România sub asediu' prostiei

România sub asediu' prostiei

INCOMPETENȚA LA RANG DE ARTĂ…

Tocmai a început noul an, lumea s-a destins după sărbătorile de iarnă și s-a ghiftuit cu bunătățile Crăciunului și a Anului Nou, iar acum, este mai mult sau mai puțin în stare să suporte noi „spectacole” ale scenei politice românești… dâmbovițene. Astfel, subiectul „reformarea statului” este din nou împins la rampă pentru a face tumbe în fața cetățenilor și a le smulge un zâmbet celor mai isteți… iar celor mai puțin isteți… aplauze, venerații, adulări frenetice, eventual, lacrimi de bucurie.

Veți spune desigur că: Ce are de-a face… reformarea statului cu economia?… subiectul meu, obișnuit, de analiză. Păi simplu,

Reformarea statului este punctul cheie în a putea vorbi despre economia României într-un alt sens decât peiorativ

Un stat cu anumite deficiențe „cronice” nu poate permite economiei să funcționeze corespunzător. Prin urmare, în contextul crizei, „reformarea” (și nu numai a statului!…) este „indicatorul” care ne arată dacă mai putem vorbi de o economie funcțională în viitorul apropiat. Reformarea, deși privită static, mai ales de vehiculatorii „reformei statului”, este un proces continuu, intrisenc oricărui fenomen sau subeict și este caracteristic, cu deosebire, fenomenului economic. În economie, a vorbi despre „reformare” înseamnă mai degrabă a-i descrie starea ei naturală, căci economia se modifică continuu, însă nu mereu într-o manieră mecanică sau programată ci, în parte, prin legitățile pieței, formându-se (atenție, uneori deformându-se!) și reformându-se în funcție de contextul în care funcționează, astfel încât rezultatul să descrie într-adevăr un progres, o ameliorare a situației economiei. Prin urmare, fiind un pleonasm, „reformarea economiei” nu va putea fi niciodată un subiect de discuții în sine, astfel problema este desigur plasată de clasa politică în altă parte, acolo unde de fapt și este…în partea instituțională. Astfel, deși o marotă des scoasă la rampă în ultimul timp, „reformarea statului” este foarte necesară funcționării procesului economic în România. În general, nici statul, indiferent care, nu e un organism static… și el se modifică în funcție de resursele și obiectivele sale, își flexibilizează personalul, resursele financiare și alocările, existând numeroase modificări, de formă sau de fond, mai mult sau mai puțin profunde, astfel încât suma ajustărilor să se regăsească în actul de guvernare. Însă procesul de „reformare” presupune ceva mai adânc și mai consistent decât o mișcare firească a statului sau a economiei într-o direcție sau alta de acțiune, „reformarea” presupune un fundament, un principiu și nu doar „restructurare”… înțeles stupid și simplist prin concedieri. Reforma presupune studierea problemei în profunzime, găsirea cauzelor și oferirea de soluții concrete la acele cauze… și nu paleative. Prin urmare reformarea statului trebuie să fie o problemă de tratare a statului atât pe verticală cât și pe orizontală, atât ca sistem cât și ca rețea, iar reducerea numărului de personal sau tăierea de fonduri bugetare de la anumite ministere, și implicit instituții din subordine, nu este o soluție ci mai degrabă o accentuare, o agravare a problemei.

Reformarea statului trebuie să pornească de la vârf,

regândind problema pe fiecare nivel instituțional cu aceeași măsură și respectând aceleași principii, prin urmare, pentru respectarea echității sociale reformarea trebuie să fie unitară. Totodată, reforma trebuie să aibă în vedere funcționalitatea, utilitatea instituțională, a fiecărui organism bugetar, alocarea de fonduri trebuie făcută în funcție de necesitățile bugetare reale ale fiecărei insituții, deci respectarea unui raport de eficacitate și nu neapărat de eficiență mecanică, rezultatul reformei trebuie să vizeze atingerea scopului - servirea optimă a cetățeanului și nu neapărat atingerea unui anumit volum fizic de produse sau servicii publice cu un anumit volum de muncă funcționărească. Prin urmare, reforma trebuie să aibă în vedere o ameliorare calitativă și nu cantitativă a unui anume fenomen instituțional. Deci, reducerea de resurse financiare, de la unele instituții, arbitrat și mecanic, pentru ca statul să respecte încadrarea în deficitul bugetar asumat nu este o reformă ci ceva ce se traduce prin amatorism politic și nesimțire la adresa celor vizați. Diminuarea resurselor se reflectă în reduceri de personal, de cheltuieli cu dotarea materială pentru activitatea curentă și prin stoparea sau reducerea dramatică a investițiilor în acele instituții, domenii sau ramuri de activitate în atenția acestei așa-zise reforme.

Ca o paranteză, introducerea și scoaterea perpetuă de impozite și taxe este iarăși un semn de amatorism politic… statul trebuie să știe, în principiu, de cât bani are nevoie… pentru că își cunoaște, cel puțin la nivel global, resursele (veniturile, pe baza încasărilor din anii precedenți) și mai știe de asemenea de câți bani are nevoie pentru funcționarea corectă a suborganismelor sale instituționale (și anume cheltuielile, estimate tot pe baza cheltuielilor efectuate în anii trecuți). Organismul numit „stat”, ca și orice sistem economico-social (spre exemplu o simplă firmă) nu devine peste noapte altul, structural și funcțional nevoile sale, cu unele minore modificări, sunt în principiu de la an la an aceleași. Astfel, să introduci mereu noi taxe și impozite presupune un management prost al banului public, miopie politică și lipsă de viziune. Proiectarea greșită, abuzivă și arbitrară a bugetului statului fiind singura vinovată de nerespectarea deficitului bugetar asumat. La noi, în general, „greșelile” de bugetare a banului public se traduc prin negocieri politice nu de piață ci „ca la piață” (probabil și cu limbajul aferent!) pentru fiecare minister, fiecare ministru jucându-și cât mai bine „cartea” de partid… în a obține cât mai multe fonduri sau a i se reduce cât mai puțin din bugetul „licitat” de el… nimeni urmărind necesitatea reală a structurii instituționale pe care o conduce. Ca să închid paranteaza, tăierea de fonduri de la ministerul educației este o crimă, în presă se vorbește de productivitatea educatorilor și a profesorilor ca fiind foarte, scăzută de aici și nevoia reducerii de fonduri… de parcă profesorii ar educa și crește cartofi nu copii… și nu pe câmp (așa cum poate și-ar dori ministeriabilii!) ci într-o școală, care, de cele mai multe ori, stă să cadă!

Nu pricep de ce nimeni nu vorbește de „productivitatea” guvernului, a parlamentarilor și a președintelui!!!

Până la urmă ce produc aceștia, în ce cantitate și cu ce calitate, care e utilitatea reală a activităților lor?! Există, pentru domniile lor, un indicator de productivitate? Care ar fi acela? Probabil deciziile proastei guvernanțe, cu efecte dezastruoase pentru economie! Și de ce aceste decizii nu sunt penalizate prin „reduceri de buget personal” pentru incompetenți?

Cum se face că se începe mereu reforma cu categoriile cele mai vulnerabile, eventual de la baza piramidei (angajatul de rând!)… și nu cu cei care cauzează și perpetuează ineficiența?

Poate în acest fel și dvs. veți întelege… că nu se dorește nici un fel de reformă ci doar decimarea unor categorii profesionale, sărăcirea și umilirea lor! Aceste efecte teribile devin nesemnificative pentru orgoliile, ambițiile și lăcomiile politice mult prea mari ale guvernanților. Aceștia nu se pot împiedica de niște biete principii… pentru că pentru dânșii nu există principii! În mintea acestora, reforma însemnă „reducere”… și nu de la „ei” („elitele” politicii dâmbovițene!) ci de la „noi” („pălmășii”…).

„Reforma statului” devine un altfel de slogan comunist,

care indiferent în ce context este enunțat, sună prost, sec și cinic, și nu are nimic de a face cu adevărata noțune de reformă. Indiferent dacă și cum va fi implementată „reforma statului”, aceasta se va traduce prost pentru cetățean pentru că se conturează sub auspiciul teoriei (re)formelor fără fond, sub care, se pare că, suntem condamnați să trăim permanent ca popor! Poporul român este condamnat să trăiască etern sub asediul prostiei și demagogiei publice… iar „a te face că lucrezi” pare mottoul celor ce ne guvernează. „Falsele reforme nu înseamnă stagnare, înseamnă de fapt mers înapoi.

Istoricește, România a dezvoltat o tradiție solidă a formelor fără fond. Ea se pregătește să adauge la această tradiție și o experiență aparte în domeniul reformelor care nu pleacă de la realitate, nu au scop strategic și se bazează mai ales pe o retorică găunoasă și udată cu lacrimi care nu țin niciodată loc de argumente”2. Mai mult, legile și inițiativele instituționale bune cu efecte în plan economic și social sunt trenate și eventual abandonate pe parcursul „reformei”. Există o „lene” a reformei… deci o reformă cu jumătate de măsură. Totuși, un aspect pozitiv se poate distinge în sensul că, uneori, și legile proaste suferă de același sindrom al lentorii în implementare… Astfel, acest lucru ne mai poate da speranțe că, pe parcurs, cineva se poate trezi la timp și anula monstrozitățile legislative sau măcar diminua, prin alte măsuri, o parte din efectele nocive ale acestora.

În concluzie, abordarea „reformei statului” în acest moment este un subiect desuet, nu datorită sensului real, ci datorită manierei publice, precare și inadecvate, de utilizare (inclusiv, ca slogan politic), venind cumva ca factor de estompare a adevăratelor probleme ale României: criza și efectele ei. Desigur, criza economică, din care nu am ieșit încă, poate fi soluționată și printr-o reală și profundă reformă a statului, dar asta ar însemna eforturi continue și susținute și partea guvernanților de proiectare a unui model de stat cu adevarat funcțional, însă acest lucru nu se dorește și nici nu se va dori vreodată de către astfel de guvernanți!

CONTURAREA UNEI VIZIUNI ASUPRA ECONOMIEI ÎN 2010

Pe scurt, răspunsul la întrebarea: „Cum va arăta economia României în 2010?” poate fi dat destul de simplu: nicidecum roz, mai degrabă poate fi „zugravită” în nuanțe de gri și poate chiar negru! Răspunsul detaliat nu este nici el foarte greu de elaborat. Astfel, circul politic ce s-a desfășurat în lunile precedente a băgat România într-o stare de incertitudine politică și, indirect, într-o neîncredere crescândă în evoluția economică a României. Lipsa măsurilor anticriză, nu a atras nicidecum sancțiunea electoratului român, sărăcit și flămânzit în prag de alegeri, fiind în acest fel la fel de ușor de „cumpărat” cu o plasă de mâncare ca și până acum. „Alegerea” noului președinte, conturându-se pe vechiul format al Partidului Comunist Român (de acum 20 de ani!!!), tot același, nu va aduce nicidecum liniștea mult visată de popor. Astfel, economiei românești îi va lipsi și în 2010 o viziune clară asupra măsurilor anticriză (ce ar fi trebuit luate încă de la sfârșitul anului 2008 și începutul lui 2009!!!) păstrând asupra României haloul incertitudinii politicii economice, incertitudine care va face foarte puțin probabilă, ca și până acum, prezența pe piața românească a eventualilor investitori străini și autohtoni. De fapt, majoritatea analiștilor economici văd un ușor reviriment al economiei României apreciat la valori cuprinse între 0,2% - 2%, însă optimismul este departe de a se instala deplin, chiar și în viziunea lor, căci vor persista în continuare fenomenul de creștere a șomajului (ajuns, neoficial la cote alarmante!!!), se va deteriora în continuare puterea de cumpărare a cetățenilor iar consumul și investițiile nu își vor putea reveni la un nivel acceptabil, planând totodată riscul majorării volumului de credite neperformante în sitemul bancar.

Scăderea dramatică a salariilor în unele domenii, concedierile masive, precum și fenomenele conexe acestei situații nu pot și nu au cum să fie bune pentru economie în 2010

Din aceste motive, nu ar trebui să ne mire opiniile internaționale privind intrarea României pe un „Top rușinică” privind măsurile anticriză și chiar pe un top al posibilelor state „falimentare” în 2010! Astfel, potrivit știrilor de presă peste 15000 de companii au intrat în insolvență de la începutul anului 2009 iar procesul de restructurare s-a făcut, în mare parte, prin concedierea personalului. Cifrele „modeste” ale șomajului oficial, nu îi reflectă în bună parte pe angajații concediați în această perioadă de criză, deoarece majoritatea lor nu intră sub incidența concedierilor colective care i-ar fi acoperit financiar măcar prin compensații bine meritate. Acesti foști angajați s-ar fi reflectat și în statistici oficiale și ar fi putut, poate, să atragă un semnal de alarmă asupra autorităților privind situația reală, dramatică, a României. Astfel, concedierile de pe tot parcursul anului 2009 și începutul lui 2010…pot arăta o față hidoasă a economiei românești și anume reducerea numărului de angajați la jumătate comparativ cu anul 2008.

Deși luate ca măsuri disperate de către angajatori, ele (n.r. concedierile) nu pot rezolva eventuale probleme financiare decât pe termen scurt, foarte scurt, însă, în lipsa altor soluții, angajatorii le-au privit ca măsuri de supraviețuire. „Suplimentul” de măsuri pentru a putea face companiile să supraviețuiească în perioadă de criză ar fi trebuit și ar trebui să vină din partea statului. Aceste măsuri, după cum bine se știe, nu au venit (pentru că erau mai importante „perdelele” și „referendumul” decât ameliorarea efectelor crizei asupra populației!) și nici nu vor veni în 2010. Poate doar o trezire brutală la realitate a clasei politice ar mai putea salva situația.

Cât despre incriminatul consum…și „schimbarea de paradigmă” privind consumul… mă face să mă gândesc dacă cei ce au acestă optică mai judecă normal. În primul rând, din cauza situațiilor prezentate anterior (ex. intrări modeste de capital, șomaj masiv, reducerea veniturilor populației, deteriorarea situației finaciare a companiilor, etc.) nu cred că mai poți vorbi de spaima creșterii consumului, cel puțin în perioada imediat următoare (2010 - 2011) și nici de creșterea inflației din acest motiv. În al doilea rând, este imperios necesar să crească consumul și încă rapid în prima parte a anului viitor pentru a redresa măcar modest economia…însă se va pune problema pe baza a ce?…din momentul în care vorbim de o deteriorare masivă a veniturilor pupulației și a înclinației către consum. Probabil că eventualele economii…apreciate în creștere (cel puțin de sistemul bancar și BNR) se vor orienta, la un moment dat, spre investiții și spre consum ceea ce va duce la ameliorarea, măcar parțială a economiei țării noastre.

Nu consumul este problema, ci producția

Schimbarea de paradigmă, consider că nu trebuie să mai vină prin „spaima” de consum și implicit prin „incriminarea” consumului ci prin redirecționarea preponderentă a acestuia… către consumul cu caracter productiv. Astfel, nu consumul este problema ci producția… deteriorarea „infrastructurii” de producție a țării din ultimii 20 de ani se vede, exact cum s-a văzut imediat după 1989, în situația economică actuală. Lipsa de discernământ în privatizări, modalitatea în care s-au facut acestea, „canalul” în care a fost „resorbită” populația concediată din acea perioadă, toate acestea se concretizează în felul în care funcționează economia românească azi, și anume prost! Firmele ce au supraviețuit perioadei nefaste a privatizărilor fie s-au redus atât ca dimensiune cât și ca cotă de piață, fie au fost „înghițite” de companii străine fiind la bunul plac al „strategiilor de dezvoltare” al acestora, producția fiind direcționată în bună parte către exporturi, importurile fiind acoperite majoritar din producțiile altor țări, astfel, nefiind de mirare creșterea explozivă a deficitului de cont curent manifestată până în prima parte a anului 2009. După 1989 o primă greșală a României au fost privatizările „fără cap”, iar o a doua, o lipsă a unei strategii privind orientarea producției interne (producție și așa diminuată puternic de aceste privatizări!). Lipsa unei producții interne orientată către populația țării a făcut ca dezechilibrul economic să fie resimțit pe mai multe planuri și nu numai în privința deteriorării deficitului comercial al balanței de plăți. Astfel, populația a săracit cumpărând produse importate mult mai scumpe sau, o bună parte a acesteia, s-a aflat în postura concedierilor forțate din perioada post-comunistă, o parte, îngroșând rândurile persoanelor asistate și deci majorând deficitul bugetului asigurărilor sociale, iar o altă parte fiind reangajată în alte domenii ce nu aveau, poate, nimic în comun cu calificările anterioare, ceea ce a condus firesc la o slăbire a calității produselor și serviciilor „fabricate” în România. De asemenea, în contextul forțatelor strategii de restructurare a economiei, o parte a populației a luat calea străinătății „păgubind” statul român de o forță de muncă instruită cu multă greutate pe băncile școlilor românești. În tot acest timp, statul nu a făcut cu adevărat nimic folositor pentru românii din țară sau din străinătate, neexistând nici un fel de strategie de apărare a producătorilor interni și nici o ramură de activitate a economiei nu a fost protejată sau stimulată în a se dezvolta. Mai mult, prin diverse tertipuri legislative și o fiscalitate exacerbată, funcționarea companiilor a fost mult îngreunată, inițiativa privată negăsindu-și nici un corespondent loial și credibil în structurile statului.

Din acest motiv, o strategie națională privind construirea a două-trei companii de stat (idee prezentată de un fost candidat la președinție!), care să dea de lucru și celorlalte companii private din economie (prin externalizare de servicii, prin oferirea de comenzi ferme sau prin oferirea unei „nișe” de dezvoltare a afacerilor în aval sau în amonte de acea ramură de activitate în care funcționează o puternică companie de stat) deși, de dorit, este complet tardivă și … imposibilă. Explicația o constituie faptul că acest lucru va fi foarte greu de realizat, deorece potrivit „politicilor” Uniunii Europene, statul nu are voie să aibă politici „verticale”, adică de dezvoltare discreționară a unor ramuri de activitate (care, în mod normal, ar creea fundamentul pentru dezvoltarea altor ramuri de activitate!), ci numai politici „orizontale”, direcționate în special în rezolvarea unor probleme minore cu caracter economico-social, punctuale, (ex. programe de dezvoltare a resurselor de personal, programe de combaterea discriminării, etc), cu impact mai degrabă local, decât la nivelul întregii țări. Prin urmare, statul român ar trebui în perioada viitoare să se orienteze asupra a ceea ce mai poate face.

Conceperea unei strategii naționale

Conceperea unei strategii naționale ar trebui să aibă în vedere încurajarea dezvoltării afacerilor, și aș îndrăzni să spun mai degrabă cu caracter autohton decât a celor internaționale, care se vor reorienta mai repede, atunci când vor găsi un vad comercial mai bun, către alte țări (lăsând iarăși în urmă șomaj și subdezvoltare economică regională). De asemenea, o legislație echilibrată, o impozitare fermă și redusă (atât în privința cotelor, cât și în privința numărului de impozite), pot face mult mai suportabilă funcționarea companiilor în anul 2010. Totodată, populația va trebui „să simtă” existența unui plan al statului în privința salvării și construirii unor noi locuri de muncă, iar aici lucrurile pot fi foarte simple dacă se dorește, într-adevăr, realizarea lui de către guvernați.

Până acum, există o serie de domenii atinse de „reforma” statului în cel mai prost mod cu putință, sistemul de sănătate este falimentar de ani buni, iar învățământul și educația reflectă sumele investite în sistem… și anume… zero… zero investiții - zero performanțe. Lipsa de viziune politică asupra dezvoltării României din următorii ani face ca efectele crizei să trecă foarte greu la nivelul mentalului populației, iar oamenii de afaceri vor simți și ei acest lucru prin continuarea sentimentului de incertitudine.

Pentru anul 2010 problema centrală a României, la nivel macroeconomic,

nu mai este nici creșterea spectaculoasă a consumului, nici inflația, nici deficitul de cont curent ci „controlabilul” deficit bugetar. Spun „controlabilul”, pentru că problema (acea solicitare FMI de reducere a deficitului la 5,9%) ar putea fi rezolvată, cu un plan adecvat și un guvern responsabil. Însă cu un prim-ministru incompetent și un guvern corupt lucrurile nu pot evolua în direcția cea bună. Dacă până nu demult, deficitul bugetar nu avea probleme în a se încadra în limita de 3%, conform cerințelor europene, brusc, după finalizarea guvernării Tăriceanu, acesta (n.r. deficitul bugetar) s-a adâncit spectaculos și nejustificabil (autoritățile nelămurind prin nici un fel de anchetă acest „derapaj” bugetar!!!), crescând până la cote alarmante în prezent și depășind cu mult chiar și deficitul bugetar al Ungariei. În această ordine de idei, de menționat că, în Ungaria, existența în anii anteriori a unui deficit fiscal mare a fost justificată de numeroase investiții publice în infrastructură, observându-se numeroase modificări structurale extrem de benefice pentru economie, lucru care nu s-a putut constata în România. Acest aspect ne face să ne gândim fie la deturnare de fonduri, fie la un management extrem de prost al statului privind banul public, fie o combinație a celor două fenomene la un loc. Pentru anul 2010, mult trâmbițatele restructurări de personal din sectorul public, dacă se vor face în continuare pe criterii politice și nu pe criterii de competență, vor duce din nou la un colaps al proiectelor bugetare, iar rezultatele nu se vor regăsi nicidecum într-o administrație mai suplă, mai eficientă și mai transparentă ci doar printr-o administrație greoaie, inflexibilă și tâmpă, ușor manevrabilă politic.

În concluzie, anul 2010 ar putea fi mai bun pentru populație și companii dacă autoritățile publice se vor încadra pe făgașul normal al independenței de sfera politică, însă acest lucru pare puțin probabil. Dacă referendumul privind diminuarea numărului de parlamentari a trecut cu brio testul necesității reformei politice, prin decizia populației, se pare că nu a fost la fel de dezirabil un referendum privind diminuarea structurii administrative a președinției și a guvernului (cu zeci de agenții „căpușă”!). De asemenea, se pare că la fel de indezirabilă este o legislație privind responsabilitatea publică și existența unei administrații publice transparente. Prin urmare, propun pentru anul 2010 o revizuire a structurii adiministrative a statului prin diminuarea cheltuielilor președinției, guvernului și parlamentului, o eliminare a structurilor publice ce dublează anumite atribuții, o alocare suplimentară de fonduri pentru investiții și urmărirea alocării eficiente a banilor în toate domeniile publice.


Note

1 Productivitatea generic descrie un randament, un raport de eficiență și se traduce prin cantitatea de produse sau servicii pe volumul de muncă consumat, practic un indicator de tipul efect/efort. Însă, consider eu, că pentru orice instituție publică, productivitatea nu poate fi relevantă și seminifcativă ca reprezentantă a unui indicator corect de evaluare a muncii, eventual poate un alt indicator, și anume unul de eficacitate. În acest sens vă ofer un exemplu simplu: să spunem că un funcționar care are zilnic 300 de dosare de rezolvat, potrivit fișei postului, conform teoriei productivității am putea spune că acest funcționar este eficient, însă nu putem afirma cert că este eficient pentru că acest lucru nu devine clar decât în momentul analizării manierei în care fiecare dosar își găsește soluționarea, adică dacă fiecare dosar este abordat meticulos și corect sau neglijent și incorect iar acest lucru se traduce în evaluarea dată de funcționar. De asemenea, pentru profesori nu putem vorbi de cât de productivi sunt și nici nu e relevant conform unei evaluri cantitative (număr studenți, număr ore, număr discipline predate, număr articole, număr publicații cotate conform anumitor standarde internaționale, număr brevete, etc.), valoarea muncii lor se poate vedea doar prin calitatea elevilor și studenților lor, prin gradul de relevanță a articolelor publicate, prin valoarea adăugată a acestora, greu de evaluat, cu efecte după anumite perioade de timp și poate greu de identificat ca valoare pentru societate.

2 Sursa: Jurnalul Național din 6.01.2010, articol semnat de Adrian Năstase.

Comentarii

comments powered by Disqus