Una din cele mai mari primejdii care amenință Ortodoxia rumânească – și cu ea însăși așezarea spirituală a poporului nostru în structura lui intimă – este nevoia de „înnoire” pe care o simt din ce în ce mai stăruitor anumite cercuri teologice de la noi. Dacă această nevoie s-ar face simțită numai în unele personagii ridicule, scăpate în bălăriile teologiei românești, cari s-ar simți dezonorate dacă nu ar fi în stare să valorifice pe Fouillee sau chiar pe Ernst Haeckel pentru învățătura dumnezeiască, chestiunea nu ar fi tocmai așa de gravă. Se întâmplă însă că o problemă a „înnoirii” există realmente în orice viață religioasă. Astfel încât o cercetare atentă a situației, obligată a se ține deopotrivă departe atât de „științificitatea” inovatorilor, cât și de „ortodoxia” habotnicilor, e datoare să stabilească cu precizie sensul și limitele acestei înnoiri.
Îmi îngădui să cred că, în ciuda frecvenței și gravității excepționale a erorilor în cari a căzut neliniștea reformatorilor, există un îndreptar sigur, aș zice, infailibil, în problema „actualizării” Bisericii; și că numai ignorarea acestui îndreptar a făcut, aiurea și la noi, posibile toate greșelile pe cari le-am trăit sau le ispășim. Acest îndreptar este PREDANIA. Adică, Sfânta Tradiție a Bisericii.
1) Orice învățătură religioasă, deci și învățătura lui Hristos, este trăită de oameni. Trăirea aceasta, considerată în totalitatea ei spațială și temporală, constituie într-un fel viața însăși a învățăturii. Căci învățătura nu este un adevăr oare care, pe care cineva l-a formulat odată, l-a săpat apoi într-o tablă de aramă și l-a pus undeva sub sticlă, ca să se uite lumea la el, sau chiar să i se închine. Ci e mai degrabă ca o sămânță care e pusă în pământ, încolțește și dă roadă. La învățătura lui Hristos se adaugă, deci, într-un fel, trăirea ei de către noi: ea nu mai este învățătură pur și simplu, ci învățătura care a rodit în noi, învățătură rodită.
Astfel fiind însă, învățătura este un fapt cu o istorie a lui, cu diverse momente cari se înscriu pe o curbă. Curba aceasta e însăși legea de desfășurare a posibilităților cuprinse în învățătură. Iar înscrierea la conștient, formularea diverselor momente e ceea ce numim noi Predanie sau Tradiție.
2) Dacă însă orice așezare religioasă se definește prin învățătura inițială plus formula de identificare a creșterii ei, două primejdii amenință permanent o asemenea definiție:
a) se poate ca învățătura să crească strâmb;
b) se poate ca o învățătură, chiar normal crescută, să fie fals formulată. Există oare garanție împotriva unor asemenea primejdii și cari ar fi ele?
Răspundem: în creștinătatea ortodoxă ele există. Și anume, iată-le: adevărurile religiei creștine ortodoxe nu sunt adevăruri individuale. Viața lor se desfășoară într-o comunitate, și anume în comunitatea de iubire care este Biserica. Atâta vreme cât această comunitate de iubire funcționează normal, este exclus ca creșterea învățăturii să fie strâmbă.
Asta despre creștere. Dar formularea? Formularea se face, la noi, în sinoade, de către sinoade, plecându-se de la principiul absolut just că adevărul creștin, chiar atunci când e vorba de înțelegerea cuvântului lui Hristos, e de natură conciliară și nu rațională – rațiunea individuală neavând nimic de spus într-o asemenea problemă. Cum însă un sinod funcționând normal nu poate da formulări eronate și cum în Biserica noastră există indicațiuni precise în privința condițiilor în cari trebuie să funcționeze un sinod, însemnează că noi putem ști care formulare e justă și care nu.
Garanția creșterii drepte a învățăturii și a formulării juste a acestei creșteri stă, deci, în normalitatea funcționării comunității de iubire și a sinodului, normalitate care este suficient indicată în Ortodoxie. Iar dacă, prin imposibil, asta nu e încă de-ajuns, atunci mai există încă o garanție.
În adevăr: spuneam că viața, creșterea unei învățături se înscrie pe o curbă. Curba aceasta, chiar dacă nu poate fi calculată, poate fi, în orice caz, desemnată, cel puțin pentru ceea ce se leagă cu trecutul. Fiecare moment al ei trebuie să stea, structural, într-un raport organic cu toate celelalte, să se integreze în unitatea organică a curbei. Nu e locul să stăruim aci asupra chestiunii. Cine a făcut însă morfologie istorică sau mecanică își dă seama cât de ușor e să stabilești dacă un moment oarecare se integrează organic într-o curbă sau nu. Și atunci, problema e simplă: se integrează momentul, el poate fi acceptat; nu se integrează – el trebuie respins, înlăturat, ca unul ce introduce o anormalitate în curbă, un dezechilibru în situație.
Cu alte cuvinte: garanția valabilității creșterii învățăturii sau formulării acestei creșteri stă în organicitatea ei, adică în concordanța ei cu Tradiția.
3) Inaderența structurală a unui neam sau a unei culturi la o formulă de viață religioasă sfârșește, mai curând sau mai târziu, prin desprinderea acelui neam sau acelei culturi de religia respectivă. Ea poate lua însă, provizoriu, și alte forme; cum ar fi, de pildă, încercarea de a reface învățătura. Așa au făcut, de pildă, protestanții, cari au luat drumul întoarcerii la origine.
Întoarcerea la origine este însă o operație imposibilă, pentru că ea însemnează pur și simplu înlăturarea Predaniei, adică ignorarea caracterului viu și, deci, a creșterii învățăturii. E ca și cum, punând în pământ un bob de grâu și părându-ți-se ție că a crescut rău, ai vrea să anulezi creșterea și… să te întorci la bobul neîncolțit. Încercând întoarcerea la origine, protestanții ignorează faptul elementar că învățătura lui Hristos nu mai este astăzi ceea ce stă scris în Evanghelie, ci această Evanghelie, așa cum este ea înfățișată de Biserică, adică de Sfinții Părinți, de Sinoadele Ecumenice, cu alte cuvinte: Evanghelia trăită și crescută normal în comunitatea de iubire a Bisericii.
4) Acum știm însă ce e înnoire: înnoire nu poate să însemneze schimbare pur și simplu, ci creștere firească. Introducerea luminii electrice în Biserică o fi înnoire, dar creșterea firească nu e. Pentru că lumânarea care arde în Biserică nu este un instrument de luminare (altfel nu ar arde și ziua!), ci o jertfă omagială. Și nici retipărirea Bibliei ca promovare a religiozității nu e creștere firească, pentru că nu Biblia ne mântuiește, ci Biserica.
Știm, deci, acum ce e înnoire firească, pentru că știm ce e Predania, măsura oricărei înnoiri, legea de creștere a învățăturii creștine.
Reforma bisericească
– Problema autonomiei –
Dacă Ortodoxismul nostru are un rost și corespunde unei necesități organice sufletului nostru național, atunci el să fie păstrat în formele lui originare și autentice. Iar dacă aceasta nu se mai poate, atunci e mai bine să fie lăsat să se stingă în liniște, scutind lumea de scenele apăsătoare ale unor zvârcoliri zadarnice.
În ultimul timp a început să se vorbească din ce în ce mai stăruitor de anumite prefaceri radicale în așezarea noastră bisericească. Așa se agită, între altele, și problema autonomiei Bisericii. Schimbări sunt, de fapt, dorite mai demult, cu toate că s-au făcut destule. Și nimeni nu se va împotrivi, nici măcar cu gândul, ca ele să se înfăptuiască. Dar, mai ales în împrejurările de astăzi, sunt anumite lucruri care trebuiesc ținute cu tot dinadinsul proaspete în minte. Se pare, de pildă, că reformele anterioare nu au fost nici îndeajuns de chibzuite, nici îndeajuns de înțelegătoare și respectuoase pentru vechile noastre înjghebări de viață bisericească. Așa, de pildă, cu secularizarea averilor mănăstirești. Și de aceea realitatea strigă astăzi după îndreptări.
Două sunt, în actualele împrejurări, primejdiile care amenință valabilitatea reformelor ce sunt a se întreprinde. Pe de o parte, este spiritul libertar care, după ce și-a făcut în Europa veacul, bate în sfârșit și stăruitor la porțile așezărilor noastre culturale. Că acest spirit, artificial în el însuși și de factură hotărât străină închegării noastre sufletești, nu ar avea nici o înțelegere pentru formele speciale ale tradiției noastre e clar pentru oricine. Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că astăzi nu mai stăm în vechile hotare. Mișcarea de reintegrare politică națională, care s-a înfăptuit, ne pune în fața unor probleme necunoscute de noi până acum. Continuitatea tradiției istorice în timp și spațiu, în masa întregului românism, este astăzi imposibil de restabilit. Și aceasta se simte mai ales în chestiunile bisericești. Căci, chiar dacă s-ar izbuti a se stabili o unitate de dogmă în cuprinsul Bisericei naționale, prin reintrarea uniților în organizația noastră greco-orientală – ceea ce iarăși e, cu drept cuvânt, îndoielnic -, omogenitatea Bisericei noastre nu ar fi deloc desăvârșită. Pentru că, la urma urmelor, nu dogmele fac viața unei Biserici, ci tonalitatea religioasă a poporului, pe care aceste dogme se grefează; așa că, în fond, dătătoare de seamă este tot factura sufletească intimă a credincioșilor, tradițiunea lor culturală. Deosebiri de factură sufletească sub raportul religios există, netăgăduit, între noi și ardeleni. Ele s-au accentuat încă, prin alipirea Basarabiei, întărind granița dintre apusul și răsăritul religios al românismului – Carpații.
Că astăzi se dorește o autonomie bisericească nu e așa de nenatural, mai ales că nu se cunosc încă precis limitele acestei autonomii. Că această autonomie, după cum se afirmă, este cerută mai ales de ardeleni, iată ce trebuie să dea de gândit. În definitiv, această autonomie poate fi realizată. Noi avem însă o tradiție bisericească, în strânsă legătură cu sufletul nostru istoric, și avem dreptul să cerem stăruitor ca, la o reformă cu consecințe așa de însemnate, această tradiție să nu fie ignorată. Și iată care este această tradiție.
În romanul lui Dostoievski, Frații Karamazov, este o scenă în care, după 15 veacuri, Hristos apare din nou, în Sevilla. Marele Inchizitor Îl vede și Îl trage în fața judecății. Și atunci, într-o tainică și înfricoșătoare convorbire, Marele Inchizitor lămurește lui Iisus taina Bisericii Catolice. Evanghelia făcea operă revoluționară. Prin narcoticele minunii, misterului și autorității, Biserica Romei a neutralizat explozibilul creștinismului primitiv, restabilind liniștea și asigurând fericirea turmelor omenești. „Noi nu suntem cu Tine, suntem cu «el» (diavolul). Iată secretul nostru!… Am luat de la el ceea ce Tu ai disprețuit, plin de scârbă, ceea ce el ți-a oferit atunci când ți-a arătat toate împărățiile lumii; am luat de la «el» Roma și sabia împărătească…”.
Evident, chiar așa de departe nu se poate merge în judecarea Bisericii de Apus. Dar, fapt este că organizația Romei se orientează către soluția practică, imediată, împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Că nu a izbutit să o facă, aceasta este o altă chestiune. Dimpotrivă, Biserica noastră este o instituție strict rituală, care – figurat – nu se raportează decât la viața de apoi. Din această orientare, jumătate lumească, jumătate spirituală în cazul întâi, în întregime și pur spirituală în cazul din urmă, decurg toate deosebirile din așezământul celor două Biserici.
Viața interioară a creștinismului ortodox nu se condiționează prin legăturile lui sociale, ci trăiește prin el însuși, în absolută independență față de puterile lumești. De aceea, dezvoltarea virtuților active, care singurele leagă pe om de om și pe toți în societate, nu se bucură de primul interes al Bisericei noastre. Idealul vieții religioase în Răsărit – atât timp cât această viață a pulsat puternic – a fost ascetismul. Asceții nu au avut însă, ca corporație organizată, un rost public în viața noastră socială, pentru că stă în însăși natura ascetului să nu se poată organiza lumește. De aci și linia despărțitoare foarte precisă între preoți și călugări. În Apus, preotul e întotdeauna călugăr, iar călugărul mai întotdeauna preot. La noi, superioritatea morală netăgăduită a călugărului nu a fost niciodată împărtășită de preot. Acesta e un om ca toți oamenii, se amestecă cu ei, e însurat ca și ei, are, cu un cuvânt, aceleași nevoi omenești-sociale. Cum precizează Harnack, el nu este decât un liturg care, printr-o îndeaproape ocupație cu ritualul, e mai în măsură să conducă – în ceea ce privește acest ritual – pe ceilalți oameni. Preotul ar fi, deci, nu o treaptă morală superioară celorlalți dreptcredincioși, ci numai un rezultat al… diviziunei muncii. De aceea și conducerea vieții sufletești a credincioșilor, cu drept de judecată asupra lor, din partea preoților, trece în Biserica noastră cu totul pe al doilea plan.
Dar, de îndată ce Biserica nu are decât această orientare către viața de apoi și nu urmărește o infuzare a așezării lumești cu principii evanghelice, ea nu poate fi, logic vorbind, nici o instituție cu forme de stat.
Și, tot astfel, Biserica de Răsărit nu este una și nedespărțită, ca în catolicism. Acesta din urmă însemnând tocmai Împărăția lui Dumnezeu pe pământ, nu se poate subordona nici unei puteri lumești, ci, dimpotrivă, stă în esența lui să-și păstreze absolută independență față de orice putere a statului.
Ortodoxismul, dimpotrivă, e nevoit să se împace cu deosebitele așezări lumești, înăuntrul cărora el își continuă activitatea de luminare spirituală. Și anume, în așa fel încât, spiritual, el stă deasupra statului respectiv, material însă, el se supune în totul dispozițiunilor puterii de care atârnă.
Iată – în legătură cu problema autonomiei – care este punctul de vedere nu numai dogmatic, dar și tradițional-istoric ortodox. Cei cari sunt chemați să înfăptuiască noile prefaceri nu vor putea trece cu vederea aceste lucruri. Și, mai ales, ei vor trebui să știe că, oricare ar fi intențiile lor reformatoare, Biserica noastră nu a fost și nici nu poate deveni un instrument de… educație cetățenească. Marele defect, sau marea calitate a Ortodoxismului, e că nu se poate înnoi. Cine are înțelegere și dragoste pentru religia noastră trebuie să găsească în el și curagiul de a privi lucrurile în față: dacă Ortodoxismul nostru are un rost și corespunde unei necesități organice sufletului nostru național, atunci el să fie păstrat în formele lui originare și autentice. Iar dacă aceasta nu se mai poate atunci e mai bine să fie lăsat să se stingă în liniște, scutind lumea de scenele apăsătoare ale unor zvârcoliri zadarnice. Noi socotim însă că nu acesta e cazul.
Pentru restaurarea tradiției monahale ardelene
Prea Sfințitul Niculae Bălan, arhiepiscop de Sibiu și mitropolit al Ardealului, a trimis de ziua Nașterii Domnului tuturor credincioșilor săi o epistolă pastorală, cerându-le să contribuie la reclădirea vechii mănăstiri brâncovenești de la Sâmbăta de Sus. Scrisoarea, însuflețită de un larg și înalt spirit păstoresc, găsește cuvinte grave și emoționante pentru îndemnul acesta, pe care îl socotim drept cea mai caracteristică manifestare a Ortodoxiei ardelene de la Unire încoace.
Căci nu este vorba numai de reconstituirea unui monument istoric, operă care, e drept, și-ar avea interesul ei artistic și cultural-național. Ci, trecând cu mult peste aceste intenții de reclădire a unui centru de viață călugărească, înțelese a deveni focar de ofensivă creștină.
Dar refacerea noii mănăstiri în Ardeal este un lucru nou și întru toate semnificativ. Căci ortodocșii din Vechiul Regat și din Basarabia, cari își mai dau seama încă de ceea ce ar putea să însemneze Ortodoxia, dacă, printr-o minune i s-ar pune din nou în lucru resorturile intime, au constatat întotdeauna cu îngrijorare bunăvoința redusă pe care prelații noștri ardeleni o puneau în înțelegerea problemelor călugărești.
Este adevărat, de atâta vreme, în Ardeal, tradiția vieții monahale a fost pierdută. Lupta care, de aproape trei veacuri, s-a purtat împotriva Bisericii ardelene de Răsărit lovise mai ales în așezămintele mănăstirești. Înfrânata tânguire din Plângerea Mănăstirii Silvașului:
…De mânie s-a umplut ca un parados
Și asupra cinului călugăresc s-a întors
Ca de tot să-l prăpădească,
Prin Ardeal să nu se mai găsească,
Mănăstirile de piatră le-au surpat,
Schiturilor de lemn foc le-a dat…
pe care o reproduce „Telegraful român” de la Sibiu, este o credincioasă răsfrângere a realităților istorice de pe vremuri. Biserica noastră de peste munți a fost constrânsă, deci, a se desfășura mai ales pe linia de viață a clerului de mir.
De aci, adică din această lipsă forțată de tradiție monahală, atitudinea uneori chiar mai mult decât indiferentă a Ortodoxiei ardelene față de puterile spirituale ale călugărismului; de aci și bănuiala de tendință laicizantă care, pentru noi, apăsa asupra Bisericii Orientale de dincolo.
Prea Sfințitul Niculae al Sibiului ne dezminte, și anume prin cea mai bună metodă: printr-o mare faptă creatoare. Să-i fim recunoscători. Și să dorim ca toți oamenii de bine să se grăbească a fi sprijinitorii înaltului său gând.
Pentru restaurarea monahismului
Sfântul Sinod, adunat în sesiune de primăvară, a fost sesizat de o suplică, semnată de o seamă de prieteni ai călugărismului, prin care se cere o mai mare grijă a Bisericii constituite pentru viața noastră mănăstirească. Desigur, în pasul acesta sunt cuprinse și anumite greșeli. Numele semnatarilor nu sunt toate de natură a inspira cea mai necondiționată încredere în râvna pravoslavnică a suplicanților; iar, pe de altă parte, faptul că toate exemplele de rea gospodărire a mănăstirilor se aleg dintr-o singură eparhie e o gravă neîndemânare tactică, doveditoare că mișcarea aceasta poate avea și dedesubturi pătimașe.
Nădăjduim, totuși, că Sfântul Sinod va ști să treacă peste aceste erori, oricât de însemnate ar fi ele, și va merge de-a dreptul la miezul chestiunii, care e mai însemnată încă. De o reorganizare a vieții monahale este absolută nevoie; monahul singur fiind în stare a păstra neștirbită, amplificând-o chiar, comoara de înaltă și fecundă spiritualitate a Ortodoxiei. Ceea ce, trăit și nu numai gândit, mai cutremurător și mai sublim în religiozitatea noastră răsăriteană numai prin mănăstire poate dăinui. Încercările de reînviere și de înnoire ale Bisericii sunt bune, fără îndoială, și de laudă. Ele nu au însă nici o garanție de autenticitate și de adâncire, atâta timp cât viața mănăstirească se închircește.
Că monahismul nu se mai poate încadra convenabil în ritmul vieții moderne? Că ar trebui, poate, căutată o formă de practică religioasă în direcția oblaturii sau terțiarismului apusean? Astea sunt chestiuni și probleme cari de aci înainte trebuie discutate. Și tocmai asta cere și întâmpinarea prietenilor monahismului: să se ia în mai de-aproape dezbatere, în ședințele Sfântului Sinod, problema, însemnată între toate, a situației și a perspectivelor vieții mănăstirești. Ei vor o conducere centrală. E bună. Am pledat și noi odinioară pentru ea. Am propune însă ceva mai mult: să se pună în discuție chestiunea monahismului în tot întregul ei. Ca să știm o dată pentru totdeauna dacă da sau nu, Sfântul Sinod este interesat la dăinuirea mai departe a vieții călugărești.
Înalta noastră adunare ecleziastică are această îndatorire. Să nu se uite că locurile de conducere în Biserica noastră sunt deținute de prelați ardeleni, cari și așa sunt bănuiți de prea puțină înțelegere pentru monahism. Persistența Sfântului Sinod în a ocoli această problemă nu e de natură decât a întări asemenea bănuială. Cum totuși, după credința noastră, această părere e falsă, suntem siguri că Sfântul Sinod se va grăbi cu punerea problemei, pentru a scoate pe chiriarhii ardeleni dintr-o situație delicată.
Modernismul în Biserică
Ne modernizăm…
Dar problema este mai generală; și ea ne atinge și pe noi. Sunt ani de când râvna misionară, care întovărășește zorile noii renașteri religioase se întreabă și la noi stăruitor ce anume inovațiuni putem și ne e permis să introducem în Biserică, pentru a izbuti să atragem și să reținem pe credincioși; bisericile noastre au început să aibă calorifere și lumină electrică, în măsura în care astăzi se construiesc din beton armat. Este ceva de zis împotriva acestor inovații?
Împotriva acestor inovațiuni, probabil că nu, mai ales că luminatul și-a găsit un corectiv în întrebuințarea paralelă a lumânărilor și a candelelor acolo unde existența lor era absolut necesară. Dar nu există nici un fel de limită la tendința sau la necesitatea aceasta de modernizare?
Iată, acum în urmă, unul din cei mai riguroși dreptcredincioși preoți din rândurile noastre cerea introducerea băncilor în biserică. La Cernăuți, duminica trecută, în Catedrala mitropolitană, o fată, probabil din mica burghezie, întovărășea Sfânta Liturghie cu lecturi dintr-o carte de rugăciuni. Aci, în București, un preot a introdus orga în Biserica noastră de rit răsăritean și nu puțini sunt cei cari ar dori reforma aceasta generalizată. Trei feluri de fapte practicate aiurea, dar, pentru noi, trei inovațiuni. Nu de aceeași însemnătate și de aceeași nevoie, toate: căci băncile, de pildă, vor să suprime o inutilă – chiar inutilă să fie? – oboseală trupească; cartea de rugăciune însă nu are nici un rost într-o Biserică în care Sfânta Liturghie se oficiază în limba curentă a poporului; iar orga este un mijloc de atracție extrareligios, cu care unii preoți cred că pot aduna lumea – deocamdată, ca la un spectacol profan, mai târziu, ca la unul divin.
Pe exemplele acestea, discuția poate să fie mai precisă. Care din inovații pot fi acceptate și care nu?
Sunt unele a căror acceptare se impune: materialul de construcție, de pildă, urmează legile evoluției tehnice, și nu pe cele ale tradiției religioase. Orice opoziție pe această temă ar fi ridiculă.
Dar alte schimbări? Sunt unele cari pot să atingă structura intimă a religiozității ortodoxe; sunt altele cari, fără să intre în conflict cu această spiritualitate, nu fac parte integrantă din tradiția noastră sufletească; sunt, în sfârșit, o a treia categorie, cari, față de realitatea religioasă și de realitatea sufletească, se comportă neutral.
Răspunsul este, deci, simplu: acestea din urmă pot fi acceptate, dacă în adevăr contribuie la înlesnirea expansivității religioase; cele din categoria a doua sunt mai degrabă a fi respinse, ca inoperante; iar cele dintâi trebuie hotărât combătute.
Recunoaștem că soluțiile nu sunt simple și sigure, mai ales în teorie; în practică, deosebirile nu sunt așa de hotărâte, și se cere o mare precizie de analiză dogmatică și psihologică pentru a decide.
Deciziunile nu se pot lua, oricum, decât de la caz la caz.
Dar stabilirea unor norme este necesară – și ne dăm seama că aparatul trebuitor acestor operații nu este imposibil de constituit.
Comentarii