duhovnicească, căci cei mai trufași oameni sunt tocmai cei care cred sincer că au pus început bun adevăratei smerenii! Această realitate duhovnicească dureroasă și chinuitoare, imposibil de sesizat fără miluire de Sus, am înțeles-o de la Cuviosul Părinte Sofian Boghiu, care ne-a demonstrat cu proverbiala sa înțelepciune, că pe măsură ce înaintăm în creșterea duhovnicească, patimile noastre se retrag mai în adânc…
După ce-am primit, cu umilință și deplină încredere, teribila și salutara învățătură duhovnicească prin gura unui mare stareț ortodox, am putut constata, în viața mea de veșnic aspirant la învățăturile cele duhovnicești și mântuitoare de suflet, dar și a unor oameni duhovnicești cunoscuți, cum patimile cele mai subțiri sunt fugite tot mai în adâncul nostru ființial, arătându-și colții hulpavi, când ne este lumea mai dragă, gata să-i sfâșie pe alții, dar mai cu seamă pe noi, păcătoșii și nepricepuții, care credem cu o naivitate înduioșătoare, dar și năruitoare, că dacă cineva (fie el și arhiereu, duhovnic sau monah) ne spune sentențios, chiar și cu bună credință, că unii ar fi în duhul ortodoxiei, iar alții nu, am rezolvat problema.
Ei bine, nu am rezolvat-o, ci doar am expediat-o într-o zonă a ființei noastre și mai greu de sesizat, fiind mascată de mândria duhovnicească, încă și mai rea decât cea îndeobște cunoscută, atât de larg răspândită și omenească… Dar care ar fi soluția de a scăpa de această nesuferită, duhnitoare și pierzătoare de suflet patimă a mândriei duhovnicești ascunse? Există nu una, ci trei soluții, recomandate de Sfinții Părinți:
1) Conștiința păcătoșeniei noastre lăuntrice înaintea lui Dumnezeu, indiferent de treapta de viețuire creștină la care am ajuns sau ni se pare că am ajuns;
2) Gândul zilnic la moartea noastră, care ar putea surveni în orice clipă, și drept urmare cererea iertării celor cărora le-am greșit, cât mai e vreme (chiar și celor pe care i-am evaluat cu „duhometrul” că nu ar fi în duh ortodox, sau poate, în mod special, tocmai acelora!) și iertarea tuturor celor care ne-au greșit; am cerut și cerem iertare întotdeauna tuturor, chiar dacă mai rar ni s-a întâmplat această bucurie și numai de la cei smeriți cu inima, care simt cu inima înfrântă că numai așa nu vor fi urgisiți;
3) Gândul umilit și cât mai des adâncit, că la capătul acestei vieți trecătoare ne așteaptă, cu certitudine, Judecata Domnului nostru Iisus Hristos, plină de Iubire Dumnezeiască, dar și de Dreptate Cerească, de care și Sfinții cei mai mari s-au cutremurat, deși ei împlineau întocmai și din dragoste toate poruncile Sale, pe când noi suntem mereu datori în toate privințele, căci toți, de la vlădică și până la opincă, de la cumințenia cea dintâi a Sfintei Predanii ne-am abătut, de frică, din interes sau din slavă deșartă. Deși, pe dinafară am luat chipuri duhovnicești, pe dinlăuntru am rămas trufași și necruțători cu semenii noștri, ba chiar și cu frații noștri de credință, care nu corespund „standardelor” noastre împrumutate, fără cel mai mic discernământ și fără urmă de iubire pentru sufletele acelora. Această împietrire a inimilor noastre nu-i place nicicum lui Dumnezeu, Care ne-a poruncit să ne iubim vrăjmașii, binecuvântându-i pe cei ce ne urăsc pentru Numele Său!
O delimitare cât se poate de clară, firească și hotărâtă
De bună seamă și în modul cel mai firesc, orice om de bună credință realizează, chiar și din ceea ce am expus până aici, că duhovnicia adevărată și real folositoare de suflet este smerită cu inima până la moarte, tainică, înțeleaptă, liniștită, profundă, caldă, grijulie, simplă, suplă, jertfitoare, slujitoare, luptătoare, compătimitoare-nepătimitoare, binevoitoare, îndelung-răbdătoare, trezitoare, stră-văzătoare, curățitoare, luminătoare, bine mirositoare, sfințitoare, îndumnezeitoare, purtându-i pe toți cei pe care îi îmbrățișează haric, cu o umilință lăuntrică aproape indescriptibilă și anevoios transmisibilă, cu vreme și fără vreme, către miezul nemuritor al exigențelor hristocentrice și strict dogmatice, începând cu lepădarea de sine și terminând cu fericita întristare cea după Dumnezeul cel veșnic Viu și în Treime slăvit, a cărei sinceritate numai El o poate cumpăni, fiindcă numai Cel ce ne-a zidit știe, în cer și pe pământ, adâncul și rărunchii noștri, și nimeni altcineva…
Părintele Iulian de la Prodromu, duhovnicul schitului, zice așa: „În vremurile de astăzi e nevoie ca mirenii să aibă curajul să mărturisească Ortodoxia, chiar dacă vor fi amenințați cu afurisirea; preoții să aibă curajul de a mărturisi Ortodoxia, chiar dacă vor fi caterisiți. Că dacă va fi caterisit azi un preot, mâine un alt preot, un episcop o să aibă și el curajul de a spune adevărul despre ecumenism…” (N. n. - „O panerezie a timpului nostru”, cum o definea esențial Părintele Dumitru Stăniloae, de sorginte masonică, care relativizează și marginalizează duhovnicia adevărată și promovează „duhometria” împrumutată, vorbind cât mai mult despre marketingul pseudo religios și reformismul novator, dar cât mai puțin sau deloc despre Domnul nostru Iisus Hristos, Cel veșnic Viu și în Prea Sfânta Treime slăvit). Iar Părintele Arsenie Papacioc ne învață că „n-ar fi fost atât de frumoasă Învierea, dacă nu ar fi fost crucea mai întâi. Să știi să mori și să înviezi în fiecare zi… Amin” („Credința ortodoxă”, aprilie 2008, pagina 12).
Pe de altă parte, „duhometria” împrumutată, artificială și nefolositoare de suflet, este fals smerită (și asta doar până la vădirea mândriei ascunse dedesubtul ei!), întreținută abil, temerară, spectaculoasă, neliniștitoare, superficială, scorțoasă, îngrijorată, complicată, rigidă, febrilă, fals vizionară, confuză, demonstrativă, discret duhnitoare din pricina emfazei pseudo-duhovnicești, amăgitoare și rătăcitoare de suflet pentru acei nefericiți sau nefericite care cad - din mândrie, interes sau slavă deșartă - în capcana ei elitistă, țâfnoasă și evident exclusivistă…
Să dea Bunul și Dreptul Dumnezeu ca întotdeauna să facem numai Voia Lui cea Dumnezeiască și niciodată pe a noastră cea omenească, căci alegerea bună este relativ lesne de făcut; mai greu de suprapus este Voia Sa peste a noastră, ca și împlinirea ei, în duh și adevăr, în tot locul, în toată vremea și în toate împrejurările. Doamne cred, ajută necredinței mele. De-am greșit scriind aceste gânduri, îndreaptă-mă cu milă ca să nu mai greșesc; de n-am greșit, fă-le folositoare de suflet, iar pe mine păcătosul, ține-mă numai întru smerenia ascultării Tale, acum și-n veci. Amin.
24 iunie 2008
Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul
Comentarii