Într-un text surprinzător de actual, Sfântul Ioan Casian descrie tânguirea unui monah oprit de starețul mânăstirii și cinul călugăresc să se roage ardent unei icoane derapate canonic - probabil o imagine antropomorfistă a lui Hristos. În cele din urmă avva Serapion se supune, plângându-și amarnic neputința de a comunia cu icoana canonică a Domnului. Christos Yannaras și-a ridicat împotrivă destui „creștini sadea”, numind pietismul marea erezie a timpurilor moderne. Să reținem că vreme de 200 de ani, mânăstirea Probota n-a fost victima pietismului mirean ci a celui monastic! Astfel, cutia-album a restaurării Probotei se constituie ca o periculoasă „cutie a Pandorei”. Astăzi dușmanul de moarte al Bisericii este evlavia rea, neluminată.
Punem cititorilor la dispoziție întregul text al sfântului:
„În părțile Egiptului se păstrează acest obicei de veche tradiție ca, după ce a trecut ziua Epifaniei — pe care preoții acelui ținut o numesc zi a Botezului Domnului și a Nașterii Lui în trup, și de aceea ei sărbătoresc cele două evenimente nu în zile deosebite, ca în Apus, ci în aceeași zi —, să se trimită epistolele pastorale ale episcopului de Alexandria în toate bisericile Egiptului, în care să se arate începutul Păresimilor și ziua Paștelui, nu numai prin toate localitățile, dar chiar și prin toate mănăstirile. Potrivit acestui obicei, la câteva zile după cuvântul lui Isaac, au sosit epistolele oficiale ale episcopului Teofil din orașul amintit ai sus, în care, odată cu arătarea datei Paștelui, într-o lungă expunere și cu argumente puternice, el a combătut neroada erezie a antropomorfiților. Dar aceasta a fost primită cu atâta amărăciune de către aproape toate comunitățile de monahi care locuiau în Egipt, încât, din cauza rătăcirii și simplității lor, cei mai mulți au luat atitudine împotriva episcopului mai sus numit, dar socotindu-l pe el vinovat de cea mai mare erezie, fiindcă se părea că nu ei, ci el nesocotește Sfânta Scriptură, negând chipul omenesc al Atotputernicului Dumnezeu, de vreme ce Scriptura spune limpede că Adam a fost creat după chipul Lui. Astfel că până și cei care locuiau în Pustia Sketică, și care-i întreceau în știință și desăvârșire pe toți cei din mănăstirile Egiptului, și ei s-au împotrivit cu atâta înverșunare epistolei lui Teofil, încât, în afară de Părintele Pafnutie — preot al comunității noastre —, niciunul dintre ceilalți preoți, conducători ai celor trei bisericii din același pustiu, n-au primit să fie citită sau răspândită epistola în adunările lor.
Între cei căzuți în această rătăcire a fost și Serapion, respectat și prin vechimea austerității, și prin actualitatea cunoștințelor, dar a cărui nepricepere în dogma mai sus amintită era cu atât mai dăunătoare pentru toți păstrătorii adevăratei credințe, cu cât el întrecea aproape pe toți monahii timpului prin meritele vieții sale. Acesta, în pofida tuturor încercărilor cuviosului preot Pafnutie, nu putea fi adus în niciun chip pe calea dreptei credințe, deși erezia era o noutate nesprijinită nici pe învățăturile mai vechi, nici pe tradiție. Dar s-a întâmplat să vină din părțile Capadociei, ca să-și vadă frații din pustiu, un diacon pe nume Fotie, care era mare învățat. Fericitul Pafnutie l-a primit cu cea mai mare bucurie și l-a rugat să întărească învățătura cuprinsă în epistolele episcopale. L-a dus în mijlocul fraților și l-a întrebat cum tălmăcesc bisericile întregului Orient aceste cuvinte din cartea Facerii : «Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră.» Diaconul a răspuns că fruntașii tuturor bisericilor explică nu în sens literal, ci în cel spiritual chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Într-o expunere foarte bogată și cu foarte multe mărturii ale Scripturilor, el a arătat că nu se poate ca măreția dumnezeiască, imensă, necuprinsă și nevăzută, să aibă alcătuire și asemănare omenească. Natura divină, a spus el, este simplă, netrupească și fără alcătuire. Ea nu poate fi nici cuprinsă cu ochii, nici înțeleasă cu mintea. Până la urmă, bătrânul Serapion, înduplecat de multele și puternicele argumente ale învățatului, a revenit la credința tradițională. Acest fapt ne-a adus o nesfârșită bucurie și nouă, și Părintelui Pafnutie, văzând că Domnul nu a îngăduit ca un bărbat atât de cunoscut prin virtuțile sale să se abată mult timp de la firul dreptei credințe. Dar pe când noi toți, ridicați în picioare, adresam rugăciuni de mulțumire Domnului pentru ajutorul Său, bătrânul, tulburat că îi dispare din inimă acel chip antropomorfic al dumnezeirii, pe care obișnuia să și-L reprezinte în timpul rugăciunii, a izbucnit pe neașteptate într-un plâns amar și cu sughițuri dese și, așternându-se la pământ, a strigat puternic: «Vai mie, nenorocitul! Mi-au răpit pe Dumnezeul meu, iar pe cel pe care-L am acum nu-L văd și nu știu nici pe cine rog, nici pe cine chem!» Impresionați foarte mult de această situație și având încă în inimile noastre puternica impresie pe care ne-a produs-o convorbirea de mai înainte, ne-am întors la Părintele Isaac pe care, văzându-l de departe, l-am întâmpinat cu aceste cuvinte: «Noutatea celor auzite de noi în expunerea trecută despre rugăciune ne-a insuflat dorința, mai presus de orice, de a veni din nou la Fericirea voastră. Acum i s-a adăugat acestei dorințe și marea greșeală a Părintelui Serapion, zămislită, pe cât credem, de viclenia celor mai rele duhuri. Nu mică ne este deznădejdea gândindu-ne că un om care a trecut cu succes prin atâtea încercări timp de cincizeci de ani în acest pustiu, nu numai că și-a pierdut cu totul aceste merite din vina neștiinței, dar a ajuns și în primejdia de moarte veșnică. Așadar, mai întâi dorim să cunoaștem de unde și de ce a pătruns în el o rătăcire asa de mare. Apoi, te rugăm să ne înveți cum am putea ajunge la aceea calitate a rugăciunii, despre care ne-ai vorbit deunăzi, nu numai din belșug, dar și cu strălucire. Acel minunat cuvânt, care ne-a răscolit în adâncul inimii, nu ne-a arătat și cum am putea îndeplini cea ce ne-ai învățat.»”
Comentarii