Sfântul Marcu Evghenicul – un model pentru dialogul teologic contemporan cu occidentul

Sfântul Marcu Evghenicul – un model pentru dialogul teologic contemporan cu occidentul

ECUMENISM
naștere, așteptări, dezmințiri1

În noua perioadă istorică pe care o parcurgem, perioadă marcată de variate dialoguri inter-creștine și ecumenice pe marginea tratativelor care au loc în sectoarele bisericești, când ecumenismul este lăudat sau suportă o serioasă critică, dând naștere la nemulțumiri și diviziune în sânul Bisericii, pentru că desconsideră principii de bază în ceea ce privește dogma și morala, principii pe care le sacrifică pe așa-numitul altar al „coexistenței în diversitate”, avem nevoie mai mult ca oricând de experiența și de îndrumarea chipurilor ecumenice (sobornicești) ale Bisericii. Un astfel de chip este și Sfântul Marcu Evghenicul, a cărui teologie (pe care a învățat-o de la urmașii Sfântul Grigorie Palama) și a cărui purtare la falsul Sinod de la Ferrara-Florența, unde a avut un rol de protagonist, are o deosebită importanță și astăzi. Desigur, dat fiind și faptul că Sfântul Cuvios Atanasie din Paros îl numește „un alt Vasile, Atanasie sau Chiril al acelei vremi”2, pentru că pregătirea sa teologică era atât de vastă, pe cât era și cuvioșia sa, la Sinodul de la Ferrara-Florența el a reprezentat trei patriarhi: al Alexandriei, al Ierusalimului și al Antiohiei. Faptul că era un profund teolog a mărturisit-o și adversarul său la sinodul mai sus amintit, Visarion al Niceei, care l-a caracterizat „cu adevărat prea înțelept și teolog desăvârșit”3.

Adeseori se accentuează de către ecumeniști că Marcu Evghenicul s-a dus la Ferrara-Florența mișcat de dragostea și dorința pentru unirea Bisericilor. Este corectă această semnalare. Într-adevăr, cuviosul așeza deasupra tuturor dragostea, pentru că era, pe de o parte, izbăvit de orice patimă, iar, pe de altă parte, împodobit cu toate harismele duhovnicești „lui Dumnezeu singur fiindu-i casnic și doar la Acela avându-și ațintită mintea”4.

Dar Marcu al Efesului dorea pacea și urmărea consecvent dialogul în mod „pașnic, simplu și prietenește”, până când s-ar fi dovedit și ar fi strălucit adevărul. Însă, din păcate, papistașii (romano-catolicii – n.tr.) și grecii latino-cugetători (ortodocșii ecumeniști de atunci – n.tr.) se contraziceau acid, obstrucționau, amenințau, prezentau textele Sfinților Părinți falsificate și făceau și altele asemenea acestora. Și într-o așa măsură, încât, după 13 ședințe care au avut loc la Ferrara (8 octombrie – 8 decembrie 1438), discuțiile nu au dus la nici o concluzie. De aceea, atunci când Marcu Evghenicul și-a dat seama că papistașii nu erau interesați de adevărul credinței și urmăreau alte scopuri, a luptat cu vitejie cu „sabia Duhului”, făcându-se trâmbiță cerească, „ridicându-și glasul cu vitejie și propovăduind dumnezeieștile glasuri ale Duhului”5, până când a proclamat cu cuget de mărturisitor și de mucenic (de vreme ce însăși viața îi fusese pusă în pericol de către latini) istorica lui declarație: „Nu semnez hotărârea Sinodului! Nu voi face aceasta niciodată, orice mi s-ar întâmpla6.

În general însă, poziția acestui Atlas al Ortodoxiei la acel sinedriu al Caiafei - după cum a numit falsul Sinod de la Ferrara-Florența, constituie un model pentru noi în confruntarea atât cu papismul, cît și cu taifunul ecumenismului contemporan. Și mai precis:

1. Astăzi este mai mult decât evident că papismul este încătușat de scopurile sale politice, iar mișcarea ecumenică și dialogurile ecumenice sunt promovate și dirijate, de obicei, de către autoritatea politică. Astfel s-a întâmplat și cu Sinodul de la Ferrara-Florența. Ioan al VIII-lea Paleologul urmărea garanția ajutorului armat din partea papei, în timp ce bătrânul patriarh Iosif îl urma pentru a-și satisface și mai mult slava deșartă. De aceea luase cu el cele mai luminoase și cele mai scumpe sfinte vase ale Bisericii Sfânta Sofia7. Așadar, imboldurile ambilor erau lumești și nu bisericești. Însă Marcu Evghenicul, exponentul spiritualității isihaste, credea în unirea Bisericilor doar dacă un sinod ecumenic ar fi fost convocat și ar fi statornicit cu o desăvârșită fidelitate față de învățătura Domnului, a Sfinților Apostoli și Părinți ceea ce trebuie să credem. Astfel, Marcu Evghenicul, fiind un adversar al interesului politic vremelnic, nu a acceptat să se supună factorilor politico-statali, ci a dat întâietate, precum se și cuvenea, exclusiv dogmei ortodoxe8. Istoria și conștiința Bisericii i-au dat dreptate în mod deplin.

2. Este cunoscut că toți câți au urmat gândirea teologică a Sfântului Grigorie Palama la Sinodul florentin au fost tratați cu suspiciune de umaniștii bizantini. Și astăzi, se susține că cei de un cuget cu Marcu Evghenicul erau zelotiști religioși radicali și întunecați, care aveau o atitudine dușmănoasă față de toate dialogurile care aveau ca scop unirea. De aceea, au și fost judecați că ei erau cei vinovați de eșecul de atunci al unirii9. Însă Marcu al Efesului nu era nici fanatic, nici sistematic intransigent. Ca teolog „imbatabil, iar în hotărârile Sfintelor Sinoade canon și dreptar”, precum l-a caracterizat Duka, el pleda pentru pacea și pentru concilierea în Hristos. De aceea, îi și chema pe papistași (catolici) să respingă atitudinea „grumazului înalt și de neînduplecat10. Sfântul Marcu a fost singurul care a desconsiderat și a respins consecvent orice fel de concesie (compromis) și, în același timp, un înflăcărat susținător al adevărului. Și această realitate spune multe lucruri importante papistașilor (catolicilor) și ecumeniștilor contemporani, care foarte ușor se pretează la etichetarea tuturor acelora care încearcă să se apropie de dialoguri cu discernământ, urmând pașii Părinților de Dumnezeu înțelepțiți.

Bătrânul și neteologhisitorul patriarh Iosif al II-lea sfătuia: Unirea și pacea Bisericilor sunt folositoare și prea de nevoie. Să se facă așadar o oarecare iconomie, un oarecare pogorământ. Prin „pogorământul parțial” vom reuși un mare ajutor pentru patria noastră11. Dar Marcu Evghenicul, ca un excepțional teolog, nu accepta deloc unirea iconomică (concesionară, în baza vreunui compromis – n.tr.), opunând argumentul corect că „În cele ale credinței nu încape pogorământul!”12. La argumenul latino-cugetătorilor din Sinod, că pentru a realiza o oarecare apropiere și a reuși unirea, trebuie să acceptam „o oarecare mijlocime între credințe”, Marcu Evghenicul a răspuns: „Aceasta este ceea ce a rătăcit dintru început pe mulți și i-a făcut să-i urmeze pe cei care conduc în prăpastia relei credințe. Prin a crede că există ceva „de mijloc între cele două credințe”, cum se poate întâmpla în alte situații, „spre a dezerta spre tot ceea ce poate fi mai îngrozitor”. Această poziție patristică este întrutotul asemănătoare cu cea corespunzătoare a Sfântului Atanasie cel Mare – Stâlpul Ortodoxiei13.

Refuzul sufletului de-Dumnezeu-cuvântător (teolog) al lui Marcu Evghenicul de a accepta „ceva de mijloc între adevăr și minciună” răspunde cerințelor contemporane pentru unitatea creștină ale unora care vorbesc despre toleranța în diversitate. Însă un astfel de argument ține mai mult de politică și nu de rânduiala duhovnicească, sau mai exact de Sfânta Biserică a lui Hristos. În Biserică dogmele nu sunt simple formulări ale adevărurilor de Dumnezeu insuflate, ci ele arată sensul vieții în Hristos. Dogmele se înțeleg în baza adevărului și a deplinătății vieții care ne-au fost dăruite de către Apostolii cei de Dumnezeu insuflați și de Părinții cei de Dumnezeu înțelepțiți, iar conglăsuirea în dogme, chiar și în detaliile lor, trebuie să premeargă orice declarație sau simplă manifestare a unirii.

4. Astăzi am ajuns în punctul în care conducătorii bisericești susțin că între ortodocși și papistași (catolici) nu există diferențe esențiale, că primatul și infailibilitatea sunt simple datini, iar schisma a avut loc nu din cauza ereziei papismului, ci din lipsa iubirii!…

Cu toate acestea Sfântul Marcu i-a numit pe papistași (catolici) eretici și nu doar schismatici. A spus: Latinii „nu sunt doar schismatici, ci și eretici (…). Noi, pentru nimic altceva nu ne-am despărțit de ei, decât pentru că sunt eretici”. Atâta vreme cât s-au abătut „desăvârșit” (cu totul) și în principal „de la teologia despre Sfântul Duh, asupra Căruia a blasfemia este cea mai groaznică primejdie, de aceea sunt eretici”, iar noi ortodocșii „ca pe niște eretici i-am tăiat”. De altfel, adăuga, eretici îi considerau și ortodocșii cei dinaintea noastră, dar nu au voit să-i expună și să-i osândească ca eretici, pentru că așteptau întoarcerea lor14. Pe de altă parte, Sfântul Marcu nu a recunoscut nici un primat de autoritate episcopului Romei, proclamând: „Noi pe papă îl socotim ca pe unul din patriarhi” și aceasta desigur atâta vreme cât el cugetă în chip ortodox: „dacă este ortodox”. De altfel, primatul papal la început a fost atacat chiar de Visarion al Niceei15.

Marcu Evghenicul i-a numit pe greco-catolici sau pe uniți „vânzători de Hristos” și „cumpărători de Hristos”, pentru că se aliniază cu papistașii (catolicii), nu „ca să învețe, ci ca să primească”. De aceea îi sfătuia pe creștini: „Să fugiți de ei, precum fuge cineva de șarpe16.

Toate acestea sunt o mustrare clară la adresa tuturor celor care învață că Ortodoxia și papismul sunt „Biserici surori”. Că Răsăritul și Apusul sunt cei doi plămâni cu care respiră Biserica până când papismul va deveni ortodox ca să nu pătimească incurabil. După aceștia, Filioque și ne-Filioque, eclesiologie papocentrică și ortodoxă, Har creat și necreat, exprimă chipurile, într-un mod diferit, același Adevăr, și nu două învățături diferite, adică una ortodoxă și una eretică.

5. Tema reală și sfântă a doritei uniri a creștinilor divizați este supusă încercării de a fi așezată pe un plan umanist, lumesc și filozofic. Papistașii (catolicii) cred de veacuri că unirea cu ortodocșii nu este o problemă teologică. De aceea și încercarea lor se concentrează în principal asupra modalității de a-i convinge pe ortodocși să accepte falsul sinod de la Ferrara-Florența. De aceea, marginalizează teologia, laicizează ecumenismul și astfel secularizează Biserica, care încetează de aici înainte să mai fie martorul Adevărului revelat al lui Dumnezeu, „stâlp și întărire a adevărului” (I Timotei 3:15) și sfârșește într-un simplu corp umanist, cu scopuri lumești. Dacă cineva îi ascultă pe ecumeniști înțelege că limba lor nu este limba Sfinților Părinți și a Dascălilor noștri, ci este limba diplomației și a politicii, și nu limba mărturisirii, în care „cel primejduit este Dumnezeu”. Astfel avem o cădere din teologie și o dezbatere neteologică a temelor.

În acest punct Sfântul Marcu se face din nou călăuza noastră. Marcu „al Efesului” s-a luptat „vitejește și bine”, mustrând toate cele „hotărâte sofistic” de către latini ca inexacte și inovatoare. Iar atunci când latino-cugetătorii sinodului încercau într-un mod filosofic să dovedească faptul că prepozițiile „εκ” („din”) și „δια” („prin”) (în expresia „de la Fiul” și „prin Fiul”) înseamnă același lucru, Marcu al Efesului le-a dovedit scripturistic și patristic că altceva înseamnă „care purcede de la Fiul” și altceva înseamnă „care purcede prin Fiul”. Și printr-un raționament teologic, „singur a apărat credința părintească” și a contra-expus la toate raționamentele cardinalului Iulian Cesarini o vitează și bine argumentată apologie”. În general, latinii la Florența au fost criticați pentru „mentalitatea lor scolastică, străină de duhul bisericesc”17.

Așadar, Părinții se împotriveau total ereziei, nu filosofic, nu umanistic și cu finețuri lumești, ci teologic și scripturistic, deoarece comoara credinței nu este o ideologie filosofică, ci însuși Hristos Dumnezeul-Om, adevăratul Dumnezeu-Om al Profeților, al Apostolilor, al Părinților. Domnul Iisus, Cel nefalsificat, „Cel ce pururea este și Același este”, „ieri și azi și în veci Același” (Evrei, 13:8).

6. Părinții ortodoși nu considerau iubirea ca pe un paravan al abolirii adevărului: „țineau adevarul în iubire”. Sfântul Marcu insista că pentru rezolvarea tuturor diferențelor trebuia să se recurgă la izvoare, „la acea vreme, în care - uniți fiind, mărturiseam împreună aceleași lucruri și nu era între noi schismă”. „Căci așa”, accentua, „va fi și acest sinod următor celor anterioare18. Iubirea pentru cuviosul Marcu nu era nicidecum o piedică, ci dimpotrivă: „era un imbold în a insista pentru examinarea diferențelor dogmatice și a-i mustra pe latini (catolici) înaintea sinodului. Pentru că el mutase iubirea față de persoane în iubirea față de Domnul, Dumnezeul-Om, la iubirea însăși, la Iubirea (cu majusculă – n.tr.) și la Trupul lui Hristos - Biserica, care nu este decât „Hristos cel ce este împreună cu noi, fiind extins și peste veacuri”, potrivit excepționalei expresii a Sfântului Augustin19. Unirea pe care o dorea și Marcul Evghenicul și cei de un cuget cu el trebuia să se realizeze „rămănând neclintiți în dogmele noastre, ceea ce multora li se pare a fi mai de necrezut decât toate, dar prea dorit lui Dumnezeu”, precum spunea Iosif Vriennios20. De altfel, toți cei care inovează și distrug credința, distrug și iubirea (vezi II Ioan 7).

Evanghelistul iubirii a învățat că „harul și adevărul au venit prin Iisus Hristos” (Ioan 1.17). Adevărul este desăvârșita cunoaștere a lui Dumnezeu, deplina Revelație. Pentru a se afla cineva în adevăr, trebuie să se afle în harul lui Dumnezeu. Adică să trăiască în Hristos care este „plinirea harului și a adevărului” (Ioan 1:14), prin care ne luminează și ne învață. Dar pentru că „cel ce nu iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu” (I Ioan 4:8), putem să spunem și că cel care l-a cunoscut pe Dumnezeu, adică se află în adevăr, acela și iubește. Aceasta înseamna că iubirea este în mod inseparabil unită cu adevărul. Iubirea și adevărul sunt roadele harului pe care le dăruiește Unul-Născut, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu. Cuviosul Macarie Egipteanul semnalează: „Cele ale harului au bucurie, au pace, au iubire, au adevăr. Însuși adevărul îl obligă pe om să caute adevărul21. Prin urmare iubirea și adevărul nu doar că nu se exclud reciproc, nu doar că nu se contrazic, ci se presupun reciproc. Dacă nu ținem adevărul, atunci nici nu iubim.

Astăzi există o împărțire în trupul Bisericii, pentru că iubirea s-a răcit, pentru că am nesocotit supunerea față de Adevăr. Acesta este tocmai semnul păcătoșeniei noastre. În consecință, atâta vreme cât „credința noastră nu este de la oameni22, poziția corectă este stăruința neclintită în cadrul acriviei Sfintei noastre Predanii. Și acest cadru, credința comună, trebuie să o promovăm ca pe o bază a unității și ca pe o chemare la întoarcere spre „cele dintr-un început” și la conglăsuirea cu duhul Sfintelor Canoane. Desconsiderarea lor și ritmizarea vieții noastre după voia noastră și nu după voia (sfatul) Bisericii înseamnă disprețuirea Bisericii. Încetăm astfel să fim judecați de veșnicul Adevăr al Bisericii și judecăm Biserica după măsurile noastre. Astfel, în loc să ajutăm lumea păcătoasă să se transfigureze prin biserică pentru a se mântui, prefacem Biserica în… într-o lume păcătoasă!

Sfântul Marcu ne învață că dacă într-adevăr iubim, trebuie să spunem adevărul, pentru că doar acesta mântuiește după cuvântul: „veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi” (Ioan 8: 32).

7. Împăratul Manuel al II-lea Paleologul accentua fiului său, viitorul împărat Ioan al VIII-lea Paleologul, că s-ar putea ca tratativele pentru unirea bisericilor să sfârșească în supunerea și latinizarea Răsăritului ortodox, pentru că papii sunt iubitori de stăpânire și iubitori de slavă și cer de la ortodocși o supunere oarbă23. De altfel și marele Vasile se încredințase de faptul că latinii „nu suportă adevărul, nici nu vor să-l învețe”24. De aceasta s-a încredințat și cuviosul Marcu. Papistașii erau insistenți și neobosiți în a se contrazice, iar Papa Eugeniu al IV-lea insista ca ortodocșii să accepte cu desăvârșire tezele sale eretice, pentru că nu voia o unire, nici nu-l interesa de Adevăr. Cerea o totală supunere și o negare a credinței ortodoxe.

Aceeași poziție o păstrează și astăzi papismul și ecumenismul. Nu se interesează de adevăr și de o unire după voia lui Dumnezeu. În mod esențial caută ca noi să-l trădăm pe Dumnezeul-Om, acceptându-l pe falsul om al creștinismului apusean, al papismului și al protestantismului. Asta urmărește ecumenismul prin tocirea simțământului dogmatic, prin măsluirea moralei ortodoxe și prin negarea Predaniei noastre. Însă astfel vom coexista într-un mod evident fals, bastard, și într-un pur sincretism cu celelalte credințe, sfârșind într-o religie mondială (pan-religie)!…

Cred că dezaprobarea falsului sinod de la Florența de către pleroma ortodoxă și aprobarea de către ortodocși a tezelor Cuviosului Marcu Evghenicul constituie cel mai important pas in viața Bisericii noastre. Tezele sale în această clipă istorică a drumului spiritual al lumii contemporane constituie un criteriu neclintit în trasarea unei linii corecte din partea reprezentanților Bisericii Ortodoxe.

Toți mărturisim nevoia pentru o unitate creștină. Nimeni nu poate să nege faptul că nu există decât doar o singură Biserică, după cum nu există decât „un singur Domn, o singură credință, un singur Botez” și o singură nădejde a vieții veșnice în Hristos și prin El. Dar unitatea creștină, oricât ne-ar fi de dorită, nu poate să constituie un scop în sine. Trebuie să premeargă întoarcerea la rădăcinile Bisericii. Trebuie ca elementele Predaniei să adape în mod articulat și corector civilizația Apusului și Răsăritului. Numai așa va fi posibilă întărirea adevăratei comunități creștine sobornicești. Până atunci, noi, ortodocșii, suntem datori să considerăm toate celelalte așa-numite „biserici creștine” ca desăvârșit insuficiente, problematice, inacceptabile. Există o măsură exactă a credinței, a adevărului, a rânduielii canonice bisericești care este, și trebuie să fie considerată, corectă și sănătoasă. Orice altceva dincolo de aceasta și în afara acesteia este bolnav și problematic. Și va trebui nu doar osândit, ci și vindecat. Astfel vom redobândi unitatea pierdută, care este veșnica voie bună a Dumnezeului-Treimic.

Noi, ortodocșii, trebuie să ne aflăm într-o continuă trezvie teologică la toate nivelurile în dialogurile intercreștine și ecumenice25 și să susținem tezele ortodoxe cu respect și dispoziție iubitoare față de toți reprezentanții tradițiilor străine și numaidecât să ne aflăm într-o comuniune de fierbinte rugăciune cu Mângâietorul, care „zidește întregul așezământ al Bisericii”, ca să arate teologi cu adevărat ortodocși, care vor cunoaște unde și cât trebuie să meargă înainte și unde trebuie să rămână neclintiți, amintindu-ne de cuvântul lui Iosif Vriennios: „Credința noastră Ortodoxă, aceasta este bogăția noastră, aceasta este slava, aceasta este neamul, aceasta este coroana, aceasta este lauda (…). Nu ne vom lepăda de tine, iubită Ortodoxie! Nu vom minți ție, Cinstire, Credință predată nouă de Părinți ! Nu ne vom depărta de tine , Maică, Bună-Credință26!

Comunicare susținută de teologul Nikolaos Vasileiadis în cadrul Congresului Științific Inter-Ortodox organizat de Catedra de Teologie Pastorală și Socială a Facultății de Teologie din cadrul Universității Aristotelice din Tesalonic și de Societatea de Studii Ortodoxe (Tesalonic, 20-24 septembrie 2004).


Note

1 Traducere din limba greacă de monahul Leontie din cartea „ECUMENISM - naștere, așteptări, dezmințiri, Actele Congresului Științific Inter-Ortodox”, Ed. Theodromia, Tesalonic 2008, vol. 1, pp. 419-430.

2 A se vedea Nik. P. Vasileiadi, „Sfântul Marcu Evghenicul și Unirea Bisericilor”, Ed. „O Sotir”, Atena, 1985, p. 167.

3 A se vedea Nik. P. Vasileiadi, ibidem, p. 94.

4 Dositei, Patriarhul Ierusalimului, „Tomul Bucuriei”, Iași, 1705, p. 611. A se vedea și la Kallistos Vlastos, „Eseu istoric asupra Schismei Bisericii Apusene de către cea Răsăriteană, asupra tentativelor de unire sub Mihail Paleologul și Grigorie al X-lea, papa Romei, asupra vieții celui între sfinți Părintelui nostru Marcu Evghenicul al Efesului și asupra celor întâmplate la sinodul de la Florența, scris și editat de Kallistos Vlastos, aghioritul din Efes”, Atena 1896, p. 121.

5 Atanasios din Paros, „Antipapa”, adică Nevoințele preaminunate și luptele eroice și isprăvi ce cu adevărat mai presus de fire ale celui între sfinți Părintelui nostru Marcu Arhiepiscopul și păzitorul neprihănitei și prea sfintei, apostoliceștii și de-Părinți-predanisitei Credinței noastre Ortodoxe a Grecilor”, Viena, 1785, p. 16.

6 Silvestru Syropoulos, Les „Memoires” sur le Concile de Florence (1438-1439) prin supravegherea lui V. Laurent, Publications de I'Institut Francais d'Etudes Byzantine, Paris, Edition du Centre National de la Recherche Scientifique, 1971, vol. X, cap. 9, p. 484 (5-6).

7 Silvestru Syropoulos, ibidem, vol. III, cap. 27, p. 188 (8-12).

8 A se vedea Ioan Cantacuzino, Historiae, 3 volume, ed. L. Schopen (Bonn, 1828-1832), 3: 59, de la ARISTEIDES PAPADAKIS în colaborare cu JOHN MEYENDORFF, The Christian East: and the Rise of Papacy, Crestwood — N. York, St. Vladimir's Seminary s Press, 1994, pp. 382 și 394.

9 A se vedea la Ioan Cantacuzino, op. cit., de la Ar. Papakis…, p. 384.

10 Nik. P. Vasileiadis, ibidem, p. 199.

11 Sylvestru Syropoulos, ibidem, vol. VIII, cap. 28, pp. 414-416.

12 Sylvestru Syropoulos, ibidem, vol. IX, cap. 11, pp. 444-446.

13 Nik. P. Vasileiadis, ibidem, p. 179. A se vedea și la Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul XXI la Marele Atanasie 22, PG 35, 1106C-1108A.

14 MANSI, Sacrorum Conciliorum nova et amplissima collectio, Paris-Leipzig 1901- 1927, vol. 31A, 885DE. Vezi și SYROPULUM SYLVESTRUM, Vera Historia Unionis non verae inter Graecos et Latinos, sive Concilii Florentini exactissima narratio, Graece Scripta per S. Sguropulum, ed. de Robertus Greyghton, Hage 1660, vol. V, fasc. II, p. 400 (25-33). MARCU AL EFESULUI, Epistolă către creștinii de pe întreg pământul… în Concilium Florentinum Documenta et Scriptores (în continuare CFDS), (ed. Concilio et Impensis Pontificii Instituti Orientalium Studiorum, Series I și II, Roma 1953, 1977), Ser. I, vol. X, fasc. II, p. 144 (29-33). NIK. VASILEIADIS, ibidem, pp. 178-179, 133.

15 NIK. VASILEIADIS, ibidem, pp. 180, 121.

16 NIK. VASILEIADIS, ibidem, p. 180.

17 GHEORGHIOS-GHENNADIOS SHOLARIOS, Contra adaosului…, PG 160, 722B. Vezi și tezele teologice la: MARCU EVGHENICUL AL EFESULUI, Capitole silogistice către latini. PG 161, 165C; 173 BCD. Vezi și SYLV, SYROPOULOS, ibidem, vol. VIII, cap. 31-32, p. 418. De asemenea, vol. VI, cap. 14, p. 306 (15-16) și vol. IX, cap. 28, p. 464.

18 MANSI, ibidem, vol. 31 A, 511E-513A. Vezi și Expunerea lui Marcu al Efesului, În ce fel a primit vrednicia arhieriei…, CFDS, Ser. I, vol. X, fasc. II, p. 136 (36:42).

19 Vezi la Hristou Androutsos, Dogmatica, Ed. „Astir”, Atena 1956, p. 265.

20 IOSIF VRIENNIOS, Τα Ευρεθεντα, ed. de Evghenios Bulgarul, Leipsia, 1378, vol. I, p. 471.

21 MACARIE EGIPTEANUL, Omilii duhovnicești, Omilia 7,3 ΒΕΠΕΣ 41, 187 (39-40).

22 Vezi Enciclica din 1848 a Patriarhilor Ortodocși din Răsărit către papa Pius al IX-lea al Ioannis N. Karmiris, Monumente Dogmatice și Simbolice ale Bisericii Ortodoxe Universale, vol. II, ed. Academische Druck — u. Verlagsanstalt, Graz-Austria, 1968, p. (1002) 920; 20.

23 Vezi la G. Sfrantzes, Χρονικον, ed. Bekker, Bonnae 1838, Cartea a II-a, cap. 13, pp. 178-179, Vezi și la G. Sfrantzes, Χρονικον Majus, PG 156, 784ABC și Χρονικον Minus, PG 156, 1046D-1047A.

24 VASILE CEL MARE, Epistola 239 către Evsevie al Samosatelor, PG 32, 893B.

25 Pentru importantul subiect al unirii „bisericilor” vezi studiul lui Nik. P. Vasileiadis, Cererea unirii tuturor — „ca să fie una”, ed. „O Sotir”, Atena 2006

26 IOSIF VRIENNIOS, ibidem, vol. II, Studiul despre meditata unire a ciprioților cu Biserica Ortodoxă…, pp. 16, 23.

Comentarii

comments powered by Disqus