Extrase din Dudu Velicu „Biserica Ortodoxă în anii regimului comunist”, vol. II, București, 2005. Dudu Velicu, omul Siguranței, infiltrat în cinul monahal (secretar al Patriarhului Nicodim) pare a fi - după biografia sa - ieșit dintr-o struțo-cămilă a lui Vladimir Volkoff. Fragmentul de față, însă, ni s-a părut foarte important și de un mare interes pentru lumea contemporană. Este fascinant și în același timp îngrozitor faptul că Sinodul BOR condus de Patriarhul Nicodim a hulit împotriva Duhului Sfânt fără nicio remușcare, Textul Evangheliei a fost modificat la presiunea comuniștilor, iar ceea ce trebuie înțeles cu maximă atenție este că actualul Sinod, păstrează acele modificări.
Miercuri, 7 ianuarie 1948
Clerul ortodox își dă seama, cu fiecare zi ce trece, că pierde poziția pe care a avut-o în Statul român și observă, în același timp, că între reprezentanții Bisericii - cler de mir sai ierarhi - și regimul democrat există un anacronism. Cauza acestui anacronism constă în faptul că Biserica nu înțelege să evolueze potrivit spiritului vremii, adică potrivit evoluției societății. Și fatalismul care caracterizează Biserica și care-o stăpânește, în măsura în care se evidențiază lipsa ei de acțiune, a dus-o la concluzia că Statul se desprinde tot mai mult de Biserică. Deci, ca o consecință a acestui fapt, Statul urmează să ia unele măsuri, care vor schimba fundamental mersul treburilor bisericești, și anume:
a) suprimarea învățământului religios din școlile bisericești;
b) separarea Bisericii de Stat;
c) trecerea averilor mănăstirești în patrimoniul statului;
d) idem, a bunurilor parohiale.
Măsurile acestea vor fi aplicate pe etape, în ordinea enumerării lor. Clerul este pregătit pentru a primi „cu resemnare” aceste „lovituri”.
Joi, 8 ianuarie, 1948
Ai a avut loc în Palatul patriarhal o ședință sinodală, care-a avut ca obiect următoarea misiune: înlocuirea în cărțile de ritual a formulelor referitoare la dinastie, precum și a cuvintelor „regele” sau „împăratul”, care se întâlnesc adesea în psalm. Revizuirea cărților de ritual fiind o problemă de competența Sinodului plenar, Episcopul Iosif Gafton, locțiitor de Patriarh, nu putea lua o hotărâre în această privință, chiar cu unul din vicari, așa cum insista ministrul Cultelor. Sinodul a făcut-o.
În viitor, cu prilejul tipăririi unor noi ediții ale cărților de ritual, textele și cuvintele mai sus amintite vor fi eliminate. Sinodul va da și o pastorală, în sensul celor de mai sus. Pastorala va fi semnată numai de Patriarhul Nicodim.
Biserica Ortodoxă Română de la 23 August 1944 până la 15 martie 1948
[…] Ziua de 23 August 1944 găsește găsește lagărul bisericesc într-o situație lamentabilă încadrată în ramele strâmte ale „tradiției” „ocrotitoare, blândă”, „paravan” și „scuză” a inactivității Sinodului și Bisericii, a căror „activitate” se măsoară după dimensiunile unei slujbe împodobite abil cu o predică tip, copiată adesea după manualele de „Predici” învechite.
Învățământul elementar și superior teologic nu depășește cadrul strâmt al dogmei imutabile și al exegezei unilaterale, menite să perpetueze, actualizând, o mentalitate îmbibată de tămâie, atmosferă în care progresul era ținut în haine zdrențuite în fața ușii palatului clerical de fildeș sau pus la index.
Lipsa de unitate în rândurile ierarhiei superioare, în raporturile ei cu clerul și poporul era într-un perfect acord cu „tradiția” regresivă și-n perfect dezacord cu progresul social.
Superstițiile izvorâte din întunericul necunoașterii, întreținute prin predici, de pe amvon, învăluiau poporul ca o ceață dincolo de care nu se putea întrezări cel puțin răsăritul unei noi orientări, chiar extra eclesiam sau extra muros eclesiae. Raportul Bisericii cu Statul, exceptând micile frământări - nașteri de cadavre - pricinuite de interese particulare, era normal, în sensul de static. Dinamismul era o noțiune necunoscută Bisericii, deoarece n-o descoperiseră corifeii teologiei. Ierarhia fulgera cu pastoralele ei, îndemnând poporul la luptă împotriva „fiarei de la Răsărit”, deci la un război care nu-i slujea, ci-i deservea interesele. [La] 23 August 1944, ierarhia superioară, scupefiată în fața evenimentelor politice, nu poate recula. Ea trebuia să-și precizeze punctul său de vedere în noua ordine de stat. Un trecut sumbru, plin de răspunderi grave, îi stă veșnic amenințător în față.
Guvernul clarifică situația și liniștește spiritele: intervine cu o conciliere peste „păcatele” trecute ale clerului, cu onorabila dorință, nu condiție, ca Biserica să participe - nu s-a cerut încadrarea, fixarea atitudinii etc. - la opera de reconstrucția țării și la vindecarea rănilor războiului. Au urmat unele manifestări - cu totale reticențe și reservatio mentalis - prin pastorale vlădicești, îndemnuri. Uniunea Preoților Democrați, ARLUS - Secțiunea religioasă, care, ca orice manifestare menită să nu aibă nici un ecou, dată fiind lipsa ei de sinceritate, nu a avut nici un rezultat pozitiv. Și astfel, Guvernul a fost nevoit să procedeze la epurarea - unui infim număr de elemente, de altfel - a cadrelor clericale, atât în rândurile ierarhiei superioare (Mitropolitul Nifon Criveanu, episcopii Cosma Petrovici, Lucian Triteanu), cât și a clerului de rând. Mitropolitul Tit Simedrea și-a ispășit singur păcatele trecutului (printre altele și pe acela de a fi luptat, liturghisind, împotriva „carelor de luptă bolșevice”) demisionând la vreme din Scaunul de mitropolit al Bucovinei.
S-a procedat apoi la reîmprospătarea cadrelor, în rândurile cărora s-au primit ierarhi noi, aleși, de la care se aștepta crearea unui curent de viață înnoitoare în Biserică, deziderat care însă n-a fost realizat. Ca atare, Biserica rămâne departe de frământările poporului în cadrul politicului.
[…] Problema socială n-a constituit și nu constituie pentru cler o preocupare, care, în afară de partea ei obiectivă, să realizeze și ceva deosebit, adică ridicarea prestigiului clerical. Clerul n-a intrat în vâltoarea frământărilor poporului - accentuez, poporului - fiindcă în modul acesta se vedea pe sine, nu în situația de factotum în mijlocul parohienilor săi, ci de colaborator la un plan conceput, aplicat și controlat de puterea laică. Clerul nu se putea subordona unei acțiuni, de teama de a nu fi captat de concepția pe care o vedea și o vede și-n prezent ca materialistă, naturalistă, iar în ultimă instanță, comunistă.
[…] În concluzie. Guvernul și Biserica sunt situate pe poziții diametral opuse, din cauza pasivității, a rezistenței ascunse și a lipsei intenției de colaborare a acesteia din urmă cu Guvernul, cu toate loviturile pe care Biserica le-a primit, prin pierderea poziției ei privilegiate de Biserică dominantă în Stat, legalizarea poziției sectelor, dispariției Regalității și transformarea Regatului român în RPR.
Problema economică va constitui motorul care va fi capabil să creeze stări noi în Biserică, stări din care să rezulte oameni noi, dinamici, care să creeze situații noi, pentru a soluționa fericit, pentru popor, în slujba căruia sunt, problemele sociale care se ridică și care cer imperios soluționarea lor, fiindcă, în mod categoric, în Biserică nu există și nu pot exista probleme bisericești, ci numai probleme sociale.
(f. 178-181)
Luni, 28 iunie 1948
Fii personală
1. Numele și pronumele………
2. Funcțiunea………
3. Protoeria………
4. Parohia………
5. Circa de poliție………
6. Data nașterii………
7. Studii………
8. Situația civilă (căsătorit/necăsătorit)
9. Numele copiilor, cu data nașterii
10. Intrarea în producție (în serviciu)
11. Intrarea în sindicat
12. Adresa………telefonul………
13. Apartenența politică
14. Unitatea politică unde activez………adresa………telefonul………
15. Ce abonamente personale la ziare posed………
16. ARLUS………da………nu………
17. Unitatea………adresa………telefon………
Ocup
Casa Parohială………
………proprie………
………închiriată………
Alte funcțiuni
Remunerate………
Neremunerate………
Consilii………
Anexez una autobiografie, care cuprinde:
- Proveniența socială (de ex. țăran, funcționar etc.)
- Studiile făcute în localitățile și instituțiile respective
- Aprecieri personale față de frământările sociale din România, în ultimii ani
Semnătura
P.S.: Autobiografia se predă în plic închis. Pe copertă se va scrie numele.
Această fișă personală a fost dată fiecărui preot din Capitală (știu), pentru completare, de către sindicatul Ministerului Cultelor, din care face parte clerul (cine a vrut).
Clerul crede că fișa este în legătură cu:
a) Precizarea situației politice a fiecărui declarant, pentru viitoarea „curățenie” care se va face în rândurile preoților, de elementele nedemocrate.
b) Pentru preoții încadrați, se va stabili leafa fiecăruia în raport cu situația materială dată.
Luni, 19 iulie 1948
Clerul de la sate - starea de spirit
Trebuie menționat dintru început că, în general, clerul ortodox și în special cel de la sate a avut o atitudine ostilă față de Guvernul Petru Groza, încă de la venirea lui la cârma țării.
Toate manifestările ultra-sporadice ale clerului, sub diferite forme și în diferite ocaziuni, n-au fost decât acte care au rezultat din această politică sui generis de oportunitate: „de trecere a impasului”. În parte, aceste adevăruri, care sunt observații strict obiective, rămân adevăruri. Ca atare, care este starea de spirit a clerului:
1. În ceea ce privește primul adevăr, el rămâne absolut în afară de orice critică. Ba, ceva mai mult, el se amplifică și ia proporții nebănuite, datorită a doi factori:
a) Ideal: raportului dintre Guvern și cler, recte dintre doctrina marxist-leninistă și Biserică.
b) Practic: raportului dintre reprezentanții „comuniști”, care nu sunt considerați ca reprezentanți ai PMR și cler.
a) Clerul vede în doctrina marxist-leninistă, în cuvântările lui Lenin („Biserica e opium pentru popor”) dușmanul lui de moarte, dușman care voiește distrugerea Bisericii. Între doctrina Bisericii și doctrina marxist-leninistă, clerul nu vede o împăcare, cel puțin relativă, în baza unui compromis. În optica doctrinei marxist-leniniste, doctrina bisericească o vede terminată, o dată cu distrugerea Bisericii. Pentru Guvern, clerul este buturuga pe care reprezentanții lui o întâlnesc pretutindeni la sate, din a căror viață trebuie eliminată.
Separarea Bisericii de Stat, introducerea sistemului detașării obligatorii ale [sic!] preotului, adică a dizlocării lui din comuna unde are legături cu populația, închiderea unora dintre biserici pentru diferite motive, pensionarea sau punerea în disponibilitate, treptat, treptat, a multor clerici, supravegherea de aproape a actelor lor etc. vor fi tot atâtea lovituri date, atât clerului, cât și Bisericii.
b) „Comuniștii” de la sate și reprezentanții Guvernului, prefecți, pretori etc., (depășind îndatoririle ce le incumbă posturile pe care le dețin) pun clerul în gardă prin declarațiile pe care le fac, public sau particular, între necunoscuți sau prieteni, în sensul că: „vom termina și cu bisericile din sat, din care vom face magazii”, „vom termina și cu popii, „ce caută popii la primării”, „ce caută popii la ARLUS și în Căminul Cultural?” etc. în aceste „declarații”, clerul vede expresia unor dispoziții date de Guvern „oamenilor de partid”.
“Toate aceste „declarații” sunt cunoscute țăranilor care, în general, deși nu frecventează bisericile, totuși le consideră prin tradiție ca un bun al lor, țin scama de ele, judecă situația și iau atitudine față de Guvern prin reprezentanții lui, prin lupta pasivă față de măsurile guvernamentale.
Clerul se așteaptă la absolut orice măsură, oricât de grea ar fi ea, din partea Guvernului. Alături de Guvern însă, nu este și nu va fi.
Clerul crede că va izbucni un război pe care-l vor declanșa anglo-americanii. Această credință este alimentată și întărită de emisiunile de radiofonie ale Londrei și Glasului Americii, ale căror știri trec din gură în gură, de la cei care posedă un aparat de radio, la sat, precum și de la foștii proprietari ai întreprinderilor azi naționalizate, care colportează știrile, în urma vizitelor pe care le fac „la oraș!”. Spuselor acestor foști proprietari li se acordă o încredere oarbă, ca unii care,„loviți”, au tot interesul să caute sursele cele mai demne de încredere și bine informate, care le-ar da o speranță salvatoare.[…]
Sâmbătă, 7 august 1948
Pin noua Lege de organizare a Ministerului Cultelor nu se mai prevede postul de director general, ci numai acela de director al Cultelor. Încă de pe acum a început lupta pentru întâietate între D. Veștemeanu, director general și D. (Mitică) Popescu, directorul Cultelor. Primul este sprijinit de primul ministru Petru Groza, cel de-al doilea, de ministrul de Interne Teohari Georgescu.
Antecedentele ui Veștemeanu se cunosc. Despre D. Popescu, la minister se afirmă că el a făcut afaceri mari pe vremuri, în legătură cu plasarea clerului basarabean. Ca om, este slab în acțiuni, lipsit de spirit de inițiativă. La minister, este condus de două funcționare din direcția lui, și anume: Lala Rădulescu și Coca.
Marți, 10 august 1948
Sâmbătă, 7 august a.c., Ministerul Cultelor și-a mutat sediul în strada Roma, 32. Cu toate că Ministerul Cultelor trebuia să cedeze clădirea din strada General Berthelot încă de multă vreme, Ministerul Învățământului Public totuși amâna din zi în zi mutarea. La 5-6 august, reprezentanții Ministerului Învățământului Public au venit în Ministerul Cultelor și au început să facă amenajările necesare. Ministrul Stanciu Stoian s-a supărat și a alergat „să se plângă” la Președinție, dar, neavând un răspuns favorabil, a plecat imediat cu mașina în Ardeal, iar sâmbătă, 7 august, funcționarii s-au mutat. Noul sediu este o clădire avariată de bombardamente, plouă în unele locuri. Funcționarii și clerul văd în mutarea Ministerului Cultelor o dare afară propriu-zisă, adică o diminuare a importanței acestui minister, care va duce, încetul cu încetul, la desființarea lui. Cât despre ministrul Stoian, se afirmă că el va fi înlocuit.
După apariția Legii Cultelor religioase și studierea ei de către cler, acesta pare a fi dezorientat în ceea ce privește modul ei de aplicare și țelul ei final, adică situația care i se va crea în viitor Bisericii, adică clerului. În această dezordine, ochii clerului s-au îndreptat, încrezători, către sindicat, în care de-acum văd singurul organ pentru revendicarea drepturilor lui, organ pe care până în prezent îl ignorau complet. Frecvența clerului la ședințele sindicale este aproape regulată și ascultă cu nerăbdare comunicările care li se fac. Sindicatul a învins.
[…] Preotul Neaga, care a însoțit pe Patriarh în călătoria acestuia în URSS, în calitate de interpret, a făcut declarații unui grup de preoți în seara zilei de azi, după ce s-a terminat ședința sindicală. Declarațiile au avut loc în curtea Societății clerului „Ajutorul”
[…] 6. Clerul nu are voie să poarte haine clericale pe stradă, ci numai în biserică, numai înalții ierarhi poartă anteriu, însă nu ies pe stradă decât în mașini.
7. Clerul plătește impozite statului.
8. Orice cleric trebuie să fie încadrat în câmpul muncii.
9. Clericii nu pot fi membrii ai Partidului Comunist […]
12. Cele 7 biserici din Kremlin sunt transformate în muzee […]
15. Preotul nu întovărășește sicriul decedatului în drum spre cimitir, ci merge direct la mormânt, unde-i face rugăciunea de dezlegare.
16. Ministrul adjunct al Afacerilor religioase a mărturisit că e ateu.
17. În URSS sunt de 100 de ori mai multe biserici închise decât cele care funcționează și ele se redeschid la cererea obștii […]
Duminică, 17 iulie 1949
[…] În legătură cu arestarea arhimandritului Anania, intendentul Palatului patriarhal, iată amănunte (arestat pe la 21 iunie a.c.):
Noaptea, era la masă la Patriarh, primul ministru Petru Groza etc. când reprezentanți ai Serviciului de Securitate s-au prezentat la Palat. Mașina lor era în spatele Catedralei. Securitatea s-a legitimat celor patru milițieni și a întrebat unde locuiește Anania, cum poate fi văzut. Un milițian le-a spus unde locuiește și i-a spus lui Manole, agentul Patriarhului, omul Internelor, să-l cheme, că vrea cineva să-i vorbească: ceea ce a și făcut. Anania a fost poftit după Catedrală și poftit să tacă. S-au urcat în mașină cu el și au plecat. În fața Palatului erau mai multe mașini ministeriale. Mai târziu, după plecarea primului ministru și a celorlalți invitați, Patriarhul l-a chemat pe Anania să dea o pernă pentru un ierarh (ierarhii locuiesc în Palat, când vin în Capitală). În acest scop, Patriarhul a trimis la Anania pe o călugăriță, femeie în casă. Ea I-a căutat și nu l-a găsit. Alarmat, Patriarhul s-a interesat de Anania și a aflat de la Manole cele ce i s-au întâmplat „omului” lui. Imediat, erau orele două noaptea, și-a luat anteriul pe umeri și, cu picioarele desculțe, a venit la ușa principală a Palatului, unde i-a chemat pe milițieni, pe care, acuzându-i de neglijență în serviciu, i-a calificat de hoți, tâlhari, bandiți. Ei au răspuns că nu sunt vinovați (iar mie, unul din ei, că nu se puteau opune Serviciului de Securitate). Atunci, Patriarhul a ridicat cârja să-i lovească, ceea ce însă n-a făcut. Milițienii au fost foarte contrariați, atât de vocabularul Patriarhului, cât mai ales de faptul că a voit să-i lovească cu cârja („Dacă lovea - îmi spunea unul din ei - îl băteam măr”). A doua zi, Patriarhul l-a concediat pe băiatul din casă, Toma, ca fiind vinovat de arestarea lui Anania: a dat note informative, ca și șoferul său, Meca, zice el. Toma ar fi funcționar la Interne, unde s-a plâns de cele întâmplare cu el.
A doua zi dimineața, la șase, Patriarhul a plecat cu mașina, condusă de Meca, la primul ministru Petru Groza, pe care l-a sculat din somn. Apoi a mers la Interne, la ministrul Teohari Georgescu. După aceea, a mers la Floreasca, lângă lac, unde Petru Groza joacă tenis în fiecare dimineață, și s-a întreținut cu el două ore.
Anania a fost eliberat imediat […]
Comentarii