Despre așa numiții „sfinți” catolici

Există sfinți în afara Bisericii?

Datorită deschiderilor ecumeniste, în timp, creștinii ortodocși au pierdut criteriile teologice ale învățăturii creștine, dezvoltând față de eretici o atitudine laxă, confuză, străină cugetului ecleziologic al Părinților din vechime, Sfântul Iustin Popovici observa că de ani buni teologii ortodocși cu studii în Occident nu mai cugetă după învățăturile Sfinților Părinți ci despre aceștia, potrivit teologiei catolico-protestante. Așa sânt teologii „școlii de la Paris” sau ai altor școli moderniste care, fiind familiarizați cu modelele de gândire și viață heterodoxe, îndrăznesc să-i prezinte pe înșiși Sfinții Părinți potrivit înțelegerii lor moderne desfigurate, nereușind astfel să transmită nici adevăratul lor mesaj, nici (cu atât mai puțin) savoarea lor ortodoxă, oferind mai degrabă o caricatură academică bidimensională a lor, bună doar pentru prezentări în saloane ecumeniste decadente și în reviste academice lipsite de viață (Cuviosul Serafim Rose)1. Un cleric romano-catolic povestește că într-o discuție cu arhimandritul Pantelimon din Boston, ucenic al lui Gheron Iosif Isihastul, acesta își exprima dezamăgirea cu privire la monahii ortodocși ce absolvă studiile în universități ale eterodocșilor, dând pilda unui monah ce îl studiase pe Sfântul Maxim Mărturisitorul la King's College2.

Astfel, nu e de mirare că unii teologi ortodocși contemporani, fideli principiilor ecumeniste, ajung să creadă, de pildă, că Sfântul Isaac Sirul a fost monofizit sau să pună sub semnul îndoielii autenticitatea operelor Sfântului Dionisie Areopagitul ori Ioan Damaschin, după cum arată unii Părinți ai vremii noastre, între care Paisie Aghioritul, Ieronim de Eghina sau Serafim Rose3. Mai mult, în ultimii ani tot mai multe voci ale teologiei catolice, sub influența scolasticismului Apusean, au mers până la a susține că unii sfinți ai primelor veacuri, despre care există prea puține dovezi istorice și științifice, nici măcar nu ar fi trăit în realitate. Întrucât, conform mărturiilor episcopului martir Pavel de Ballester, fost cleric romano-catolic, Vaticanul a interzis studierea operelor Sfinților Părinți de dinainte de Schismă, elaborând un index special în această privință, nu e de mirare că Apusenii s-au înstrăinat de evlavia pentru sfinții ortodocși ai Răsăritului și Apusului, uitați cu totul în Occident4.

La noi raționalismul Apusean a întunecat de multă vreme Cugetarea ortodoxă, îndeosebi cea a mediilor academice prin mijlocirea bursierilor trimiși la studii în străinătate. „De pe la 1869 de când s-au întemeiat facultățile de teologie, teologia noastră a fost foarte influențată de teologia scolastică catolică. Am luat manualele (de teologie) de acolo și am cam uitat de terminologia noastră (ortodoxă), care este terminologia filocalică, veche a Părinților” (Pr. Dumitru Stăniloae)5.

Părintele Costa de Beauregard povestește că părintele Stăniloae a fost foarte dezamăgit de nivelul duhovnicesc al facultăților ortodoxe de la Cernăuți și Athena, unde studiase o vreme, influiențate de teologia sistematică Germană. Părintele spune că acolo „nu se aprofunda cu adevărat gîndirea Sfîntului Vasile sau a Sfântului Grigorie al Nyssei”.6

În predicile de la amvon și conferințe, în cărți și ziare bisericești, ierarhii, preoții și teologii „ortodocși” nu se sfiesc să facă afirmații năucitoare citând din „sfinți” și teologi Apuseni socotiți deopotrivă cu sfinții Bisericii. Impresionați de faptele morale ale ereticilor, aceștia îi îndeamnă pe Creștinii ortodocși a urma învățăturile și viețile lor, în pofida canoanelor ce opresc părtășia cu necredincioșii și rău credincioșii, fie ei „creștini”. Fapta trupului, în opinia lor superioară nevoinței duhului și învățăturii de credință, reprezintă argumentul forte în lucrarea mântuirii, văzută tot mai mult ca sumă a eforturilor umane, suficiente condiției de creștin. Una din vocile autorizate ale ortodoxiei Românești este maica Siluana Vlad, care, precum se știe, desfășoară o vie activitate misionară conferențiind și întărind duhovnicește pe tineri și bătrâni, pe cei bolnavi și lipsiți, pe cei ce pătimesc în închisori. Din nefericire, asemenea altor autorități duhovnicești, involuntar și, desigur, animată de bune intenții, maica Siluana face unele declarații ce nu concordă cu învățăturile Sfinților Părinți, situându-se pe poziții implicit ecumeniste. Potrivit maicii Siluana, Tereza de Calcutta (1910-1997) — trecută de Vatican în rândul sfinților Latini — reprezintă „un model de slujire creștină” considerând-o „sfântă!”7.

Părintele profesor Vasile Mihoc vede în Maica Tereza un model reprezentativ privind eforturile Bisericii împotriva avortului. Nimeni nu contestă fervoarea și mai ales realizările misionare ale Maicii Tereza, însă zelul și eficiența, chiar închinate vieții omului, nu pot fi puse în cumpănă cu dreapta credință în Hristos, și cu atât mai puțin să prevaleze în viețuirea duhovnicească. Nu trebuie să uităm că întorcându-se la păgânism, împăratul Iulian Apostatul, pentru a avea trecere în popor copiase de la creștini obiceiul de a înființa așezăminte filantropice, chiar lăudându-se cu aceasta, însă înaintea lui Dumnezeu tot păgân a rămas, sfârșind în rea credință.

În Filocalie, Sfântul Isaac Sirul observă pe bună dreptate că cel ce mântuiește popoare întregi neglijându-și propria stare duhovnicească s-a ostenit în zadar. Zeci și sute de sfinți ai Bisericii mărturisesc până astăzi că faptele bune lipsite de dreapta credință și de sfințirea însușirilor sufletești ale firii căzute, rămân neputincioase în lucrarea mântuirii.

Cazul maicii Siluana nu este singular. Spre a dovedi că în mediile ortodoxe există astăzi un adevărat cult pentru „sfinții” catolici vom aduce mai multe exemple, atât din sferele laice, cât și din cele bisericești.

În articolul „Un altfel de ecumenism”8 Mariana Baconski aduce elogii maicii Tereza, comparând-o cu sfinții ortodocși Athoniți, întrucât, spune ea, „trăirea mistică nu are frontiere”.

Într-o publicație contemporană9 Dumitru Manolache opinează că Românii plecați în Portugalia se simt legați de localnici prin Maica Domnului dar și prin „Sfântul Anton de Padova10 ale cărui moaște au fost venerate și în România”.

Citim în confesiunile din jurnalul de temniță al lui Corneliu Zelea Codreanu că obișnuia să se roage adesea nu numai Maicii Domnului, ci și lui Anton de Padova: „mă rog în fiecare zi Maicii Domnului și Sfântului Anton de Padova prin ale căror minuni am scăpat în 1934. În aceste vremuri de urgie sunt singura mea mângâiere, iar în altă parte: „deschid din întâmplare cărticica de rugăciuni a Sfântului Anton. Se deschide la pagina 119, citesc: Fă ca să primesc cu liniște orice trimite Dumnezeu, pricepând că este dorința Lui.11

Jurnalistul Bogdan Lupescu spune că Ieremia Valahul (1556-1625) mistic franciscan de origine Română, este „la fel de important ca Sfânta Paraschiva, Sfântul Nicodim (de la Tismana), Dimitrie Basarabov sau alți mari Valahi ai lumii ortodoxe”12.

În altă parte se încearcă crearea unor paralele între Sfântul Dionisie Areopagitul, Schimonahia Macaria din Rusia, Părintele Ilie Cleopa și Bernard de Clarvaux (1090-1153), Francisc de Assisi (1181-1226), Padre Pio (1887-1968), Fra Angelico (1395-1455), Emanuel Swedenborg (1688-1772), Papa Ioan Paul al II-lea (1920-2005)13.

În „Ecumenismul — dragoste sau interes”14 ziaristul Ioan Cișmileanu, referindu-se la întâlnirea dintre părintele Iustin Pârvu și P. F. Daniel, își exprimă speranța ca astfel de întâlniri să nu fie „asemenea celei dintre Moise și Faraon, ci aceleia dintre Sfântul Francisc de Assisi și papa”..., invocând pictarea „icoanei” lui Francisc de către Părintele Arsenie Boca în biserica Drăgănescu din București. Nici părintele Arsenie nu vedea vreo incompatibilitate între cinstirea misticilor catolici și cea a sfinților ortodocși.15

Între cei care cred în existența harului sfințitor în biserica romano-catolică se numără și actorul Dan Puric, care în unele conferințe, interviuri și discuții particulare nu se sfiește să afirme că Tereza de Avilla (1515-1482), Maica Tereza de Calcutta, monseniorul Vladimir Ghica (1873-1954) (fost ortodox) și îndeobște catolicii și greco-catolicii care au pătimit în temnițe mărturisind împotriva comunismului sunt „sfinți”16. Dumitru Buiac face apologia sfinților catolici numărându-l pe Toma D'Aquino (1225-1274) între Sfinții Părinți „de marcă”, menționând că „acest sfânt intelectual, iubitor al filozofiei păgâne aristotelice, pe care a vrut să o „convertească” la creștinism, era admirat în popor nu numai pentru sfințenia sa, ci și pentru frumusețea și robustețea deosebită”17.

Însă cariul erorilor teologice roade în Biserică mult mai la vârf. De pildă IPS Antonie Plămădeală vede în teologul protestant Dietrich Bonhoeffer (1906- 1945), ucis de naziști, un „martir”18, întrucât deasupra tuturor confesiunilor — catolici, ortodocși, vechi orientali (monofiziți), vechi catolici — „se înalță sfinții”, care, chipurile, ar fi „nonconfesionali”19.

În același ton, IPS Serafim Joantă, Mitropolitul Occidentului, spune: „Sfântul este omul universal, omul total, care nu mai este separat de nimeni și de nimic. În el toate frontierele, chiar și cele confesionale, sunt depășite”20.

Într-o carte cu totul dăunătoare viețuirii ortodoxe Uniți întru urmarea lui Hristos. Mărturii din tradiția ortodoxă română și din tradiția franciscană (Alba-Iulia, Ed. Reîntregirea, 2008) sfinții Români ortodocși sunt puși laolaltă cu misticii catolici, Arhiep. Andrei de Alba Iulia numindu-i pe toți „întrupări ale sfințeniei lui Hristos” invocându-i în rugăciune (p. 9).

În aceeași lucrare Mitropolitul Nicolae Corneanu insinuează că misticii catolici ar fi foarte populari în ortodoxia Românească, susținînd că de multă vreme „au intrat în tradiția creștină”, îndemnându-ne „să le urmăm exemplul în viața de fiecare zi” (p. 11). Unul dintre marii pătimitori ai ortodoxiei Românești, Părintele Ilarion V. Felea, face aceeași greșeală, alăturându-l pe Francisc de Assisi sfinților ortodocși ca model de înfrânare pentru dobândirea „liniștii și a fericirii”21.

În Lucrarea medicului în Hristos, dr. Paul Trosc elogiază preocupările mistice ale lui Alexis Carrel22, care, spune el, avea pe masa de lucru cartea lui Francisc de Assisi, Les petites fleurs „spre necontenită lectură”.

O lucrare smintitoare, profund ecumenistă, este cartea Martiri pentru Hristos din România în perioada regimului comunist23, care prin vocea „episcopului” unit Alexandru Mesian propune a fi cinstiți „sfinți”, aparținând „bisericilor” romano-catolică, greco-catolică, protestantă etc., întrucât au pătimit în închisorile comuniste24.

În revista Formula As25 Mitropolitul Corneanu spune despre greco-catolicii decedați în închisorile comuniste: „Toți au murit în închisori devenind martiri, în memoria cărora ar trebui să ne plecăm frunțile”. Din nefericire, până și unul din marii episcopi Români trăitori ai Ortodoxiei, PS Iustinian Chira, mărturisea în mai multe rânduri că „toți cei care au făcut pușcărie merită să fie trecuți în antologia sfinților”26.

Ideea că martiri ai lui Hristos pot fi și eterodocșii apare și în albumul Fericiți cei prigoniți. Martiri ai temnițelor românești, dedicat sfinților ortodocși din închisorile comuniste, unde, între altele, se face referire la „episcopi”, „preoți”, „călugări” și „călugărițe” catolice din Spania, ucise pentru „credință” (p. 17). Din arealul greco-catolicismului Românesc sunt prezentați ca „mărturisitori” Iuliu Maniu (1873-1953), Ion Gavrilă Ogoranu (1923-2006) și Monseniorul Vladimir Ghika (romano-catolic, fost ortodox) (p. 202-204, 236). Astfel ni se propune o nouă categorie de „sfinți”: „sfinții ecumeniști”.

Confundarea sfinților ortodocși cu misticii și martirii catolici are rădăcini mult mai îndepărtate în Biserica Ortodoxă Română. Într-un studiu arhitectul Mihai Urzică observa că în activitatea misionară din țările Africane și Asiatice catolicismul s-a impus cu jertfa multor „martiri uciși de triburile sălbatice”27. Într-un referat despre Canonizarea Sfinților Români, întocmit de un grup de profesori de la Institutul Teologic Universitar din Sibiu în anul 1950, se propunea ca împreună cu sfinții Visarion, Sofronie și Oprea, Moise din Sibiel și Ioan din Galeș, Mitropoliții Ilie Iorest și Sava Brancovici — pătimitori sub catolicism, respectiv calvini — să fie canonizat episcopul greco-catolic Inochentie Micu Klein (1692-1768) pe motiv că în urma promisiunilor încălcate de Vatican acesta, întorcându-se împotriva catolicismului — fără a fi revenit la Ortodoxie — a murit întemnițat din porunca papei pentru libertatea neamului Românesc28.

Nu aceasta este atitudinea Sfinților Părinți față de eretici. Cuiva Sfântul Serafim de Sarov îi spunea: „Spui că «ereticii sunt creștini ca toți ceilalți». De unde știi acest lucru? Poate că unul sau altul, numindu-se pe sine creștin, dar neștiind nimic despre Hristos, poate, în desăvârșita lui neștiință, să se considere pe sine creștin la fel ca și ereticii, nereușind să facă deosebire între sfânta și dreapta credință creștină și acele ramuri ale blestematelor, hulitoarelor erezii. Cu totul altfel cugetă despre aceasta adevărații creștini ortodocși29.

Se pare că astăzi, mai mult ca oricând, sub influența cercurilor ecumeniste din sânul Bisericii, Românii ortodocși nu mai deosebesc cu nici un chip adevărul de erezie. În Descrierea Moldovei Dimitrie Cantemir mărturisea că în epoca sa nu exista erezie sau eretic în popor avertizând că dacă vor fi „pieirea îi este aproape”30.


Note

1 Acatistul și viața Preacuviosului Paisie Velicikovski, Mănăstirea Noul Neamț, 2001, p. 20.

2 Serghei Bolșakov, Lecții duhovnicești. Oameni ai lui Dumnezeu și învățăturile lor despre viața creștină, București, 2005, p. 325.

3 Cum îi percep pe Sfinții Părinți teologii de modă nouă aflăm dintr-o întâmplare povestită de Preasfințitul Antonie de Suroj în legătură cu teologul Vladimir Lossky: „într-o conversație cu el mi-a spus că nu poate exista nici un fel de cunoaștere a lui Dumnezeu în hinduism. Întors acasă, am copiat opt pasaje din Upanișade („scripturi hinduse”), am revenit la el și i-am spus: „Vladimir, uite ce am pățit! De obicei, cînd citesc Părinții Bisericii, îmi scot pasajele care îmi plac, înscriind și numele autorilor. Am însă opt pasaje la care n-am trecut numele autorilor și nu mi-i pot aminti”. Mi le-a luat și în câteva minute a scris în dreptul lor: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie. I-am spus atunci că toate fragmentele erau din Upanișade” (în Danion Vasile, Zorii Apocalipsei, Galați, 2008, p. 241. Vezi și Pr. Dr. Constantin Coman, Ortodoxia sub presiunea istoriei, București, 1994).

4 Extrem de puțini sunt Occidentalii conștienți de originile lor ortodoxe. Se pare că, totuși, în generațiile mai vechi, unii mai aveau cunoștințe despre credința strămoșilor lor. Un Italian convertit nu demult la ortodoxie, își amintea emoționat că în copilărie, bunica sa, catolică ca și el, îi povestea uneori de Sfinții Părinți Italieni, care au fost ortodocși: Sfântul Benedict de Nursia, Silvestru, Leon cel Mare și Grigorie Dialogul, papi dinainte de Schismă. Momente care, abia după primirea botezului ortodox, vor rodi în chip minunat, după cum însuși povestește: „…am simțit că m-am unit cu Sfinții Părinți, că ei au devenit părinții mei adevărați. Ca și cum te-ai întoarce la familia ta, ca și cum te-ai uni cu cei pe care i-ai iubit cel mai mult. Înainte nu-i puteam simți așa de aproape de sufletul meu pe Sfinții Părinți ai Bisericii ca Sfântul Ioan Gură-de-Aur, Vasile cel Mare, Ambrozie al Mediolanului, așa cum i-am simțit după botez. (…) Trebuie să mulțumesc neîncetat Bisericii ortodoxe. Pentru ce? Dacă n-ar fi păstrat ea acest har și adevăr, nu mai exista posibilitatea acestei strînse legături, a părtășiei cu Hristos și cu sfinții.” (vezi Presa Ortodoxă, nr. 7, 2009, p. 41, 46)

5 În Ieromonah Martirie Păduraru, Chemare către creștinii ortodocși împotriva ereziei ecumeniste, Thesalonika, 2005, p. 71. Însuși părintele Stăniloae a fost afectat de sistemul scolastic implementat în învățămîntul teologic Romînesc. Iată ce spune Părintele Costa de Beauregard despre primii ani de studiu teologic ai părintelui Stăniloae: „Prima manieră de a studia teologia a fost pentru Dumitru un raționalism religios, un demers metafizic, foarte îndepărtat încă de perspectiva proprie Ortodoxiei. Trebuie să amintim acești ani de studiu, pentru că ei fac din părintele Dumitru un om apropiat de noi, occidentalii. Deși născut în Biserica Ortodoxă, formația sa teologică a fost o formație academică de tip scolastic. Ca mulți dintre noi care am descoperit Ortodoxia după studiile universitare, el a trebuit să asimileze, în bogăția dar și în limitele sale, acest raționalism destul de sistematic, la modă în seminariile și facultățile de teologie chiar ortodoxe din Romînia. Cine spune „facultate de teologie” se face de altfel ecoul Sorbonei: în această perspectivă, teologia înseamnă una din numeroasele științe. Fără îndoială regina lor...! (...) Facultatea din Cernăuți era constituită după modelul facultăților din Germania. Se studiau științe foarte precise cu o bună metodă de lucru, cu manuale bune, cu articole bine documentate. După ce parcurgeau de mai multe ori manualele și învățau toate citatele din fiecare capitol despre dogmă, studenții credeau despre ceea ce au învățat că era ceva definitiv: nu se putea gîndi mai mult despre Dumnezeu, totul fusese spus. Nu era ceva mulțumitor: „Unde era viața religioasă a poporului? Cum puteam să mă duc în fața poporului cu aceste definiții despre Dumnezeu? Începeam să disprețuiesc puțin credința poporului”. [Dumitru Stăniloae] (M. Costa de Beauregard, Dumitru Stăniloae, Mică dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, Editura Deisis, Sibiu, 1995, p. 14-15)

6 M. Costa de Beauregard, Dumitru Stăniloae, Mică dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, Editura Deisis, Sibiu, 1995, p. 17

7 Maica Siluana Vlad, Meșteșugul bucuriei. Cum dobândim bucuria deplină, ce nimeni n-o va lua de la noi, Sibiu, 2007, p. 145. Din ereziile Maicii Tereza: „Dacă Îl întâlnim pe Dumnezeu față în față și Îl acceptăm în viața noastră… devenim hinduși mai buni, musulmani mai buni, catolici mai buni, orice am fi (chiar și atei?! [n. n]) — mai buni. Trebuie să îl acceptăm pe Dumnezeu așa cum există el în mintea noastră” (în Ierom. Serafim Rose, Ortodoxia și religia viitorului, Chișinău, 2005. Vezi și Danion Vasile, op. cit, p. 265). Identitatea „dumnezeului” minții hinduse este mai mult decât îndoielnică. Potrivit lui Rabbi Maharaj — guru Indian, convertit la protestantism — hindușii se închină la „dumnezei de piatră”, adică idoli, nu la Dumnezeul Bibliei (Rabbi Maharaj și Dave Hunt, Moartea unui guru, 1994). În mintea musulmanilor Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu și Însuși Dumnezeu. Potrivit Coranului: „Allah este preaînalt pentru a avea un fiu!”. Pe zidurile moscheii lui Omar este scris: „Să știți, bine credincioșilor, că Allah nu are nici un fiu!” (în Pr. Nil Arcașu, Același Dumnezeu? Mărturii asupra politeismului contemporan, Thessalonika — Greece, 2008, p. 28, 52). În viziunea islamului Sfânta Treime este — alături de urină, excremente, spermă, oase, sânge, câine, porc, femeia și bărbatul nemusulmani — „lucru spurcat” (art. 1 și 2 din Coran) (în Pr. Evloghie Prisecaru, Altfel despre catolicism sau din erorile catolicismului, Thessalonika — Greece, 2006, p. 30). Nici reprezentarea Sfintei Treimi după mintea catolică (filioque) nu este mai puțin gravă, fiind condamnată ca erezie de toți Sfinții Părinți.

8 Lumea credinței, iulie, nr. 7 (60), 2008, p. 62-63.

9 Rost, noiembrie-decembrie, nr. 21-22, 2004, p. 42.

10 Anton de Padova (1195-1231) urmaș spiritual al lui Francisc de Assisi (cca. 1181/1182- 1226)

11 Cartea Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu, ed. Politică MC, vol. I, 2008, p. 53, 816.

12 Bogdan Lupescu, Un sfânt român se întoarce acasă: Ieremia Valahul în Formula AS, aprilie, 2009, p. 16

13 Melania Papadache, Miracole cu îngeri în Formula AS, decembrie, 2008, p. 30, 31.

14 Rost, martie, 2008, p. 12.

15 „Odată, l-am întrebat pe părintele Arsenie dacă avem voie să venerăm sfinții catolici. Eu mă gândeam la Sfântul Anton de Padova. Părintele Arsenie mi-a spus: „Da, putem, avem voie să-i venerăm, dar să nu-i uităm nici pe ai noștri” (Morar Gheorghe în Noi mărturii despre părintele Arsenie Boca, Sibiu, 2005, p. 78). În ultimii ani, sub presiunea cărților și articolelor tipărite din abundență, tot mai multe voci ale ortodoxiei Românești pledează în favoarea sfințenie părintelui Arsenie Boca, unii mergând până la a-l asemăna cu Sfântul Ilie sau cu Ioan Botezătorul (Vezi Mărturii din Țara Făgărașului despre părintele Arsenie Boca, Sibiu, 2004, p. 104, 108, 116, 117, 118, 122, 123; Noi mărturii despre părintele Arsenie Boca, Sibiu, 2005, p. 27, 56, 94, 106, 108; Alte mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Sibiu, 2008, p. 14, 29, 38, 61, 81, 89, 91). Precizăm că - în ciuda faptului că a fost un mare nevoitor și povățuitor duhovnicesc și totodată apărător al luptătorilor anticomuniști din munți — la o analiză atentă teologia părintelui prezintă fisuri îngrijorătoare. Potrivit unor mărturii, Părintele Arsenie spunea că adesea sfinții pe care îi picta i se arătau și vorbea cu ei (vezi Alte mărturii despre Părintele Arsenie Boca, vol. 3, Făgăraș, 2008, p. 10). Apare întrebarea: Francisc de Assisi — despre care Părinții Bisericii învață că se afla în înșelare, și ca atare nu este sfânt — cum a putut fi reprezentat de părintele Arsenie ca sfânt în biserica Drăgănescu?! Or noi credem că, în virtutea faptului că sfinții mărturisesc „același Duh”, firesc ar fi fost ca Părintele Arsenie să fi simțit/văzut în duh” — cu atât mai mult dacă i s-a arătat el însuși — că Francisc nu este sfânt, și ca atare nu poate fi pictat într-un locaș ortodox. Mai mult, cum se împacă unele critici ale Părintelui Arsenie privitoare la catolici și greco-catolici („greco-catolicii sunt căpușa în cojocul ortodocșilor” (Ibidem, p. 19)) și „caracterul ortodox” implementat uniaților — potrivit mărturiei obștii sale de la Mănăstirea Prislop (Ibidem, p. 31) — cu evlavia sa pentru Francisc de Assisi, căpetenie a acestora?! După alte mărturii: „Părintele îl lăuda pe Sadhu Sundar Singh care nu era ortodox” întrucât „va veni vremea ca să trecem peste confesionalitate, care ne învrăjbește și ne desparte”, după care, câteva rânduri mai jos, să adauge că sectarii (protestanți ca și Sundar Singh) „se duc în iad cu Biblia în mână”: (Ibidem, p. 20), Ambiguități străine misticii și asceticii ortodoxe, neîntâlnite în viețile și scrierile Sfinților Părinți. Întrucât unii dau vina pe „folclor”, ne întrebăm: oare de ce nu aflăm astfel de mărturii și despre sfinți și părinți îmbunătățiți ai vremii noastre precum Nectarie de Eghina, Nicolae Velimirovici, Ioan Maximovici, Averchie Taușev, Serafim Rose, Ioan Iacob Hozevitul, Iustin Popovici, Paisie Aghioritul, Ilie Cleopa, Paisie Olaru etc.?!

16 În treacăt vorbind, nu puține au fost cazurile când Dan Puric, solicitat să-și exprime punctul de vedere în privința catolicismului, ecumenismului ori francmasoneriei, a evitat diplomatic răspunsul, exemplificând cu situații particulare („dacă văd un om căzut îl ajut fără să-l întreb ce credință are”), care în fond menajau subiectul. (Între altele în pofida „patriotismului” său pentru neamul Românesc, amenințat de o nouă formă de totalitarism — îndosarierea electronică — Dan Puric nu a făcut nici un comentariu pe această temă). Nu puțini sunt intelectualii ortodocși care citează din viețile și operele misticilor catolici. Infuențată de educația umanistă Europeană intelectualitatea ortodoxă s-a înstrăinat de multă vreme de duhul Sfinților Părinți, regăsindu-se în raționalismul misticilor Latini. Realitate sesizată în vremea lor de sfinții Ruși, între care Ignatie Briancianinov, Teofan Zăvorâtul, Ioan de Kronstadt, și, mai tîrziu, de Sfântul Nicolae Velimirovici, Iustin Popovici, Serafim Rose. Ispitit de dialectica Apuseană accesibilă firii căzute, intelectualul modern simte o anume „scârbă” față de nevoitorii ortodocși, care, comparativ cu Apusenii, umaniști și „emancipați”, par „neciopliți”, oarecum „primitivi. De pildă, pentru că umbla îmbrăcat neîngrijit, sărăcăcios, desculț și nepieptănat, purtându-se sever cu ortodocșii moderniști, Sfântul Ioan Maximovici nu era foarte agreat în mediile intelectuale — „intelectualitatea nu îl prea suferea” — (Sfântul Ioan Maximovici făcătorul de minuni în Rusia, București, 2006, p. 22). ”

17 Dumitru Buiac, Educația fizică și sportul. De la trupul îmbunătățit al creștinului la corpul anabolizat al sportivului, București, 2008, p. 17. În contrast cu catolicismul perspectiva ortodoxă asupra sfințeniei este alta. Iată cum îl descrie Cuviosul Serafim Rose pe Sfântul loan Maximovici: „A fost slab și neputincios din punct de vedere fizic, dar duhul din el era puternic. Vlădica era drept și incoruptibil. Se baza exclusiv pe acele calități lăuntrice sufletești datorită cărora a devenit unul dintre cei mai mari ierarhi ortodocși ai acestui secol și cu adevărat un om sfânt”. Mitropolitul Antonie Hrapovițki îl descria pe Sfântul Ioan drept un „omuleț plăpând (care) este în fapt un model de tărie și de strictețe ascetică în timpul nostru, al slăbiciunii și puținătății sufletești” (Sfântul Ioan Maximovici făcătorul de minuni în Rusia, București, 2006, p. 26), 1

18 Antonie Plămădeală, Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă, 1995, p. 263. În viziunea lui Bonhoeffer creștinismul viitorului și al lumii moderne trebuie perceput ca unul „fără religie” din care au fost evacuate și teologia și instituțiile religioase și în care Dumnezeu își pierde calitatea Sa de „ipoteză de lucru”, optând pentru o prezență incognito în lume.

19 Ioan Gheorghe Savin, Mistica și Ascetica ortodoxă, p. 9.

20 Porunca Iubirii, nr. 5, 1998, p. 11.

21 Pr. Ilarion V. Felea, Spre Tabor, vol. I: Pregătirea, Piatra-Neamț, 2007, p. 163.

22 Alexis Carrel (1873-1944), faimos chirurg și biolog francez laureat al premiului Nobel.

23 Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007.

24 Credința Ortodoxă, decembrie, Bacău, 2008, p. 14.

25 Aprilie, nr. 611, 2004, p. 3.

26 Lumea Credinței, noiembrie, 2008, p. 32.

27 Arhitect Mihail Urzică, Renașterea Ortodoxiei semn al Sfârșitului lumii, 1994, p.36

28 Pr. Ilarion V. Felea, op. cit., p. 476, 477.

29 Tezaurul Ortodoxiei, Ed. Ștefan, 2009, p. 134.

30 Ibidem, p. 158.

Comentarii

comments powered by Disqus