Raportarea la Sfânta Tradiție — Între trăire și trădare

Importanță

Dacă ar fi să numim foarte pe scurt și foarte la obiect motivul și criteriul care separă diferitele confesiuni creștine, astăzi, apoi acela ar fi modul de raportare la Tradiție. Dacă ortodocșii și catolicii vorbesc chiar de o Sfântă Tradiție, pentru celelalte confesiuni, tradiția își pierde majuscula sfințeniei și, desacralizată, devine discutabilă și interpretabilă (adesea, prost), își pierde importanța fundamentală.

Scriptura nu produce atât de mari dispute. Există, desigur, Bibliile „confesionale”, cu traducerile lor greșite și, uneori, chiar tendențioase, dar astăzi știința studiului biblic (exegeză critică) a atins un asemenea stadiu încât disputele în jurul textului sacru, pentru cei serioși, par să rămână totdeauna colegiale.

Până la urmă, Tradiția este și ea tot un fel de carte, dar după exprimarea lui Serghei Bulgakov „o carte care se scrie mereu” (Ortodoxia, Ed. Paideia, București, 1994, p.33).

Rol

Ortodoxia și-a asumat, cu mândră smerenie, cu smerită mândrie, acest rol, de o imensă dificultate, de a păstra nealterată Tradiția. Și l-a asumat atunci când s-a văzut că o parte din Biserică, pe când aceasta era una, catolică (universală) și ortodoxă (corect drept-măritoare), a început să strâmbe Tradiția, să iasă din făgașele ei revelate. Numai că a apăra nealterată (nestricată) Tradiția înseamnă a o păstra proaspătă, mereu bine conservată prin adierea răcoroasă și înviorătoare a Duhului Sfânt. Acest cadru face ca abaterile să fie sigur veștejite până la urmă în Biserica Ortodoxă, căci ele apar, nu o dată, și aici. Dacă n-ar fi așa, însăși rațiunea existenței Bisericii ar dispărea, or asigurarea primită de la Hristos arată că nimic, nici chiar „porțile iadului” nu vor „birui” Biserica (Matei 16, 18).

Prin urmare, dacă este ceva care să caracterizeze constituțional Ortodoxia ca Biserică, apoi acest „ceva” este păstrarea neștirbită a Tradiției. Asta conduce, în chip logic, la faptul că nu mai poți să-și dai cu părerea sau cu presupusul despre Dumnezeu la întâmplare, după bunul (!) plac sau fantezie rătăcitoare, acum, după ce Fiul Său S-a întrupat ca om deplin și ni S-a descoperit atât de apropiat. Și mai înseamnă că ceea ce știm despre El = Descoperire + lanțul neîntrerupt al trăirii sfinte și păstrătoare a acestei Descoperiri, prin Părinții noștri, cărora suntem chemați, fiecare și toți împreună, să ne adăugăm.

Ce este Tradiția?

Cea mai simplă și mai cuprinzătoare definire a Tradiției, devenită „clasică” o avem de la Sfântul Vincențiu de Lerin: „quod semper, quod ubique, quod ab omnibus traditum est”.

Tradiția este definirea care des-finește, care transgresează limitele. Ea se apleacă asupra transmiterii lui Hristos în istorie, a învățăturii Lui, a cadrului corect de convorbire cu El. În acest sens Tradiția este „cuvântul care vorbește” (Sfântul Irineu, Adversus baereses, I,3) și, ar trebui adăugat, nu simplu cuvântul, ci Însuși Cuvântul, Hristos. Dar Hristos este Adevărul. Prin Hristos omenirea nu se mai află în fața unui adevăr speculativ, abstract, ci a unuia concret, personal, care nu mai poate fi deturnat sau strâmbat fără consecințe grave în planul conștiinței. Duhul Sfânt este, și El, Duhul Adevărului.

Așadar, Tradiția este dată de Dumnezeu (= datină), se transmite de-a lungul istoriei mântuirii (= predanie) și pune ordine în relația omului cu Dumnezeul său (= rânduială).

Raportarea la Tradiție. Apartenență.

Orice neam și orice om se definește în fața lui Dumnezeu, se legitimează (= devine legitim, în acord cu legea divină) prin felul în care se raportează la Tradiție, prin felul în care este dispus să primească Revelația, prin felul în care primește să fie un mădular comunitar al Trupului mistic al lui Hristos. Respingerea sau alterarea Tradiției reprezintă o afirmare nesăbuită a orgoliului propriu, o încercare de introducere și afirmare, de promovare a minciunii, a răului.

Omul și nația se definesc nu prin sine, ci prin relațiile pe care le stabilesc, în cadrul cărora ființează. E vorba de relațiile cu Dumnezeu și de relațiile cu semenii sau cu alte grupuri etnice, îndeosebi cu cele învecinate cu care intri mai apropiat în contact. Or, aceste relații sunt structurate, în mod normal și natural, de coduri ontologice divin înscrise. Tradiția tezaurizează, în primul rând, tocmai relația cu Dumnezeu, iar apoi relațiile normal de stabilit între oameni, în continuitate rațională cu tipul relației, totdeauna exemplare, stabilite cu Dumnezeu.

Până la urmă, raportare înseamnă, în cazul Tradiției, apartenență. Apartenența se mărturisește cu înțelepciune și curaj. Dar nu este suficientă afirmarea acestei apartenențe, se cere dovedirea ei prin trăire. A-i convinge pe membrii săi să trăiască și să „funcționeze” corect în interiorul Tradiției este datoria și responsabilitatea deloc ușoară a fiecărei Biserici locale.

Alături de Tradiție

A fi alături de Tradiție înseamnă tot a fi în afara Tradiției. Numai că în afară poți fi și din ignoranță totală (pentru că Vestea cea bună, Evanghelia, nu a ajuns, din cine știe ce motive, până la tine), deci uneori-rareori oarecum inocent, în timp ce „alături” ești „în afară” totdeauna în chip vinovat pentru că știi și te plasezi în felul acesta conștient. Feed-back-ul corector salvator îl poate constitui mustrarea de cuget, dacă-i dai curs.

Așadar, pentru o raportare corectă la Tradiție nu există decât varianta lui „în” (înlăuntrul ei!).

Dinamica raportării la Tradiție

Dinamica aceasta este ilustrată de verbele care-i pot fi atașate (date în continuare în forma substantivată a infinitului lung): înscriere, ieșire (părăsire), intrare, întrerupere, desprindere, reluare, recuperare, alunecare etc. Dar cel mai dinamic și cel mai adecvat rămâne: trăire. Ceea ce e de remarcat, este faptul că nu este posibilă o raportare la Tradiție fără o anumită dinamică, altfel spus nu este posibilă o staționare călduță în Tradiție. Până la urmă, pariul fiecăruia cu Tradiția este extrem: trăire sau trădare, viață sau moarte.

Întemeierea Tradiției

Tradiția este Tradiție (Sfântă), iar nu tradiție, pentru că se revendică de la Dumnezeu, își are sorgintea și rădăcina în Revelația divină. Dumnezeu Se descoperă oamenilor, Se comunică lor, pe cât le este cu putință, ca ființe create. Inițiativa aparține lui Dumnezeu. El este criteriul adevărului, prin simplul fapt, axiomatic, că este Adevărul. Căci, pentru a elimina orice posibilitate de speculare a adevărului, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, arătându-Se printre altele și ca Adevăr, conform propriei mărturisiri (Ioan 14, 6).

Ceea ce aduce creștinismul nou, printre altele, este și trecerea de la un adevăr căzut (o dată cu căderea din paradis), ca atare relativ, speculativ și speculat, la un Adevăr absolut, concret, palpabil, întrupat: Iisus Hristos.

Tradiția nu se întemeiază pe un proiect omenesc. Dispersiunea noastră incredibilă în ceea ce considerăm drept și corect, în condiții de totală secularizare, demonstrează aceasta. Cădem de comun acord atât de puțini și în atât de puțin! Tradiția își are punctul de pornire într-un plan divin de mântuire a umanității, mântuire pe care Dumnezeu a realizat-o din preaplinul iubirii Sale și spre comunicare cu ea prin iubite. În această luminare, Tradiția este însămânțată ontologic omului. Rămâne ca homo să se ofere ca un humus fertil acestei semințe, spre creștere și rodire. Ea este garanția potențială a unității umane. Liturghia poartă și își asumă această încărcătură: „pentru unirea tuturor, Domnului să ne rugăm”, „să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim”, „unirea credinței și împărtășirea Sfântului Duh cerând, pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm” etc. Toate acestea sunt cerute în numele Tradiției și sunt posibile numai printr-o raportare corectă la Tradiție. Sunt și condiții absolut necesare pentru a ajunge la intercomuniune.

Adevărul de credință

Sâmburele Tradiției îl constituie adevărul de credință. Supus intensiv relativizării astăzi, relativizat mult chiar de mulți creștini, adevărul de credință rămâne fundamental constitutiv și decisiv necesar desfășurării unei Tradiții vii. Oameni neștiutori sau vicleni, încearcă să combată sau să minimalizeze importanța adevărului, opunându-i iubirea. Dar nu există fals mai mare decât să consideri că iubire ar însemna neglijarea adevărului, că iubirea s-ar putea exprima prin obnubilarea adevărului de credință.

Conținutul Tradiției

Ceea ce primește omul de la Dumnezeu, ca Revelație, nu este ceva perisabil. Dimpotrivă, concentrația acestui „descoperit” este atât de mare, încât drumul gândirii întru înțelegerea lui se întinde la infinit. Auto-descoperirea lui Dumnezeu devine chemare pentru descoperirea Lui de către om, o aventură spirituală existențială cu un caracter preponderent poetic (în sensul că este același tip de explorare a lumii).

Câteva caracteristici definitorii ale Tradiției

Sfânta Tradiție, care se referă la credință și la viață, la învățătură și la pietate, este: unitară, continuă, creatoare, prezentă de-a lungul întregii istorii (trecută, prezentă și viitoare) neîntreruptă și inepuizabilă, normativă, luminată de sfințenie, niciodată împlinită, vie, dinamică, însuflețită de focul entuziasmului, infailibilă și ireformabilă. Ea face necesară „o inspirație personală, un efort al vieții spirituale”. Toate acestea ni le spune Serghei Bulgakov (Idem, pp. 16-39), dar fiecare dintre aceste caracteristici sunt amplu dezvoltate în orice manual de Dogmatică.

Coordonata ontologică

Din momentul apariției sale pe lume omul comunică cu Dumnezeu sau, mai bine zis, Dumnezeu i Se descoperă. Tot ceea ce află el în această relație cu Creatorul său se constituie în experiență existențială, care trebuie tezaurizată și transmisă. Îi este firească omului situarea și trăirea în cadrul unei tradiții. Fără ea, el se vede rupt din lanțul existențial, scos în afara oricăror coordonate de orientare. Ca atare, se poate spune că Tradiția este firească (în firea omului), că este naturală. Sigur, problema importantă, crucială, care se pune, este aceea a situării nu numai în cadrul unei tradiții, fie ea majoră sau minoră, ci în acela al Tradiției (Sfinte).

Omul are nevoie să păstreze până la epuizare câștigurile sale spirituale, or, ceea ce a primit el în dar de la Dumnezeu nu se epuizează. El acceptă o tradiție în felul în care acceptă să respire. O face uneori fără să fie prea conștient, la nivel neuro-vegetativ. Îi este necesar pentru a trăi. Din păcate imensa majoritate a omenirii trăiește departe de Tradiție, risipindu-se în tradiții minore sau mediocre, mai mult sau mai puțin nesemnificative.

Coordonata dogmatică

Sfânta Tradiție selectează și transmite lucrurile importante ținând de Revelație și de aprofundarea cunoașterii ei. Ea conține adevăruri care, prin complexitatea lor, datorată faptului că țin de Dumnezeire, nu pot fi cuprinse de mintea omenească. Ele sunt formulate, cel mai adesea, antinomic și au un caracter indiscutabil. Intuiția călăuzită de credință și de iubire are, totuși, un anumit acces la de necuprinsul Revelației, pe calea cunoașterii apofatice. Tot ceea ce iese din cadrul dogmatic, singurul autentic liberator, nu poate face parte din Tradiție și conține, cel mai adesea, lucruri uzurpatoare cu privire la ființă, la viața ei.

Coordonata comunitară

Nu poate fi vorba de o reală tradiție pentru o persoană singuratică. Tradiția reprezintă o rezultantă a gândurilor și experiențelor revelate ale unei comunități, în desfășurarea ei istorică. Dumnezeu trăiește nu numai pentru și cu fiecare om în parte, dar și cu grupuri de multe feluri (etnice, eclesiastice etc.), și chiar cu întreaga umanitate, în unitatea ei naturală (esențială), ca Biserică virtuală (ideal, nimic nu ar trebui să se situeze în afara condiției ecleziastice, nimeni nu ar trebui să respingă calitatea devenită extraordinară, dar preconizată a fi ordinară, de mădular al Trupului mistic al lui Hristos). Dacă Biserica reprezintă Trupul mistic al lui Hristos, ca atare una dintre întrupările Sale mistice, apoi orice atac din interior sau din exterior la adresa ei, prin gesturi sau cuvinte ireverențioase sau prin învățături eretice, constituie o batjocorire la adresa lui Dumnezeu.

Bine, s-ar putea întreba cineva, dar dacă ar rămâne un singur om pe lume, Tradiția ar înceta? Trecând peste faptul că acest caz reprezintă o reducere la absurd, prin nimic acreditată de Scriptură sau de Tradiție, se poate spune că omul nu mai poate fi niciodată singur. Pe de o parte, între cei plecați și cei de aici există o continuitate și o comunicare (ca să nu mai punem la socoteală lumea îngerească), pe de altă parte există totdeauna cele trei Persoane dumnezeiești cu care omul poate stabili o comuniune eclezială. Dar cum Hristos a spus că El va fi prezent acolo unde vor fi doi sau trei, strânși în numele Lui, nici Liturghia nu se poate desfășura fără prezența a cel puțin doi oameni: preotul și un reprezentant al poporului credincios (laos).

Coordonata eclezială

Nu există Tradiție autentică, veritabilă, decât în Biserică. În calitatea ei de Mireasă mistică unică și veșnică a lui Hristos, Biserica beneficiază de acest Legământ al unirii (mariaj duhovnicesc!) cu Hristos, care este Tradiția. De fapt, întemeiată find pe Revelație, Tradiția este destinată a fi modalitatea de păstrare și aprofundare a Revelației. Și cum Revelația este destinată Bisericii, oamenilor strânși în comuniune sfântă în jurul lui Hristos, a Sfintei Treimi, în general, și Tradiția este destinată să se desfășoare în Biserică. Motivul principal îl reprezintă prezența accentuată și concentrată a lui Dumnezeu în Biserică.

Biserica, prin caracterul ei divino-uman, prin întemeierea ei și prin destinația ei, este singura abilitată să păstreze și să transmită Tradiția. O abilitare primită „de sus”. În ultimă instanță, Tradiția este viața și istoria Bisericii.

Urmând firul Tradiției, Biserica parcurge o traiectorie asimptotică spre întâlnirea eshatologică cu Dumnezeu.

Coordonata pedagogică

Omul nu poate crește normal, conform datelor lui „genetice”, în care se află imprimată pecetea dumnezeirii, un duh care este insuflat - nu creat, decât prin înscrierea în Tradiție. În Tradiție se află depozitată toată experiența lumii, dar în mod cu totul particular, experiența revelațiilor valabile și mai ales cea a Revelației depline Hristos.

Coordonata eshatologică

Tot ceea ce lucrează omul în această viață, pe acest pământ, are în vedere, fie că acest lucru este conștientizat de el sau nu, pătrunderea cumsecade în lumea cealaltă, o veșnică trăire în proximitatea lui Hristos. Tradiția este tocmai acest drum așternut de Biserică spre eshaton, covorul fermecat care te poartă drept acolo. A păși alături poate deveni o îndrăzneală sinucigașă. Căci, ce a păstrat istoria din ceea ce s-a rupt din Tradiție sau din tradițiile care o reflectă? Practic, nici nu-și mai amintește de multe din acele temerități, sau cel mult își amintește ca de niște fundături care, o dată explorate și detectate la scara umanității ca închise, trebuiesc în continuare ocolite, evitate. În măsura în care ne oferă posibilitatea ca, dintr-o experiență negativă (făcută, totuși, cu o minimă bună-credință), noi să deducem învățături pozitive protectoare, acești „exploratori” rătăcitori și rătăciri trebuie să beneficieze de o anumită clemență și chiar recunoștință din partea noastră. Ea se poate manifesta corect prin deducerea concluziilor corecte din aventura lor existențială. Dar vai de acela care va considera un drum înfundat drept un drum bun, care va încurca conștient borcanele. Un exemplu simplu: Iuda. Exemple recente: o sumedenie de avangardisme din veacul acesta atât de emancipat; sectele, toate de o înspăimântătoare și ucigătoare precaritate spirituală, aride și sterpe.

Într-o vedere mai largă, Tradiția parcurge întreaga istorie a omenirii, de la cădere până la venirea de-a doua a lui Hristos. Ne vom prezenta, ca omenire, la acea Judecată de obște cu ceea ce am reușit să strângem ca tradiție. Cu aurul curat pe care l-am lămurit din filonul pe care l-am avut de exploatat. Dar avem toate datele să credem că aceasta e tocmai comoara pe care ne-am adunat-o pentru a dispune de ea veșnic în ceruri. În același timp, descoperirea noastră nu se sfârșește niciodată, vom intra în lumea cealaltă mai mult sau mai puțin înțelepți față de această lume, dar cu totul prunci față de oceanul de cunoaștere pe care ni-l oferă spre comunicare Dumnezeu în Treime.

Caracterul eminamente spiritual (duhovnicesc)

Sigur, ceea ce se transmite în primul rând prin Tradiție este conținutul spiritual al credinței. Dar însăși condiția umană, așa cum a rezultat ea din actul de creație divină, presupune o coexistență indestructibilă a spiritului cu materia constituită în trup. În diferite etape istorice, trupul a fost considerat mai mult sau mai puțin capabil de spiritualizare. Destinația lui este de a fi transfigurat, de a deveni din trup stricăcios („firesc”, spune Scriptura) trup duhovnicesc (1 Corinteni 15, 44). Tradiția constă și în transmiterea unor „întrupări” ale concepțiilor asupra credinței, dar și conținutul acestora este în ultimă analiză duhovnicesc.

Caracterul mistic

Tradiția se întemeiază, se construiește și se păstrează. Deși lucrurile astea se petrec oarecum pe față, ele au un caracter mistic. Nu este simplu să spui „sunt de-al tradiției” și prin asta să devii un constructor de tradiție. Abia la sfârșitul drumului nostru terestru s-ar putea spune ceva mai edificator asupra măsurii în care un om s-a înscris în Tradiție. Înscrierea nu vrea să spună sclavajul unei traiectorii, ci o lansare ascensională bine dirijată, în libertate deplină. Căci numai libertatea asigură un atașament corect la Tradiție. În egală măsură, este necesară o lipsă de orgoliu. Chiar dacă omul poate și chiar trebuie să fie mândru de Tradiția sa, orgoliul nu are ce căuta. Dacă acest lucru i-a fost omului posibil, partea cea mai importantă a reușitei Îi revine totdeauna lui Dumnezeu. Așadar, atât întemeierea cât și construirea Tradiției au un caracter mistic, constituie o taină care crește sub ochii noștri. Pe măsură ce pătrundem mai adânc în ea, în aceeași măsură taina acesta sporește. De departe un munte ne poate apărea mic, dar aproape de el vom realiza că nu-l putem cuprinde cu privirea, și nici chiar cu gândul.

Caracterul pnevmatologic

Tradiția este considerată de Biserică drept o „exteriorizare a Duhului”, iar Vladimir Lossky o consideră chiar a fi „revelarea neîntreruptă a Sfântului Dub în Biserică” (Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Ed. Anastasia, București, f.a., p. 267) Așadar este vorba de o inspirație a Tradiției. Tradiția este acceptată și filtrată de Biserică sub asistența continuă a Sfântului Duh. Acesta ferește Biserica de rătăciri dogmatice. Mai mult chiar, în virtutea acestei asistențe neîntrerupte chiar și diferitele atacuri grave suferite de Biserică în decursul istoriei sale (erezii, prigoane, atacuri cu pretenții filosofice sau științifice etc.) au devenit benefice. Sfântul Duh dă dinamism și forță Tradiției. Paul Evdokimov constată pe bună dreptate că „Duhul Sfânt este și Duhul Transmiterii” și că „timpul Duhului este timpul Tradiției” (Ortodoxia, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, p. 213).

Tradiția este fecundată, purtată, păstrată și apărată, impregnată până în ultima componentă de Duhul Sfânt. Fără asistența permanentă a Sfântului Duh, Tradiția și îndeosebi continuitatea ei nu ar fi posibile. Cei ce se lipsesc de Duhul nu pot avea o tradiție valabilă. Este adevărat că Duhul bate unde vrea El (cf. Ioan 3, 8), dat una este să fii o frunză inertă în bătaia Acestui Duh (un lucru benefic, în fond, și el), și alta este să fii în lucrare sinergică, potrivindu-ți, spre înălțare, portanța ființei după Suflul Divin.

Caracterul virtual sfințitor

În fond, ceea ce-l apropie sau îl desparte pe om de sfințenie este măsura în care el acceptă sau refuză să-și însușească activ Tradiția, acceptând sau refuzând, implicit, Revelația. Lucrul din urmă devine posibil în momentul în care omul își anulează (= reduce la 0) simțurile spirituale. Ignorând conținutul și rolul Tradiției, urmează în chip logic și refuzul de a o păstra, de a o continua, de a o dezvolta. Prin „dezvoltare” se înțelege a lăsa Revelația obiectivă să câștige loc în tine, să devină în măsură cât mai mare posibilă și Revelație subiectivă, trăită ca atare. Să devină și să reprezinte pentru persoană ceea ce este: o necesitate vitală.

Caracterul liturgic

Caracterul liturgic al Tradiției este cel care le sintetizează pe toate celelalte. Liturghia închide în ea teologia cea mai sublimată și cea mai poetică. Tradiția însoțește, deopotrivă cu Scriptura, Liturghia. Liturghia rămâne unul dintre purtătorii cei mai importanți ai Tradiției, pentru că în ea este recapitulată întreaga istorie a mântuirii și este prezent Însuși Hristos, și cu El întreaga Sfântă Treime.

Cred că trebuie văzut cum viața creștină autentică dispune nu atât de un cult, cât de un cadru liturgic, și anume de un cadru cu deschidere infinită. Cultul este o alcătuire mai rigidă și care rămâne oarecum exterioară și constrângătoare, în timp ce cadrul liturgic beneficiază din plin de adierea eminamente dinamică a Duhului, este locul în care creștinul se simte bine, comunicând bucuros în ambele planuri, cel vertical și cel orizontal, care se întretaie în Biserică. Biserica devine un fel de loc geometric al tuturor persoanelor angrenate în Iubire și Adevăr, cele divine și cele umane. Liturgicul este locul rugăciunii întemeiat de Hristos, rugăciunea noastră ruptă din rugăciunea lui, împreună rugare, în definitiv, locul convorbirii noastre celei mai intense cu Dumnezeu și al ascezei celei mai întemeiate, pentru că este făcută în numele Domnului. Aici întâlnirea omului cu Dumnezeu atinge puncte de maxim, prin multele feluri de împărtășire, dar mai ales prin concretețea și desăvârșirea Euharistiei. Liturgicul este, totodată, locul jertfei continue a Mântuitorului și al mulțumirii noastre permanente, cadrul în care este recapitulată întreaga viață a lui Hristos, precum și în care poate fi evaluată implicarea noastră în ea (cf. Ioan 15, 5). Așadar, mediul cel mai propice Tradiției este cel liturgic.

Caracterul poetic

Cultura, în general, arta, în special, ființa omenească, în decantarea lor ultimă scot la iveală alcătuirea lor poetică. Dacă Hristos este Cuvântul, dacă existența majoră a cuvântului este una poetică, atunci și lucrarea Cuvântului asupra oamenilor, frații Săi mai mici (cf. Matei 25, 40), deci „cuvinte” și ei, în sens mistic, nu poate fi decât una poetică. Ritmul Tradiției, suflul ei, șlefuirea oricărui element component, cuvântul folosit ca jertfă, sintaxa și stilul, toate acestea și multe altele îi conferă un accentuat caracter poetic. Acesta o și face plăcută spiritului, tandră oricărui suflet. Cum poezia este exprimarea superioară a iubirii, Tradiția produce ființei o emoționare similară cu cea a iubirii celei mai curate, o vibrație interioară care o pune în rezonanță cu Dumnezeirea.

Caracterul creator

Este utilizată destul de des sintagma „blocat în tradiție”, arătând o receptare complet greșită a naturii tradiției. O tradiție se continuă și rămâne valabilă atâta timp cât este vie, cât este plină de viață, cât nu este încremenită. Tradiția este prin definiție păstrare, dar tot prin definiție ea nu poate fi numai păstrare, ci adâncirea permanentă a ceea ce e păstrat, înflorire, aprofundare, aflarea de noi fațete ale Revelației, care deși e dată deplin prin Hristos, nu va putea fi epuizată în veac. De aici, și suișul în nesfârșite epectaze, de care vorbea Sfântul Grigorie de Nyssa.

Nu se poate crea temeinic și peren decât în umbra luminoasă a Tradiției, înlănțuindu-te în ea spre cu adevărat liberă înflorire. Ea permite înrădăcinarea în terenul cel mai fertil și asigură hrana spirituală necesară unei rodnicii naturale.

Caracterul normativ

Întrucât Tradiția este una a Adevărului întrupat, ea devine normativă. Normativă fiind, rezultă că este și modelatoare. Orice judecată de valoare care nu ține cont de Tradiție este ab initio greșită. Criteriile de evaluare nu apar instantaneu, ci se formează și se șlefuiesc numai într-un parcurs tradițional.

Culuarele și culorile Tradiției

Culuarul principal al Tradiției îl constituie Biserica, în calitatea ei de spațiu, fizic și metafizic, privilegiat al prezenței divine. Apoi, sunt nenumăratele culuare pe care le constituie fiecare Biserică locală, fiecare neam trăitor în Hristos sub adierea generoasă a Duhului Sfânt. Dar, în egală măsură, și fiecare persoană în parte, care formează aceste Biserici și Biserica în întregul și unicitatea ei, ca Trup mistic și Mireasă unică a lui Hristos, fiecare credincios care își asumă condiția creștină în deplinătatea Adevărului și Iubirii. Și, încă mai mult, Tradiția se construiește, în parte, și se continuă, uneori, și prin aceia care lucrează inconștient în acest sens prin iconomie divină, folosiți de Dumnezeu ca instrumente ale exprimării Sale în lume, pornind de la realitatea că toți și fiecare suntem „lucrul mâinilor Sale”, cum frumos spune o rugăciune urmând lui Iov (10, 80) și Psalmistului (118, 73).

Apoi, Tradiția nu este cenușie. Ea este infinit colorată. Este ceea ce francezii numesc un „arc în cer”, un curcubeu cu nenumărate culori și cu infinite nuanțe. Un arc care pleacă din Dumnezeu, din Descoperirea Sa față de noi și sfârșește în nesfârșitul lui Dumnezeu, așa cum ne va fi dăruit el după Parusie spre nesfârșite epectaze. Sunt, pe de o parte, culorile Dumnezeirii, de o răpitoare frumusețe. Sunt, apoi, culorile pe care i le dăm, spre îmbogățire, noi oamenii: culorile istorice, culorile locale, culorile personale etc.

„Mari tradiții” și Sfânta Tradiție

Se vorbește de „mari tradiții” ale omenirii, subînțelegându-se îndeobște prin asta, în principal, conținutul lor religios. Marile religii, indiferent de treapta de dezvoltare pe care se află societatea care le generează și le trăiește (așadar, fie ca primitivă sau contemporană), fac marile tradiții. Din punct de vedere creștin, nu există decât o Mare Tradiție, în fond o Sfântă Tradiție, cum o și numește, de altfel, Biserica. Toate celelalte, oricât de importante numeric sau istoric, nu pot fi decât tradiții, răsfrângeri mai pregnante sau mai palide ale Tradiției. Unul fiind Dumnezeu, numai una poate fi și Tradiția. Multe fiind comunitățile omenești, multe sunt tradițiile, mai mici și mai mari, care se varsă firesc în fluviile „marilor tradiții”, cele care marchează decisiv geografia și lima spirituală a umanității.

Continuitate

Marile tradiții au o continuitate. Când vorbim astăzi despre tradiția iudeo-creștină, tocmai o astfel de continuitate o avem în vedere. Fundalul acestei continuități este prezența unui Dumnezeu unic. Discontinuitatea provine din nereceptarea acestei continuități, așa cum a fost ea întrupată și revelată de Hristos. Neacceptarea lui Hristos îi aduce, în fapt, pe evrei să-și nege tradiția (Legea și Proorocii - cf. Luca 16, 31), crezând că o slujesc. Urmările, la scară eshatologică sunt tragice.

Identitate

Tradiția de la care te revendici și felul în care te înscrii în ea și te raportezi constituie o componentă de prim ordin a identității unei persoane sau a unui neam (care în creștinism are dimensiuni personale, afirmate apăsat). Nu poți să-ți definești și să-ți afirmi o identitate valabilă în afara unei tradiții, dar, mai departe, în chip logic, nu poți să-ți afli identitatea deplină, deplin descoperită și afirmată, decât prin înscrierea în Sfânta Tradiție, printr-o relație de totală deschidere față de Dumnezeu revelat într-o măsură maximă prin întruparea Fiului Său. Refuzul Revelației înseamnă refuzul Adevărului și Iubirii. În fond, venirea Fiului lui Dumnezeu în trup nu face altceva decât să șteargă praful existențial de pe numele nostru identitar, astfel încât din nou noi să descoperim și să putem citi, în toată strălucirea ei, afirmarea efigiei divine în noi. Căci identitatea noastră vine din și peste această divină pecete înscrisă ontologic în umanitate ca gen și în fiecare din noi: crearea omului după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (cf. Facerea 1, 26). Dar identitatea noastră nu este numai ontologică, ci și deontologică (deon, -ontos + logos = vorbire despre ceea ce trebuie să faci). Omul se identifică pre sine deontologic, prin ceea ce face și prin măsura în care făcutul său se supune liber deontologiei divin prescrise.

Simțul și gustul Tradiției

Dacă au fost și timpuri de glorie (de slavă?) când simțul și gustul Tradiției erau oarecum de obște, astăzi ele au ajuns destul de rare, raportate la scara umanității, în întregul ei. A le avea înseamnă mai întâi să recunoști cu suficientă exactitate și să deosebești ceea ce aparține Tradiției sau se înscrie în prelungirea ei, de ceea ce este rătăcire, iar mai apoi să preferi Tradiția nu numai ca pe un concept mental real și necesar (ceea ce este ușor oportunist), ci și pentru că gustul ei este cu adevărat bun, cel mai bun („Gustați și vedeți că bun este Domnul” - Psalmul 33, 8; or, Domnul este axul constitutiv al Tradiției). Pentru cel al cărui gust a fost educat, ale cărui simțuri au fost înduhovnicite, Tradiția corectă și manifestările ei sau, din contră, cele ce se constituie în abateri, sunt lesne de recunoscut și de promovat sau de evitat, după caz, Tradiția poate și trebuie să fie simțită și gustată pentru că ea nu este abstractă și numai teoretică, ci este întrupată, concretă, dat și dar divin la îndemâna oricui. Necunoașterea ei, nerecunoașterea ei, neacceptarea ei, nepracticarea ei sunt păcate de moarte sinucigașe, în sensul că ele aduc după sine o penibilă moarte spirituală celui care zace nesimțitor și nesimțit în aceste stări negative.

Imposibilitate

Este practic imposibil pentru om să trăiască în afara oricărei tradiții. Apoi, e greu de închipuit oameni viețuind comunitar în afara unor tradiții. O comunitate se validează istoric prin calitatea tradițiilor pe care le practică, prin conținutul lor spiritual.

Chiar cei ce neagă Tradiția sunt obligați să încerce generarea unei tradiții proprii, fie ea și numai „bibliografică”. De obicei, însă, bibliografiile sunt foarte stufoase și seci, și în bună măsură neglijate de „cititor”. Partea proastă a lor este că încep de la un anume moment mai mult sau mai puțin târziu, omițând, adesea cu rea știință, Autorul originar și momentul decisiv al Creației Sale.

Fără o minimă tradiție nu există validare în fața istoriei. Până la urmă, se poate observa și la cei ce fug de Tradiție sau au o accepție greșită asupra ei, cum caută o inserție cât mai veche în istorie, negând, însă, prin comportarea lor, caracterul continuu al tradiției, înlănțuirea ei verigă cu verigă. (Un exemplu: francmasoneria. Încercarea ei de a-și afla rădăcinile în timpul lui Solomon.) Numai că această inserție este tragic secularizată.

Moștenire

Tradiția devine, din momentul apariției ei prin Revelație, și Testament, conținut de testament care se cere moștenit și valorificat prin trăire. Singura cale de a-l valorifica este asumarea ei ca viață (Hristos este și Viața - tot Ioan: 14, 6). Nu numai Scriptura este Testament, ci și Tradiția. Testamentul este destinat a reglementa o moștenite, ori Tradiția tocmai asta face, reglementează moștenirea Revelației. Regulile sunt pe cât de ferme, pe atât de suple. Faptul că Tradiția este moștenită, că vine de la moșii noștri, de la cei de dinainte, implică și faptul că noi înșine suntem datori să păstrăm și să adăugăm acestei moșteniri (prin trăire și reflecție, desigur), să devenim „moși” și „strămoși”, să fim verigi valabile în lanțul istoriei, cu triplă responsabilitate: față de trecut, față de prezent și față de viitor. În fond, tocmai aceasta dorește și face Tradiția: adună prezentul și viitorul într-un perpetuu prezent. Viața înseamnă prezent. Ce nu este prezent este mort, inexistent sau iluzoriu pentru ființă. Tradiția te ajută să depășești uitarea, pierderea câștigurilor perene ale umanității, provenite din legătura perpetuă cu Dumnezeu, legătură purtată cu sinceritate și gravitate. În egală măsură, Tradiția te ferește de utopii vane și, prin urmare, risipitoare. Ea este comoară primită din cer (prin Revelație) și, în același timp, moștenire adunată în cer. Tradiția se deschide de la și se „închide” la Dumnezeu (închidere care înseamnă, în fapt, infinită deschidere).

Ca atare, Tradiția este structural intrată în desfășurarea istorică a omenirii, este cea care o face posibilă și câștigătoare.

Vocația păstrătoare

Înscrierea activă în Tradiție, presupune o vocație păstrătoare, Acesta este de altfel un îndemn apostolic: „Așadar, fraților, stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (2 Tesaloniceni 2, 15; 2 Timotei 4, 2). Dar a păstra înseamnă a păstra viu, a umple de viață. În ultimă instanță, Tradiția este cea care ne dă viață, desigur, dar într-o măsură deloc neglijabilă și noi îi dăm la rândul nostru viață. Se potrivește și aici cuvântul acela al Liturghiei: „Ale Tale dintr-ale Tale!”. Păstrare și transmitere mereu împrospătată par să fie cerințele majore ale unei Tradiții vii. De aici și caracterul ei de Testament, de moștenire sfântă pe care nu se cuvine s-o risipești, pentru că provine de la Însuși Dumnezeu. De altfel, prezența Duhului Sfânt face ca Tradiția să fie practic nemuritoare. Însă, chiar dacă este nemuritoare în mod obiectiv, ea poate să fie moartă subiectiv, pentru oricare din noi, prin nerăspundere la apelul divin spre lucrare sinergică în lumina Revelației, primită cu deschidere și bună credință.

Împărțire

Pentru creștinul înscris corect în Tradiție, oamenii se împart și în acest fel, după un criteriu extrem de important: cei care trăiesc Tradiția și cei care o trădează. Această împărțire nu aduce neapărat o discriminare în iubire, dar o suferință reală, în orice caz. „Fidelitatea față de tradiție - iată spiritul Bisericii.” (Serghei BULGAKOV, Ortodoxia, Ed. Paideia, București, 1994, p. 32)

Criterii minime

Biserica formează un minim de Tradiție obligatorie: o mărturisire de credință, definițiile dogmatice ale celor șapte sinoade ecumenice; aceste obligații nu epuizează Tradiția. „Acela care nu admite acest minim de Tradiție se depărtează, prin aceasta, de societatea ortodocșilor” (Serghei BULGAKOV, Ortodoxia, Ed. Paideia, București, 1994, p. 34). Același autor consideră pe bună dreptate Mărturisirea de credință drept „o scurtă expresie a conținutului Tradiției” (Ibidem, p. 40).

Tradițional = conservator = de dreapta?

A fi tradițional este asimilat de unii, nu cu inocență, cu a fi conservator sau cu a fi de dreapta. Aceste „încadrări” sunt adevărate, cu condiția să nu se dea termenilor de „conservator” și „dreapta” conotații negative. A păstra și a încerca să ajungi în ceata celor de-a dreapta lui Dumnezeu sunt, în fond, virtuți vitale.

Ce transmitem, cum transmitem

Ca oameni care căutăm să ne înscriem într-o tradiție, s-o afirmăm prin trăirea noastră și s-o continuăm, se pune problema a ce și cum transmitem, astfel încât să nu alterăm Tradiția, să n-o deturnăm, să nu dăm celor ce ne urmează, în felul acesta, o imagine falsă, care să conducă la o falsă tradiție, la rătăcire existențială. Cu alte cuvinte, să nu devenim un acar Păun, deloc inocent, ci din contră vinovat de a fi produs printr-o mică deviere inițială o mare deraiere, cu smintelile aferente. Marile erezii așa și pornesc: sub o aparență de nevinovată „descoperire” personală. Transmiterea nealterată și mereu proaspătă a ceea ce ai primit, este lucrarea celor maturi duhovnicește, a celor căliți prin asceze de tot felul, de la cea a genunchilor juliți de stat la rugăciune până la aceea a ochilor și urechilor tocite de atâta privit și citit, de atâta încordată ascultare a Duhului adiind împrejur, prin inimile gânditoare ale oamenilor de tot felul.

Tradițiile

Orice se constituie într-un corpus de comportamente unitare pe o anumită perioadă de timp într-un anumit spațiu, cu determinante spirituale mai accentuate sau mai palide, pot fi considerate „tradiții”. În măsura în care ele, cu adevărurile lor parțiale, se altoiesc pe Tradiția - Hristos, pe Adevărul absolut, pot deveni rachete purtătoare ale omenirii spre realizarea destinului ei eshatologic: o înaintare continuă în cunoașterea lui Dumnezeu spre îndumnezeirea omului după har.

Micile tradiții

Micile tradiții își au și ele importanța lor, în măsura în care sunt oglindiri mai apropiate sau mai palide ale Tradiției. Ele sunt, pe termen scurt, mai ușor de purtat, de ținut. Pentru mulți, legătura lor cu o mare tradiție și mai ales cu Sfânta Tradiție rămâne ascunsă, ignorată. Dar nu se știe când cineva o va realiza, și pe această cale se va reîntoarce și se va înscrie în fluxul magnificat al Marii Tradiții. În fond, cine strigă mai tare că „la Blagoveștenie se mănâncă pește” decât cei care nu postesc, dar poftesc. Mănâncă omul sarmale ani de zile (sau chiar câteva generații) la Crăciun, mănâncă miel și ouă roșii și cozonaci la Paști, fără să știe prea bine de ce, dar bucurându-se la nivelul biologic, pentru ca într-o bună zi cineva să se întrebe ce se ascunde în spatele acestor „obiceiuri” (căzute adesea la stadiul de „obișnuințe”) și să descopere taina întrupării și taina Învierii, și să se întâlnească deplin cu Hristos, în cele din urmă cu întreaga Sfântă Treime.

Să nu disprețuim micile tradiții, prin ele se străvede uneori Marea Tradiție, prin ele se face aceasta mai accesibilă slabelor noaste puteri.

Tradițiile locale

Tradițiile locale sunt cele care dau adesea culoare și farmec trăirii, cele care dau o identitate aparte, care atrag pe cei cu alte tradiții locale. Și aici, importantă este oglindirea Marii Tradiții, atașarea la ea.

Falsele tradiții

Falsele tradiții încearcă să perpetueze false valori. Ele se nasc strâmbe și își atribuie fanfaron calitatea de tradiții, în mod fraudulos, de la primele manifestări. Ele nu dau celor ce le acceptă nimic profitabil, ci le oferă numai amăgirea unei afirmări fără viitor.

„O nouă tradiție”

Se poate auzi destul de adesea exprimată credința în formarea unei „noi tradiții”. Or, nu se poate vorbi niciodată, în sens real, de „o nouă tradiție”. Tradiția este acreditată tocmai de vechime, de repetare îndelungată și filtrare pătrunzătoare. Dar, cu adevărat o tradiție adevărată, oricât de veche ar fi este mereu „nouă”, în sensul că este mereu proaspătă, împrospătată fiind de trăirea celor ce și-o asumă firesc și o trăiesc ca atare.

Slăbirea unei tradiții

Tradiția se toarce din caierul Revelației, dar firul pe care Biserica îl răsucește sub asistența Sfântului Duh este uneori mai subțire și mai slab, alteori mai rezistent, totdeauna neîntrerupt, până la sfârșitul veacurilor, conform mărturiei lui Hristos (Matei 16,18). În schimb, toate tradițiile celelalte pot slăbi până la întrerupere. Ele devin, astfel, foste tradiții.

Stingerea unei tradiții

Sun tradiții care-și trăiesc viața și apoi se sting, mor, Este vorba desigur de mici tradiții, căci Tradiția este nemuritoare, purtată fiind de Duhul Sfânt. Asta nu împiedică ca aceste mici tradiții să ne fie uneori extrem de importante și ca moartea lor să ne doară. Este și destul sentimentalism în asta, dar nu numai. De fapt, tot ceea ce este tradiție autentică, rupt adică din Marea Tradiție, nu moare, ci se mută în lumea veșniciei, unde le vom regăsi pe toate, deplin spiritualizate, strălucitoare.

Reînnodarea unei tradiții

Reînnodarea unei tradiții este aproape imposibilă. Una dintre condițiile constitutive ale unei tradiții este continuitatea. Ruperea firului unei tradiții poate proveni din cauze exterioare sau din cauze interne. Este oarecum cam același lucru care îl ilustrează în viața omului moartea naturală și moartea năprasnică. Rezultatul, indiferent de cauze, este același: moartea. Învierea există, dar nu în condițiile aceleiași lumi. O tradiție înnodată este, după cum experiența o arată, un surogat al tradiției întrerupte, ca atare, în mare măsură, un fals. Lucrul acesta poate fi probat cu destulă evidență în cazul încercării revigorării unor tradiții folclorice spre introducerea lor în tot felul de biete „Cântări” ale bietei „Românii”. Vom regăsi tradițiile cu conținut spiritual corect în cea lume, transfigurate așa cum se vor fi aflând toate pe acolo. Așadar, ele nu sunt pierdute, dar nici nu mai pot fi reînnodate. Prin urmare, tradițiile (la plural) au și ele o viață. Cea care este veșnic vie și nemuritoare, care va fi trecută fără să moară vreodată în eshaton, este Sfânta Tradiție.

Țăranul și viața lui tradițională

S-a vorbit și se vorbește mult în vremea din urmă, care poate fi extinsă înainte de acest ultim veac, dar care s-a accentuat în ultimul deceniu, despre distrugerea țărănimii, de pierderea tradițiilor ei. Unii au privit acest sfârșit destul de abrupt cu indiferență și superioară înțelepciune, alți suferă și plâng amar. Realitatea este că tradițiile sunt constitutive unui mod de viață și exprimării coerente majore a acelui mod de viață. Pierderea tradițiilor va duce la o pierdere a vechii identități țărănești. Țărănimea care va rezulta după dispariția acestor tradiții, va fi alta decât cea dinainte, și gravitatea situației poate proveni din aceea că nu se pun în loc tradiții cu aceeași încărcătură spirituală ca cele ce se pierd, apar tot felul de false tradiții care sărăcesc ființa și o expun destrămării. Salvarea poate proveni din păstrarea țăranilor în albia Sfintei Tradiții, cu conținut neperisabil. Și atunci, între țăranul vremurilor trecute și acela al vremurilor ce vin va putea fi regăsit liantul unificator și comuniant al identității credinței drepte.

O diversiune

Fără îndoială, opoziția tradiție - modernitate, pe care au căutat s-o acrediteze mulți, reprezintă o diversiune și, în același timp, un atentat, atât la tradiție, cât și la modernitate. În fond, orice modernitate care neagă tradiția, care nu se înlănțuie în ea, care nu se înscrie în traiectoria justă desemnată de tradiție, care se bazează pe negație și ruptură, este sinucigașă. Privind istoria culturii, vom observa că „modernitățile” se înșiruie firesc urmând să se constituie, într-o oglindire retrospectivă, tradiția. Nu întotdeauna acest lucru este vizibil de la început. De aceea nici nu se cuvine să ridicăm imediat piatra, anihilatori, la adresa unei exprimări „moderne”. Ne trebuie o anumită distanță istorică pentru a avea o perspectivă și o evaluare corectă. Tradiția este, într-un fel, modernitatea conservată și lămurită, filtrată de modernități ulterioare.

Modernitatea își conține în ea însăși principiul de autodistrugere; o modernitate se cere din principiu înlocuită cu altă modernitate. Dar, în măsura în care ea ține cont de tradiție, în care nu o neagă principial, ci o afirmă, atunci în mod firesc se dezvoltă spre a deveni ea însăși tradiție. Și reciproca e valabilă. Dacă tradiția nu acceptă să fie vie, să crească prin modernitate, prin acea modernitate care reprezintă o continuitate, ea este pândită de scleroză. Numai că ceea ce apare aici sub formă de modernitate ar trebui poate să poarte alt nume, pentru a nu fi confundată. Ar trebui să i se spună prospețime, veșnică prospețime.

Tradiția tinde către o stabilitate nesfârșită; ea e modernă prin conținutul ei și prin principiul ei de existență să fie vie. Viața nu poate fi decât „modernă”, de strictă actualitate. Tradiția vine dintr-o succesiune de modernități care nu-și neagă proveniența. Fiecare modernitate poate fi o treaptă a scării pe care o reprezintă tradiția. Pentru aceasta ea trebuie să se încastreze în cadrele de sprijin ale tradiției cât mai ferm și într-o succesiune cât mai regulată. Fiecare modernitate este un veșmânt actual al unui conținut etern. Sunt și din aceia care se pretind tradiționali ignorând sau respingând modernitatea, dar tocmai în felul acesta, în baza unor accepții alterate, ei se situează în afara unei adevărate tradiții.

Tradiția e una și perenă, în timp ce modernitățile sunt multe și trecătoare. Prin însăși definirea lor, cea dintâi se cere păstrată, cele din urmă depășite, deci nu intră, de fapt, în coliziune.

Inovație și înnoire

Tradiția nu suportă inovații, invenții. Cu toate acestea ea este mereu nouă. Noutatea îi vine din prospețimea trăirii. Noi sunt oamenii care o trăiesc și care o transmit, asumâdu-și ceea ce au moștenit și transmițând cu un adaos de înțelegere. Vechi este Dumnezeu. Dar este și nou. În același timp și noi ne învechim, căpătăm parfumul și gustul nobil al vinului vechi.

Ceea ce ne desparte pe noi de catolici sunt în fond inovațiile pe care ei le-au adus în Tradiție, adaosurile fără întemeiere, pretenția de a fi împreună întemeietori și generatori de Tradiție cu Dumnezeu. Tradiția este primirea și descoperirea subiectivă a Revelației obiective. Omul nu adaugă în ceea ce privește fondul ei, ci numai în legătura cu formele prin care este capabil să trăiască și să exprime acest fond. Pentru a se valida în inovațiile lor, catolicii au fost obligați să adopte principiul trufaș al primatului. (Și aceasta nu numai la nivel papal, ci și la nivelul celui mai simplu dintre ei; mai tot catolicul poartă în el o credință, indusă istoric, în primatul și infailibilitatea sa, și mai puțin în fidelitatea sa față de adevărul de credință, considerat în umbra principiilor novatoare mai sus arătate). Or, ceea ce a detestat Hristos mai mult și a încercat să veștejească la Ucenicii lui, este tocmai dorința de a ieși în față, de a se crede privilegiați în relația cu El, și din acest presupus privilegiu să tragă concluzia încadrării lor într-un statut dominator față de oricare alții.

O viziune poetică

Iată cum vede Marina Țvetaeva (1892- 1941) modernitatea, într-un text scris în anul 1932:

„Modernitatea nu este totalitatea timpului meu, modernitatea este ceea ce este semnificativ pentru timp, ceea ce va constitui obiectul judecării lui: nu comanda timpului, ci revelarea sa. Modernitatea este în ea însăși, o alegere. Este autentic modern, ceea ce în timp este veșnic; de aceea, în plus față de ceea ce este semnificativ pentru o epocă dată, - este de ase- menea modern tot ceea ce este totdeauna oportun și contemporan cu orice lucru. De exemplu, versurile lui Pușkin, „La mare”, cu umbrele lui Napoleon și Byron, profilându-se pe fondul veșnic al Oceanului. Modernitatea în artă este acțiunea celor mai buni dintre cei buni, adică contrariul actualități, care este acțiunea celor mai răi asupra celor mai răi. Gazeta de mâine este deja perimată. Decurge că cea mai mare parte a celor care sunt acuzați de „modernitatea” nu merită această acuzație: păcatul lor este că operele lor nu sunt decât temporale, ceea ce este contrariul modernității, la fel ca și faptul că sunt în afara timpului. Modernitatea este a oricărui timp. Cine, dintre noi, se va manifesta ca un contemporan al nostru? Aceasta nu se revelează decât în viitor și nu se verifică decât prin trecut. Un contemporan este totdeauna minoritar.

A fi modern — înseamnă a crea epoca ta, iar nu a o reflecta. Și dacă, cu toate acestea, este și a o reflecta, atunci nu ca o oglindă — ca un scut. A fi modern — înseamnă a crea epoca ta, adică a lupta împotriva celor nouă zecimi din ceea ce ea reprezintă, așa cum lupți împotriva a nouă Zecimi din prima ta ciornă.

Se ia spuma de pe fiertură (Gupă), atunci de ce nu și din ceaunul încins al epocii?

Gumilev spune:

Sunt politicos cu viața modernă.
Dar între noi este o barieră.

Ceea ce se referă, evident, la cei care, cu coatele și cu soneriile lor, îl împiedicau să reflecteze la zgomotele timpului, iar nu la cei care, în comuniune cu el, creau tăcerea epocii lor, despre care Pasternak spune atât de bine:

Tăcere! Tu ești
Ceea ce am auzit mai bun.

Cuvintele acestea se refereau la favorizați și la zilierii timpului, iar nu la contemporanii lui Gumilev.”

(Marina TSVETEAVA, Le poète et le temps, Ed. Le temps qu'il fait, Cognac, 1989, pp. 41-42; 45-46)

Exprimare

O tradiție majoră și cu atât mai mult Sfânta Tradiție se legitimează prin producția culturală. Ar fi împotriva oricărei logici ca, în aceste cazuri, exprimarea culturală să fie minoră. Continuând raționamentul, vom observa cum cultura generată la umbra luminoasă a Tradiției are o exprimare artistică majoră, precum și un evident caracter poetic. Dacă Hristos este Cuvânt, se poate deduce de aici o anumită superioritate a poeziei asupra altor arte. Fondul ultim al oricărei exprimări artistice împlinite este autentic poetic. Toată producția culturală a Bisericii făcută în spiritul Tradiției devine la rândul ei parte constitutivă a Tradiției sale.

Este târzie și strâmbă până la distorsiune convingerea unora că poate exista exprimare a unui conținut de credință de densitatea și de bogăția celui creștin prin mijloace paupere intelectual sau sentimental. Dacă a biruit creștinismul din catacombe la suprafață, dacă din credința câtorva oameni sărmani a ajuns structura spirituală care a fecundat înflorirea umanității (indiferent de nerecunoașterea și nerecunoștința tot mai accentuată a acesteia, pe măsură ce ne apropiem de eshaton), apoi aceasta s-a făcut prin exprimări culturale majore. La fel de greșită este și convingerea opusă, aceea că ar putea exista producții culturale majore fără Hristos și fără Duhul Sfânt, în afara participării Dumnezeului unic. Că unii știu asta, că alții nu știu, că unii recunosc, că alții nu vor să recunoască, este o problemă personală a fiecăruia, de care va da samă. Realitatea este deasupra credințelor.

Dialectică

Se consideră că Tradiția este mai accentuat legată de oralitate și completează oarecum Scriptura. În general tradițiile sunt receptate ca legi nescrise, cu toate acestea adesea mai puternice și mai implacabile decât legile scrise. Ceea ce spun ele nu poate fi adesea scris, pentru că ține de ceea ce este mai antinomic și mai paradoxal în existența noastră cu Dumnezeu, exprimă latura cea apofatică a ființei și a relațiilor ei. Adesea Tradiția dispune și de alte mijloace de întrupare decât scrisul, mai inefabile și mai concrete, în același timp. Realitatea istoriei mântuirii ne arată, însă, și cum Tradiția devine Scriptură, și cum Scriptura se varsă în Tradiție. Ele sunt vase comunicante, cu același conținut: Revelația dumnezeiască dusă la desăvârșire în Hristos. Cine L-a văzut pe Hristos, L-a văzut și pe Tatăl (Matei 14,9), și, în fapt, întreaga Sfântă Treime. Pare o fixare, dar în fapt este o „fixare” într-o dinamică pronunțat ascensională.

Slogan

„Înapoi la Tradiție!”, ar putea fi un slogan demn de luat în seamă. Dar mult mai corectă, pentru cei ce-și asumă condiția de prieteni ai Prietenului, ar fi o formulare de tipul: „Înainte la Sfânta Tradiție!”. Restul ni se va dărui, ni se va adăuga prin har.

Încheiere

Liturghia ortodoxă se încheie cu un apel la Tradiție, la însoțirea cu ea spre izbândire, întru Fiul lui Dumnezeu: „Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi!”. Tradiția înseamnă rugăciune, înseamnă lanțul nesfârșit al Sfinților Părinți, dar și al părinților, pur și simplu, înseamnă Hristos cu mila Sa și cu implicarea Lui în mântuirea noastră, Dat, tot Liturghia ne mai arată, prin binecuvântarea inițială, cum totul a pornit și pornește necontenit din „Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh”. Drumul nostru pleacă din Împărăție și se întoarce acolo, de la creație la mântuire, prin milostivirea lui Hristos, întrupat după noi pentru noi și înviat înaintea noastră pentru noi, spulberând moartea. Mântuirea noastră (cel puțin a acelora cărora li s-a vestit Evanghelia și care nu au handicapuri intelectuale sau sufletești) are ca cerință sine qua non înscrierea corectă într-o tradiție corectă, în Sfânta Tradiție, așadar.